Artterapie Brașov - Psiholog Raluca Robu

03/09/2026

Sunt lucruri pe care le ascundem pentru că suntem convinși că numai noi suntem așa.

O frică de care ne e rușine.
Un gând pe care îl considerăm inacceptabil.
O reacție despre care credem că spune ceva rău despre noi.

Și apoi, într-un grup, auzi pe cineva spunând aproape același lucru.

E unul dintre momentele care îmi plac cel mai mult în lucrul cu grupurile de artterapie: momentul acela în care îți dai seama că ceea ce considerai atât de ciudat, rușinos sau numai al tău este, de fapt, profund omenesc.

În psihologia grupurilor, experiența are și un nume: universalitate. Iar efectul ei este important. Când descoperim că și alții trăiesc frici, îndoieli sau conflicte asemănătoare, scad izolarea și sentimentul că „e ceva în neregulă cu mine”.

Dar grupul face și altceva.

Ceilalți devin oglinzi. Ne recunoaștem în povestea cuiva, altcineva ne irită, ne emoționează, ne trezește dorința de a salva, de a ne retrage, de a fi pe plac.

Și, fără să ne dăm seama, începem să ne vedem și pe noi mai clar.

Pentru că într-un grup nu îi întâlnim doar pe ceilalți. Ne întâlnim și pe noi în relație cu ceilalți.

În octombrie reiau grupurile de artterapie 🙂

02/09/2026

Gaslighting-ul este o formă de manipulare psihologică prin care o persoană ajunge să te facă să te îndoiești de propria percepție, de amintirile tale și de propria judecată.

De multe ori apare prin negări, minimalizări și reinterpretări repetate ale lucrurilor pe care le-ai văzut, auzit sau trăit.

Și poate suna așa:
- Ai nevoie de ajutor.
- Ești prea emotiv(ă).
- Eu n-am făcut niciodată asta.
- Tu ești cel/cea care minte.
- Dacă ți se pare că sunt atât de groaznic(ă), atunci de ce mai stai cu mine?
- Nu-ți mai plânge de milă.
- Asta nu s-a întâmplat.
- Mă acuzi pe nedrept.
- Nu te mai supăra din orice.
- De ce ești mereu atât de defensiv(ă)?
- Eu nu ți-aș fi făcut niciodată așa ceva.
- Evident că n-am vrut să spun asta.
- Întotdeauna răstălmăcești lucrurile.
- Nu-ți amintești bine.
- Nu e mare lucru.
- E vina ta.
- Doar glumeam.
- Parcă ai luat-o razna.
- Îți imaginezi lucruri.
- Ești prea dramatic(ă).
- Ești prea sensibil(ă).
- Calmează-te.
- Eu n-am spus asta.

Spuse o dată, într-o ceartă, astfel de replici nu înseamnă automat gaslighting. Unele pot fi pur și simplu defensive, neinspirate sau invalidante.
Diferența o face tiparul repetat și efectul lui asupra ta.

În timp, începi să te întrebi:

Oare chiar am înțeles greșit?
Oare exagerez?
Oare îmi amintesc eu prost?
Oare problema este, de fapt, la mine?

La un moment dat, nici nu mai este nevoie ca celălalt să îți spună că percepția ta este greșită. Începi să o faci singur.

Îți verifici amintirile. Îți minimizezi emoțiile. Cauți explicații pentru comportamentul celuilalt. Și ajungi să ai mai multă încredere în versiunea lui asupra realității decât în propria experiență.

Primul semn este că începi să te îndoiești de tine, nu de celălalt...

01/09/2026

De câtă suferință ne-am scuti dacă am privi lucrurile și oamenii așa cm sunt, nu cm ne imaginăm noi că sunt sau cm am vrea să fie...
Scorpionul rămâne scorpion și va înțepa mereu, oricât am spera să nu facă asta. O povestioară cu multă învățătură:

"A venit timpul pentru o pildă. Odată, demult, pe malul unui lac, o broscuță se odihnea în tihnă. Dar, iată, că lângă ea își face apariția un scorpion „roșu” de furie că nu putea ajunge de cealaltă parte a lacului.

– Nu vrei să mă treci pe celălalt mal ? o întrebă scorpionul pe broscuță.

– Nici gând, îi răspunse ea. Ai să mă înţepi și am să mor.

– Ei, nu fi proastă! Dacă mori tu, voi muri și eu. Doar știi că nu pot înota.

