Ulmean Tamara Beatrice Cabinet Individual de Psihologie

17/08/2026

O relație se construiește continuu — sau se destramă încet, fără să ne dăm seama.

Am vorbit despre cuplul paralel și despre singurătatea în doi la Observator Link în comentarii.

22/07/2026

Într-o seară aparent obișnuită, într-un cuplu care merge bine, se întâmplă de fapt ceva important. Nu e o ceartă, nu e o criză, nu e un moment spectaculos. E doar un mic gol între doi oameni care se iubesc. Ea vine obosită de la muncă, cu gândurile pline de liste, mailuri, responsabilități. El o așteaptă cu cina caldă și serialul preferat pregătit. Se îmbrățișează, își spun ce mai faci?, își povestesc pe scurt ziua. Totul pare ok. Nimic deosebit. Și totuși, în interiorul unuia dintre ei începe, încet-încet, să se așeze o senzație de singurătate. Nu pentru că nu ar exista iubire. Ci pentru că anumite nevoi nu ajung să fie văzute.
În majoritatea relațiilor pe care le întâlnesc – în cabinet, în retreat-uri, în conversațiile lungi pe marginea unui drum de munte – despărțirile nu vin pentru că nu mai e dragoste. Despărțirile vin pentru că cineva se simte nevăzut prea mult timp. Ușor, discret, în tăcere.
Nu se întâmplă dintr-odată. La început, e un mic nu contează, lasă. Apoi devine un nu vreau să par prea sensibil(ă). După o vreme se transformă în nu are rost să mai spun. Iar în interior, încet, se adună o concluzie dureroasă: Ceea ce e important pentru mine nu are loc aici.
De aceea m-au atins atât de tare cuvintele: Are there needs of yours I'm not seeing?
Pentru că această întrebare face ceva radical diferit față de conversațiile obișnuite din cuplu. În loc să plece de la ce nu îmi dai tu mie, pleacă de la ce ar putea să îți lipsească ție de la mine, fără ca eu să fi observat?. Este o întrebare vulnerabilă. Este o întrebare riscantă. Este o întrebare care, dacă o pui sincer, nu mai poți rămâne neatins de răspuns.
În imaginarul multor cupluri, iubirea bună ar trebui să fie intuitivă: dacă mă iubești, simți ce am nevoie, dacă mă cunoști, nu trebuie să îți spun… În realitate, relațiile care rezistă și cresc nu sunt construite pe telepatie, ci pe curiozitate. Pe disponibilitatea de a întreba, din nou și din nou:
Sunt nevoi ale tale pe care nu le văd?, Există o parte din tine care se simte singură lângă mine?, E ceva ce ți-ai fi dorit de la mine și nu a ajuns la tine?
În spatele acestor întrebări se află un mesaj simplu și profund: Nu iau de bun faptul că ești bine. Nu presupun că știu tot. Vreau să te cunosc în versiunea ta de acum, nu doar în versiunea ta de acum trei ani. Pentru că noi nu iubim mereu aceeași persoană. Iubim același om, dar mereu în alte etape ale lui.
Nevoile se schimbă: ce îți trebuia la început de relație, când eram îndrăgostiți și confuzi, nu e la fel cu ce îți trebuie după cinci ani, un credit, un copil și două joburi; nevoia de pasiune poate coexista cu nevoia de liniște; nevoia de autonomie poate sta lângă nevoia de siguranță emoțională; nevoia de validare se poate ascunde sub sarcasm sau tăcere.
Și, dacă nu întrebăm, riscăm să vedem doar simptomele: nervi, retragere, reproșuri, tăcere. Și să ratăm întrebarea esențială: Ce ai fi avut nevoie, de fapt, de la mine?.
Îmi imaginez această scenă:
El: Simt că în ultima vreme ești mai departe de mine. Te văd obosită, te retragi mult în telefon sau în gândurile tale. Și îmi dau seama că nu te întreb suficient. Are there needs of yours I'm not seeing?
Ea tace un moment. La început ar vrea să spună: Nu, sunt bine, doar obosită. Dar ceva în felul în care a fost întrebată – fără defensivă, fără reproș, fără uite ce faci tu – o face să respire mai adânc. Da. Cred că am avut nevoie să te văd mai curios de mine, nu doar îngrijorat pentru mine. Să mă întrebi cm sunt, nu doar ce am de făcut. Să mă asculți, fără să îmi dai soluții. Uneori am avut nevoie doar să stai lângă mine, nu să repari ceva.
Nu e o declarație confortabilă de primit. Dar este o șansă. Pentru că în momentul acela, relația se poate rupe puțin ca să se reconfigureze. Sau se poate rupe definitiv. Dar măcar ruptura, dacă vine, se întâmplă în adevăr, nu în ceață.
Conversațiile care previn despărțirile nu sunt cele în care facem promisiuni spectaculoase, nici cele în care ne jurăm că o să fie altfel. Sunt conversațiile în care îndrăznim: să recunoaștem că nu vedem tot; să ne asumăm că am putut răni fără intenție; să ascultăm nevoile celuilalt, chiar dacă ne sperie sau ne activează propriile noastre frici; să nu ne grăbim să ne scuzam (da,dar eu…), ci să rămânem un pic în aud, spune-mi mai mult.
Poate că relațiile nu se strică pentru că dispare iubirea. Poate că se strică pentru că nu mai avem conversațiile care lasă iubirea să fie văzută, ajustată, întrebată: Cum este pentru tine să fii iubit(ă) de mine, acum, nu la început?.
Azi îți propun un mic exercițiu de sinceritate:
Dacă te-ai așeza față în față cu partenerul tău și ai avea curajul să întrebi: Are there needs of yours I'm not seeing?, ce crezi că ai auzi?
Și, la fel de important: Dacă ai răspunde tu la această întrebare, ce nevoie ascunsă ai aduce în lumină?
Poate acolo, în spațiul dintre întrebarea aceasta și răspunsul ei, se află nu doar riscul unei rupturi, ci și șansa de a construi o relație mai adevărată.
Cum sună, în limbajul tău, această întrebare de cuplu care ar putea schimba direcția relației?

