Vlada Troian, Psihoterapeut

16/07/2026

Atunci când nu suntem conștienți de un conflict în interiorul nostru - suntem fragmentați.

Alternăm în a ne identifica cu părțile aflate în conflict. Acționăm din numele unei părți, apoi din numele celeilalte.
Pentru că această ruptură creează multă tensiune interioară, cel mai probabil mod de a rezolva conflictul este să alegem una dintre părți sau căi, doar ca să scăpăm de tensiune.
Acesta poate deveni un cerc vicios, pentru că partea care a fost anulată, redusă la tăcere va avea tendința să se manifeste din nou. Conflictul se va reactiva în altă formă.

Înainte ca să putem rezolva cu adevărat, e nevoie să privim aceste părți simultan, fără a colapsa în una dintre ele. Să putem tolera tensiunea pe care o provoacă. Să putem crea spațiu. Un spațiu care să cuprindă părțile și să le adăpostească atât timp cât au nevoie. Un spațiu suficient de mare încât o poziție nouă să ia formă. Una care să poată cuprinde și depăși în același timp părțile aflate în conflict.

24/06/2026

Rana mă fragmentează. Nu-mi dă voie să mă văd pe mine - așa cm sunt eu. Mă împiedică să văd lumea - așa cm este ea.
Rana mă determină să mă apăr de viață.
Rana mă face să cred că nu pot (să fiu, să fac, să fiu iubit).

Nu cred că rănile profunde dispar fără urmă. Nici n-ar trebui. Pentru că odată cu ele ar dispărea continuitatea vieții. Iar asta înseamnă, din nou, fragmentare.

Pe măsură ce trecem prin purgatoriul propriei întregiri, rănile însă se pot cicatriza. Pot deveni niște nuanțe dintr-o pictură. Niște secvențe dintr-un film. Se pot transforma într-o voce, care deși mai încearcă uneori să ne țină la distanță de viață, nu mai este VOCEA. Iar momentul când apare în interiorul meu cineva care poate să vadă rana și, în același timp, să simtă că e mai mult decât ea – e profund umanizant (mă readuce în rândul oamenilor cu tot cu fragilitate) și împuternicitor (nu mă mai prăbușește).

Și atunci știu că - să simt frică, să fiu rănit sau să greșesc - sunt doar nuanțe, dar nu sunt pictura. Sunt doar secvențe, dar nu sunt filmul.

10/06/2026

Există momente în care, oricât am ține cu dinții (să controlăm, să evităm, să păstrăm), viața ne zguduie.

Uneori sunt niște mișcări ușoare prin care simțim că ceva nu mai merge.
Alteori, ne zguduie atât de puternic încât se prăbușesc zgomotos pilonii pe care ne-am clădit întreaga existență.
Măștile despre cm suntem doar într-un fel sau altul - cad.
Convingerile că viața funcționează doar așa cm ne-am imaginat - se disipează.
Poate suntem forțați să renunțăm la roluri pe care le purtam ca pe o a doua piele.
Sau poate că nimic din ce facem nu pare să mai aibă vreun sens.

În aceste momente suntem puși față în față cu ruinele a ce ne-a servit odată, dar nu ne mai poate susține în continuare.

Suntem puși față în față cu CEVA din noi care privește ruinele, dar care nu e ruinat. E încă acolo.

Suntem puși față în față și cu o mare încercare. Să fugim. Să ne agățăm de ceva/cineva care să ne salveze, să ne dea un sens. Sau să zăbovim puțin. Să ascultăm și poate să auzim cm ar putea prinde viață acel CEVA, care a fost mereu acolo.

15/04/2026

08/04/2026

Există o diferență între a fi în viață și a trăi.

S-ar putea să fi învățat foarte devreme, că pentru a fi în viață e nevoie să mă apăr constant. Ca e nevoie să îmi cresc ziduri ca să nu simt, să nu mi se întâmple, să evit, să ocolesc, să nu depun efortul de a mă expune, să nu trăiesc în final.

Aș putea sta la periferie, sperând să nu se întâmple acel “ceva” de care mi-e frică sau așteptând să se întâmple acel “ceva” la care visez.
Doar că, stând la periferie, irosesc șansa de a fi trăit.

Adevărata provocare este să fiu deplin prezent și viu în propria-mi existență.

Asta presupune să mă apropii ușor de centrul vieții mele. Să învăț să o primesc și să mă las primit de ea. Să o las să vină cu provocările pe care pot învăța să le duc. Și, în același timp, să-mi iau dreptul și libertatea de a veni către viață cu tot ce însemn eu.

Viața este și va fi așa cm este, cu multe aspecte pe care nu le voi putea controla și influența.
Cum mă poziționez eu în această viață, care este așa cm este, e o decizie care îmi aparține.

