11/01/2026
Discutam, la un club de lectură, despre faptul că, la începutul vieții, psihicul nostru percepe lumea în alb și negru, bun sau rău. Dacă mama hrănește bebelușul când are nevoie, este percepută ca bună; dacă întârzie, aceeași mamă este trăită ca rea sau amenințătoare.
Abia mai târziu se dezvoltă capacitatea de a înțelege că atât figura bună, cât și cea rea sunt, de fapt, aceeași persoană. Odată cu aceasta integrare, apare ambivalența. Aflăm că putem să iubim o persoană și să simțim în același timp furie și frustrare în raport cu ea. Tot aici se nasc și alte trăiri complexe precum tristețea, teama de a fi rănit sau de a-l răni pe cel iubit. Nu e ușor, dar asta ne ajută să dezvoltăm capacitatea de a trăi pierderea, frustrarea și limitele realității.
Însă, nu toți ajungem să parcurgem trecerea la cea de a doua etapă. Dacă experiențele timpurii au fost dificile, lipsite de siguranță, psihicul va continua să împartă lumea în “bun” și “rău” pentru a se proteja.
La vârsta adultă, acest lucru se poate manifesta prin idealizarea unei persoane importante atunci când ne satisface nevoile relaționale (“E totul pentru mine”) și devalorizarea în momente de frustare (“E total nepotrivit și e nevoie să mă retrag emoțional, să atac sau să mă apăr”).
Să parcurgem tranziția presupune să ne putem privi pe noi și pe ceilalți ca pe niște persoane imperfecte; să renunțăm la iluzia că cineva ne va salva, repara sau iubi necondiționat; să înțelegem ca avem limite și oamenii pe care îi iubim au și ei limite. Astfel, facem loc dezamăgirii, tristeții, vinovăției și posibilității de a repara relațiile după rupturi tolerabile.
Acest lucru nu înseamnă ca nu vom mai scinda niciodată lumea și oamenii în bun/rău; că nu vom mai avea momente în care o să percepem un om iubit ca fiind amenințător când ne rănește sau dezamăgește (a nu se confunda cu abuzul); că nu vom recurge la vechile apărări și nu vom mai fugi, evita, ataca.
Diferența e că acesta nu mai este singurul mod de funcționare. Știi că se poate și altfel. Știi că în momentele în care te pierzi un pic, nu rămâi blocat, te poți regăsi.
O colegă de la clubul de lectură a adus o metaforă care a rămas cu mine:
“E ca și cum, după ce ai umblat în haine zdrențuite, ți-ai cumpărat o rochie de ocazie. Nu vei purta rochia în fiecare zi, dar știi că atunci când ai nevoie de ea - e acolo”.