27/04/2026

25/10/2025

Iubirea, așa cm avem nevoie de ea pentru a ieși victorioși și întregi din copilăriile noastre, ar trebui să se manifeste neîntrerupt pe toată perioada în care creștem. Am citit de curînd despre un studiu extraordinar pe tema asta, care mi s-a părut foarte relevant, un studiu longitudinal care ne arară că acei copii care au fost iubiți foarte mult, chiar excentric de mamele lor sînt copiii care, mai tîrziu în viață, s-au dovedit cei mai rezilienți și mai pregătiți dintre toți pentru a face față provocărilor inerente traiului printre oameni. Nu există prea multă iubire sau prea multe dovezi de iubire – a nu se confunda cu lipsa de limite, însă, care nu înseamnă iubire ci incapacitatea părinților de a sta cu disconfortul copiilor. Un copil iubit e un copil care e în contact cu sine, un copil care nu a fost nevoit să renunțe la prea multe părți din el pentru a ieși viu din copilărie. Fiindcă un copil care nu e primit cu toate ale sale – emoții, comportamente, gînduri, nevoi de creștere – e un copil care va renunța la acele părți pe care părintele nu le acceptă, căci se va teme că dacă le va păstra și le va exhiba, părintele îl va abandona, iar un copil nu poate supraviețui singur cînd e mic. Va eticheta acele părți neacceptate de părinte drept periculoase – dacă le păstrez, pot muri. Și va întări acele părți care vor fi lăudate, recompensate, iubite. Va crește ciuntit, lăsînd în urmă bucăți mari din el, iar pe celelalte le va uda, îngriji și recultiva la nesfîrșit, pînă cînd vor acapara totul. Iar în locurile uscate, goale rămase în urma părților la care a renunțat va pune orice va găsi la îndemînă ca să nu mai simtă durerea defragmentării: adicții, comportamente compulsive, substanțe, oameni etc.