Broscuța nu mai stătu mult pe gânduri și fu de acord să-l treacă lacul. Numai ce ajunge pe la jumătatea apei când simte înțepătura mortală a scorpionului cocoțat pe spatele ei verde și alunecos și, cu ultimele puteri, îl întreabă:

– De ce ai făcut asta? Vei muri și tu odată cu mine.

În timp ce se îneca, scorpionul îi răspunde:

– Pentru că nu m-am putut abține, așa mi-e felul."

Suferința vine, de multe ori, din distanța dintre omul pe care îl avem în față și omul pe care sperăm noi să-l vedem. Ne agățăm de potențial, de promisiuni, de momentele bune sau de ideea că, dacă oferim suficientă iubire, răbdare și înțelegere, celălalt va deveni ceea ce avem nevoie să fie.

A vedea omul așa cm este înseamnă să ne uităm mai ales la comportamentele lui repetate. La ceea ce face, nu doar la ceea ce spune sau la ceea ce știm că ar putea deveni.

Acceptarea realității nu înseamnă că aprobăm ceea ce ne rănește. Înseamnă că încetăm să ne construim alegerile pe speranța că realitatea va deveni alta.

31/08/2026

Îmi plac mult florile. Și îmi place să le îngrijesc.
Mi-am făcut din asta un moment de meditație neprețuit, de aducere în aici și acum, într-un mod atât de firesc. Dacă aveți flori, vă recomand această practică. Este extrem de relaxantă.

Petuniile mele n-ar arăta la fel de bine dacă nu le-aș curăța frecvent de florile uscate. Și aici am aflat un lucru pe care multă vreme nu l-am știut: florile trebuie rupte cu tot cu peduncul, cu partea din care a crescut floarea. Altfel, planta începe să formeze semințe și își consumă energia în direcția asta. Curățată regulat, este stimulată să continue să înflorească iar și iar.

Și iată dublul beneficiu: om mai relaxat și petunii care înfloresc de parcă n-au nicio intenție să se oprească 😄

Și, în timp ce stau acolo și le curăț una câte una, îmi dau seama că nici măcar nu trebuie să-mi propun să fiu „în prezent”. Sunt deja acolo. Cu mâinile printre frunze, atentă la o floare, apoi la următoarea.

Uneori, aici și acum e chiar atât de simplu.

# intelepciuneanaturii

30/08/2026

Cum ar fi dacă, în loc să scoatem în evidență pe internet ceea ce nu ne place, am pune mai mult în lumină ceea ce ne place?

Văd atât de multe postări despre ce e urât, ce e lipsit de gust, ce e greșit, ce e rău în oameni și în lume. Fotografiem, comentăm, distribuim. Și, fără să ne dăm seama, îi oferim și mai mult spațiu.

Oare dacă am pune mai mult în lumină ceea ce e bun, frumos, cu bun-gust și cu bun-simț, n-am avea un impact mai mare asupra lumii? Asupra felului în care ne educăm copiii, asupra gusturilor lor și, până la urmă, asupra propriei noastre stări de bine?

Asta nu înseamnă să ne facem că nu vedem ce e în neregulă. Unele lucruri trebuie văzute, spuse și schimbate. Dar parcă am ajuns să punem foarte mult accent pe ce e urât și prea puțin pe ce merită admirat, cultivat și dat mai departe.

Ceea ce hrănim cu atenția noastră crește...

Și atunci mă întreb: ce alegem zi de zi să facem să crească?

30/08/2026

28/08/2026

Observ două tendințe în jurul meu:

Pe de o parte, sunt oamenii care resping aproape orice idee de creștere personală, introspecție, terapie. Psiholog? Doamne ferește. (Da, încă... În secolul XXI 🙄)

Pe de altă parte, sunt cei care cresc întruna. Se caută, se descoperă, se vindecă, se analizează, citesc, merg la terapie, fac cursuri, ascultă podcasturi și lucrează permanent la cea mai bună versiune a lor.

Și cred că, undeva pe drum, am reușit să facem și din evoluție încă o formă de presiune.

Câteodată e cazul să te mai și oprești.
Să stai la soare. Să te uiți la dealuri. Să pierzi vremea.

Fără obiective. Fără revelații. Fără să te vindeci de ceva. Fără să devii cea mai bună versiune a ta până diseară.

Să fii, pur și simplu.
Că și evoluția mai poate să aștepte puțin😁

27/08/2026

Când vin aici, am impresia că sunt undeva deasupra tuturor problemelor de zi cu zi. Aici parcă nu mai contează decât momentul prezent. Restul se estompează.

