27/07/2026
Ieri am fost de gardă la spital și am făcut vizita pe secție.
Chiar dacă nu avem cele mai simple cazuri, faptul că ies din zona mea de confort mă ajută de fiecare dată. În astfel de momente, încerc să fiu discretă. Să ascult fără să pun multe întrebări. Să le aud, pur și simplu, poveștile.
Într-una dintre camere, un pacient părea enervat. Ceva îl deranja vizibil.
— Lucrați aici de mult? mă întreabă.
— De cam 12 ani, îi răspund.
(Pentru cei care nu mă cunosc, am doar 1,50 m înălțime și pot părea un copil).
Iritat, continuă:
— Nici nu știu ce se întâmplă cu mine, cu boala mea. Nimeni nu-mi explică nimic! Nu înțeleg de ce acum am metastaze, iar cu celălalt tratament nu aveam. Oncologii nu răspund la nimic!
M-am uitat la el după ce și-a descărcat toată durerea și supărarea. L-am întrebat blând:
— La ce întrebare doriți să vă răspundem?
— Dacă tratamentul funcționează?
— Nu știm încă, aveți examenele de evaluare programate curând. Aceasta era întrebarea dumneavoastră?
S-a uitat fix în ochii mei și m-a întrebat:
— O să mă vindec de boala asta?
L-am privit atent:
— Vreți să vă răspund?
Atunci, vocea i-a scăzut. A devenit puțin speriată.
— Da, vreau.
I-am răspuns calm că nu, nu știm să vindecăm. Dar i-am explicat că există o diferență uriașă între a vindeca și a îngriji.
A îngriji face parte din ceea ce știm și putem să facem, cu pasiune și ținând mereu cont de dorințele pacienților noștri.
Am discutat aproape o oră. Mi-a vorbit despre soția lui, care decedase tot din cauza unui cancer, despre copiii lui, despre câinele său... Mi-a povestit cm a fost general în armată.
La final, i-am mulțumit pentru încrederea pe care mi-a acordat-o.
Mi-a întins mâna — o mână fermă, de fost general în armata franceză — și mi-a spus:
— Vă mulțumesc, doctore.
Atunci am știut că am îngrijit un om. O persoană, nu doar o boală. Șim am realizat din nou că, în meseria noastră, cuvintele — la fel ca tăcerea — sunt adevărate pansamente.