Din păcate, pare că nimeni nu scapă întreg din copilărie. În lipsa iubirii aceleia excentrice, totale, care să vină cu acceptarea noastră ca întreg, smulgem din noi bucăți pe care le lăsăm în urmă. Putem supraviețui fără iubirea aceea, iar asta e ceea ce facem majoritatea dintre noi, însă nu trăim cu adevărat. Iar asta numim traumă – să fiu nevoit să renunț la părți din mine, să mă fisurez, să mă defragmentez pentru a rămîne în viață. Pare dramatic ce scriu eu aici: ca să rămîn în viață. Și pare și exagerat pentru adultul de azi, deconectat de sine în urma acestui proces. Haide, dragă, ce spui acolo, că nu te omora nimeni. Sigur, adultul de azi știe asta, cu mintea lui de om matur. Însă copilul care am fost fiecare dintre noi nu avea capacitatea de a înțelege asta. Copilul care am fost depindea cu viața și moartea de adulții de îngrijire. De mama, în special. Copilul care am fost a trăit într-o lume foarte concretă și în simbioză cu adultul de atașament. Într-o lume periculoasă, pe care nu o înțelegea – nici nu avea instrumentele necesare – , în care dacă ar fi rămas singur nu ar fi putut supraviețui. În mintea inconștientă a acestui copil (căci gîndul conștient nu a fost niciodată formulat așa, firește) a apărut frica destabilizantă că dacă nu anihiliează acele părți pe care mama/adultul de îngrijire nu le acceptă, va fi părăsit din cauza asta și va muri.

Defragmentarea care rezultă în urma lipsei de iubire necondiționată înseamnă multe părți din noi lăsate în urmă, reprimate, respinse, refulate, negate, exilate pentru că nu au fost acceptate și le-am etichetat periculoase, precum și întărirea excesivă a altora, a celor care au fost primite, lăudate, datorită cărora am primit fărîme de iubire, validare, acceptare, conexiune. Multe dintre aspectele personalităților noastre care ne-au dus departe sau care ne țin pe loc sînt aceste părți din noi la lucru, sînt răspunsuri traumatice, adaptări la niște copilării ca niște deșerturi afective.

Acesta este un fragment din “Totul e în regulă în mine și în lume”, care apărea exact acum un an. Despre iubire, cm trebuie să se manifeste ea în mod sănătos, dar nu numai, voi vorbi și la ultimul meu eveniment public din acest an unde ne putem vedea, la Cluj, pe 8 noiembrie, dacă tot îmi petrec anul acesta toamna acasă.

Au mai rămas doar cîteva bilete, iar organizatorul a făcut 35 la sută reducere pentru comunitatea mea cu codul Petronela35.

19/06/2025

De citit si reflectat

🛞 Volanul, oglinda retrovizoare și locul din dreapta.
Adolescența, nu o urgență de reparat, ci o consecință care cere reflecție.

🚶‍♂️🏎️Imaginează-ți că viața copilului tău e o mașină în mișcare. Până la 10-12 ani, tu ai fost la volan. Ai tras de direcție, ai apăsat pedalele, ai ales traseul. Uneori poate cu calm, alteori cu panică. Uneori prezent, alteori absent.
Dar vine o zi în care el îți spune, cu vorbe sau cu comportamente, că vrea să conducă singur. Atunci, tu treci pe locul din dreapta. Sau cel puțin, așa ar fi sănătos.

👉⛔️Numai că mulți părinți rămân blocați privind în oglinda retrovizoare. Analizează cu disperare cm ar fi putut preveni derapajele. Sau, dimpotrivă, pun mâna pe volan cu forța și strigă:
„Tu nu știi ce faci!”
„Uită-te la tine, unde ajungi așa?”
„Vreau să repar tot acum, la psiholog.”🙈

Dar nu mai e despre control. E despre prezență. Despre asumare. Despre reflecție.
⚠️Ce uită părinții când ajung cu adolescentul la terapie:
• Adolescența nu e un accident de parcurs, ci consecința unui traseu de ani de zile.
• Un copil nu devine izolat, impulsiv, anxios sau ostil peste noapte.
• Psihologul nu are o baghetă magică. Poate susține, regla, repara relații, dar nu poate reface în câteva ședințe ceea ce a fost modelat ani la rând.⚠️

👉Există o formă subtilă de autoiluzionare în rândul părinților care ajung cu adolescentul la psiholog, cred că schimbarea va veni rapid, din exterior, fără să fie nevoie de o privire reală înspre propriile mecanisme relaționale.

Întrebările vin adesea cu tensiune:
„Se poate rezolva?”
„Cât durează?”
„Cum îl facem să înțeleagă?”

🚗🛞Dar psihoterapia nu funcționează ca un service auto. Nu se schimbă „o piesă” defectă, nu se „resetează” comportamentele.
Un adolescent nu e o enigmă de descifrat în absența contextului familial. El este rezultatul unei istorii de atașament, de mesaje nonverbale, de reglaj emoțional, sau de absența acestuia.