Iar acest loc (sau altul care vă atrage) putem să ni-l construim și în inima noastră. Cu fiecare zi în care vom merge acolo, la noi în inimă - locul nostru de deplină siguranță, cu fiecare zi în care vom vizualiza ferestrele care se deschid spre lume și ne vom crește rădăcinile adânc în noi, vom căpăta un tot mai puternic sentiment de siguranță. Pentru că siguranța este, de cele mai multe ori, un sentiment care se construiește în interior ❤️

Găsiți meditațiile mele ghidante în limba română pe canalul meu de YouTube () dar si pe Spotify.

26/08/2026

Această pictură, „Îngerul rănit”, îi aparține pictorului finlandez Hugo Simberg și a fost realizată în 1903. În 2006, a fost aleasă pictura națională a Finlandei.

Simberg a conceput lucrarea în timp ce se recupera după o formă gravă și îndelungată de meningită. Nu a vrut să-i dezvăluie sensul, ci a preferat ca fiecare privitor să-și găsească propriul adevăr în această imagine.

Dacă ar fi să-i dau eu un sens, m-aș gândi că îngerul rănit poate vorbi și despre pierderea credinței în atotputernicia lui Dumnezeu.

Există dureri care nu ne rănesc doar sufletul. Ne rănesc și credința.
Atunci când ne rugăm ca un lucru să nu se întâmple, ca o persoană dragă sau chiar noi să ne însănătoșim, iar acest lucru totuși nu se întâmplă, pot apărea întrebări pe care ne este teamă să le rostim:

Dar dacă Dumnezeu nu există?

Dar dacă există, dar nu are atât de multă putere cât vrem noi să-i dăm?

Sau dacă există un sens pe care noi, din locul durerii noastre, nu îl putem vedea?

Poate că îngerul rănit este imaginea credinței noastre după întâlnirea cu suferința. Dacă nu Dumnezeu și-a pierdut puterea, ci s-a destrămat imaginea pe care o aveam despre El: aceea că, dacă ne rugăm suficient, vom fi feriți de ceea ce ne este cel mai greu să suportăm.

Îngerul rănit ne poate aminti și că vulnerabilitatea este firească. Este firesc să fim răniți, să suferim, să nu ne simțim bine și să avem nevoie să fim purtați pentru o vreme de alții. Viața înseamnă să ne adaptăm în fața adversităților și să găsim o cale de a merge mai departe.

Sau poate că vrem să găsim un sens fiindcă avem nevoie de el. Pentru că, dacă suferința ar fi întâmplătoare și lipsită de orice rost, poate că ne-ar fi mult mai greu să găsim rostul vieții noastre pe pământ.

Nu știu dacă îngerul din pictură și-a pierdut puterea sau dacă doar trece, asemenea nouă, prin suferință.

Dar dacă adevărata credință nu este aceea care nu se îndoiește niciodată?

Poate că este aceea care a fost rănită, care și-a pus toate întrebările și care, chiar purtată pentru o vreme de alții, continuă să țină în mână câțiva ghiocei.
Un semn fragil că, după iarnă, viața poate începe din nou.

Vouă ce vă spune această imagine?

25/08/2026

Câteodată mă gândesc cât de puternici suntem noi, oamenii...
Cum putem să trecem prin pierderi, prin despărțiri, prin durere și suferință și, totuși, să mergem înainte. Să nu ne pierdem capacitatea de a ne bucura.

Cumva reușim, chiar și după ce am pierdut cele mai scumpe lucruri pentru noi din lumea asta, să mergem mai departe. Ba chiar putem să ne bucurăm din nou.

Mă gândesc, de exemplu, la Johann Sebastian Bach. Și-a pierdut prima soție și 11 dintre copii. Și, cu toate acestea, a continuat să trăiască, să iubească și să compună. Nu știm ce se întâmpla în sufletul lui și câtă durere purta în el. Știm doar că, din omul acesta care a cunoscut atâta pierdere, muzica a continuat să curgă...

Și cred că în asta stă o parte din puterea noastră: putem purta în noi, în același timp, și durerea pentru ceea ce am pierdut, și bucuria pentru ceea ce a rămas. Putem să plângem și, după un timp, să râdem din nou. Să iubim în continuare viața, chiar dacă ea ne-a luat ceva ce am fi vrut să păstrăm pentru totdeauna.

Iar pentru asta, de multe ori, mă uit la ființa umană și mi se pare măreață. Mă uit cu compasiune, dar și cu admirație.

Bucuria care se întoarce nu șterge iubirea și nici pierderea. Este felul vieții de a continua să curgă prin noi.

Cât de minunați sunt oamenii!❤️