11/01/2026

Discutam, la un club de lectură, despre faptul că, la începutul vieții, psihicul nostru percepe lumea în alb și negru, bun sau rău. Dacă mama hrănește bebelușul când are nevoie, este percepută ca bună; dacă întârzie, aceeași mamă este trăită ca rea sau amenințătoare.

Abia mai târziu se dezvoltă capacitatea de a înțelege că atât figura bună, cât și cea rea sunt, de fapt, aceeași persoană. Odată cu aceasta integrare, apare ambivalența. Aflăm că putem să iubim o persoană și să simțim în același timp furie și frustrare în raport cu ea. Tot aici se nasc și alte trăiri complexe precum tristețea, teama de a fi rănit sau de a-l răni pe cel iubit. Nu e ușor, dar asta ne ajută să dezvoltăm capacitatea de a trăi pierderea, frustrarea și limitele realității.

Însă, nu toți ajungem să parcurgem trecerea la cea de a doua etapă. Dacă experiențele timpurii au fost dificile, lipsite de siguranță, psihicul va continua să împartă lumea în “bun” și “rău” pentru a se proteja.

La vârsta adultă, acest lucru se poate manifesta prin idealizarea unei persoane importante atunci când ne satisface nevoile relaționale (“E totul pentru mine”) și devalorizarea în momente de frustare (“E total nepotrivit și e nevoie să mă retrag emoțional, să atac sau să mă apăr”).

Să parcurgem tranziția presupune să ne putem privi pe noi și pe ceilalți ca pe niște persoane imperfecte; să renunțăm la iluzia că cineva ne va salva, repara sau iubi necondiționat; să înțelegem ca avem limite și oamenii pe care îi iubim au și ei limite. Astfel, facem loc dezamăgirii, tristeții, vinovăției și posibilității de a repara relațiile după rupturi tolerabile.

Acest lucru nu înseamnă ca nu vom mai scinda niciodată lumea și oamenii în bun/rău; că nu vom mai avea momente în care o să percepem un om iubit ca fiind amenințător când ne rănește sau dezamăgește (a nu se confunda cu abuzul); că nu vom recurge la vechile apărări și nu vom mai fugi, evita, ataca.

Diferența e că acesta nu mai este singurul mod de funcționare. Știi că se poate și altfel. Știi că în momentele în care te pierzi un pic, nu rămâi blocat, te poți regăsi.

O colegă de la clubul de lectură a adus o metaforă care a rămas cu mine:

“E ca și cum, după ce ai umblat în haine zdrențuite, ți-ai cumpărat o rochie de ocazie. Nu vei purta rochia în fiecare zi, dar știi că atunci când ai nevoie de ea - e acolo”.

06/11/2025

Tot ce e mai greu s-a petrecut deja.

În timpuri îndepărtate, când nu am știut să fac față.
Iar tot ce a urmat apoi, au fost straturi peste straturi de apărări - ca să mă asigur că nu mă mai ating de neputință, durere și prăbușire.
Acolo dedesubt, se află părți din mine care așteaptă să fie văzute și primite. Acolo e multă viață.

Tot ce e mai greu s-a petrecut deja.

03/10/2025

Din clipa în care ne naștem suntem expuși la o mulțime de stimuli interni și externi.

Pentru a putea face față acestor influențe, este necesar ca acestea să fie “digerate” și să capete un sens. La începutul vieții, nu avem această capacitate. Depindem de îngrijitori care să poată digera trăirile brute pentru noi și să transforme haosul în experiențe suportabile. De exemplu, un copil mic care plânge pentru că îi este foame sau se teme de întuneric nu are capacitatea de a înțelege și de a calma singur ceea ce simte. Dacă părintele îl ia în brațe, îi vorbește cu blândețe și îi oferă hrană sau alinare, îi „traduce” experiența copleșitoare într-o formă pe care copilul o poate suporta.

Atunci când acest lucru nu se întâmplă, experiențele devin persecutorii și se simt ca niște atacuri constante din interior sau exterior.

Psihoterapia oferă aici un spațiu reparator. În procesul terapeutic, apar la suprafață trăiri și amintiri din inconștient, de multe ori într-o formă haotică, greu de pus în cuvinte. În relația cu terapeutul aceste fragmente sunt primite și ținute într-un cadru sigur - asemeni unui container. În acest cadru, conținuturile capătă sens și pot fi integrate treptat în experiența de viață a clientului, oferind sentimentul de continuitate interioară.

Bion spunea că a suporta să gândești ceea ce simți este un act fundamental de maturizare; psihoterapia creează tocmai spațiul unde acest lucru devine posibil.

15/08/2025

Ce ma face pe mine să mă simt un om valoros?

Mai sunt valoros dacă nu am bifat ceea ce îmi spune societatea că ar fi trebuit să fi realizat (demult) - casă, masă, căsătorie și copil(ii), mai sunt valoros în momentele în care nu pot să împrăștii vibe-uri “pozitive” pentru ceilalți, mai sunt valoros atunci când sunt singur, mai sunt valoros dacă îmi permit să stau pe canapea atunci când sunt obosit?

Am învățat să punem egal între valoarea pe care o avem și ceea ce obținem sau livrăm (realizări profesionale, posesiuni materiale, relații personale).
De multe ori chiar ajungem să avem realizări multe și mari, care au costuri personale mai multe și mai mari. Și asta doar ca să-i convingem pe alții, iar ei ulterior să ne confirme că noi chiar costăm ceva pe lumea asta.

Dacă tu/voi mă vedeți valoros/important poate ajung și eu să mă văd așa. Și poate ajung să cred că eu chiar merit să fiu iubit.
Risk alert aici. Dacă întreaga mea valoare depinde exclusiv de indicatori de performanță externi, atunci eu mă aflu în captivitate. O captivitate în care voi crede că atunci când cineva alege să plece de lângă mine mă face (fundamental) un om de neiubit. O perioadă în care nu reușesc să bifez realizări mă face (fundamental) un ratat.

Și atunci? Cum aș putea să mă recalibrez ca să îmi pot percepe valoarea?
Poate că nu știu, nu mi-a arătat nimeni niciodată. Însă pot alege să învăț.
Învăț să îmi pot trăi emoțiile (plăcute și mai puțin plăcute).
Învăț să îmi pot fi sprijin în momentele dificile, fără să mă abandonez pentru că nu sunt la “înălțime”.
Învăț să spun nu atunci când nu pot sau când ceea ce mi se cere nu e aliniat la valorile mele. Învăț să îmi pot trăi durerea atunci când cineva pleacă, fără să o transform automat în dovadă că nu merit iubire.
Învăț să îmi pot vedea calitățile, dar și părțile din mine pe care încă le judec sau le ascund.
Învăț să stau aproape de mine chiar și atunci când nu îmi place ce văd.
Învăț să aleg cm mă privesc eu, în fiecare zi, chiar și atunci când nu am nimic „de arătat”.

Și da, e minunat să îmi pun scopuri și să le realizez, să am relații în care mă dedic, să câștig ca să trăiesc bine și să creez siguranță. Dar marea diferență e din ce spațiu fac aceste lucruri. Fac asta pentru că mă simt deja întreg și vreau să împărtășesc din mine sau pentru că încerc să acopăr un gol și să-mi câștig dreptul de a fi văzut și iubit?

30/07/2025

Repetăm scenariile din familie în cele mai nebănuite moduri.

Această repetiție inconștientă are rolul de a ne proteja, dar și de a ne ține captivi în copilărie, indiferent de vârsta din buletin. Loialitatea față de tipare de comportament, convingeri, alegeri familiar(l)e e pe cât de limitativă, pe atât de confortabilă. Pentru că e cunoscută, pentru că ne oferă sentimentul de apartenență la trib - o nevoie arhaică înscrisă în creierul uman. Dacă aparțin tribului sunt văzut, sunt în siguranță, nu sunt singur.
La început tribul înseamnă persoanele din familie (oameni concreți), iar în timp acesta devine o comunitate internalizată de voci, atitudini, așteptări.

E ca o haină în care am fost îmbrăcat de mic-care inițial îmi ținea cald, dar care, pe măsură ce cresc, începe să mă îmi fie strâmtă. Iar dacă dau haina jos, va trebui să mă întâlnesc cu rușinea de a fi dezbrăcat, să simt frigul până imi găsesc o haină potrivită.

Să devin conștient de scenarii presupune să mă îndepărtez, psihologic, de acest spațiu. Să las haina jos și să pot privi cu sinceritate la părțile din ea pe care le-aș putea folosi ca să-mi croiesc o haină nouă și la cele pe care aleg să le las în urmă.
Iar a lăsa în urmă va veni cu vinovăție (pentru că am trădat tribul, pentru că am ieșit din rând) și cu singurătate (pentru că în spațiul nou, temporar, sunt doar eu, nu e nimeni din exterior care să mă aprobe).

Dar va veni și cu putere - de a alege, de a te trăi pe tine. Mai e un “dar” aici, poate cel mai greu de îmbrățișat. Puterea vine la pachet cu responsabilitatea. Dacă eu aleg, tot eu îmi asum consecințele. De asta, de multe ori nu vrem să ne facem oameni mari.