🏎️Mașina care merge înainte: cm se construiește de fapt autonomia?
Repet ce am spus la început!
🏎️Imaginează-ți viața copilului tău ca pe o mașină în mers. În primii ani, tu ai fost la volan. Ai condus cu intenție sau cu teamă, cu blândețe sau cu presiune. Ai ales traseul, ai reglat viteza, ai apăsat frâna când era nevoie.
Apoi, pe măsură ce copilul intră în adolescență, volanul trece, treptat, dar ireversibil, în mâinile lui. Iar rolul tău se mută pe locul din dreapta.

În acest moment, majoritatea părinților fac o alegere inconștientă:
-fie continuă să încerce să tragă de volan,
- fie se uită panicat în oglinda retrovizoare, întrebându-se:
🙈„Unde am greșit? Ce s-a întâmplat cu copilul meu?”

Realitatea e că nu mai poți conduce în locul lui.
Dar poți influența profund felul în care el își conduce viața prin modul în care te poziționezi acum, nu ca autoritate, ci matur, disponibil, reflexiv.

‼️Psihoterapia nu înlocuiește istoria. O revelează.

Un adolescent care se confruntă cu anxietate, evitare, comportamente impulsive sau opoziționism nu este „dereglat”. Este rezultatul unui ansamblu de factori biologici, psihologici și relaționali, inclusiv dinamica din familie.

Rolul psihologului nu este acela de a „repara” adolescentul, ci de a facilita un spațiu de explorare și reconstrucție.
Dar pentru ca acest spațiu să fie eficient, părintele are nevoie să se implice. Să renunțe la ideea că altcineva va face munca în locul lui.‼️

👉Relațiile nu se tratează prin delegare.
👉Schimbarea adolescentului începe cu poziționarea părintelui.

❓Întrebări pentru părintele care e gata să se așeze altfel:

– Ce din comportamentul copilului meu reactivează părți rănite din mine?
– Cum am răspuns, ani de zile, la emoțiile dificile ale copilului: cu validare sau cu evitare, cu înțelegere sau cu rușine?
– Sunt dispus(ă) să îmi revizuiesc propriile tipare?
– Vreau cu adevărat să construim o relație sau doar să „cureț” simptomele care mă deranjează?⁉️
– Cât de prezent am fost în ultimii 10 ani, nu doar fizic, ci emoțional?

🧘Acceptarea nu înseamnă că renunți. Înseamnă că alegi luciditatea.

Acceptarea neechivocă de care vorbește Dr. Shefali Tsabary nu este resemnare.
Este ieșirea din lupta cu realitatea și intrarea în contact cu ceea ce este:
– copilul tău e deja un alt om decât cel pe care l-ai crescut în primii ani;
– nu mai reacționează la reguli, ci la relație;
– nu mai are nevoie de control, ci de un adult care se reglează emoțional în prezența haosului său.

Așadar:
🛞Volanul nu mai e la tine. Trecutul nu se rescrie, dar modul în care îl privești influențează tot ce urmează.
Poți alege să rămâi în locul pasagerului furios, critic, anxios.
Sau poți deveni acel copilot care spune calm:

„Sunt aici. Nu ca să conduc în locul tău. Ci ca să învăț să fiu lângă tine altfel decât am știut.”‼️

Atunci, relația începe să aibă un sens nou.
Și adolescentul tău începe, poate pentru prima dată, să se uite și el în oglinda din față…nu cu frică, ci cu încredere.🚶‍♂️
,

12/12/2024

Următorul Program Write the Truth începe în data de 14 Ianuarie 2025. Detalii pe email: [email protected]

08/10/2024

Mi se întâmplă, uneori să simt o revoltă interioară - o activare cm ar spune unii, care se trezește în mine ca reacție la ceva ce apare în exteriorul meu. Câteodată, poate dura ceva timp până să identific ce e în spatele activării mele, dar mai devreme sau mai târziu, dacă întrebarea persistă, mi se dezvăluie și răspunsul. De exemplu, această activare o simțeam în interiorul meu când vedeam cm prietenii mei cer ajutorul celor din jurul lor (inclusiv mie) și cm se înconjoară de oameni și împreună construiesc multe lucruri faine. Și eu, în acele momente cu un ochi râdeam pentru ei și mă bucuram de reușitele lor, dar nu era tocmai râsul meu, căci cu un alt ochi plângeam. Era o suferință pe care o resimțeam, un amestec de regret, de furie, de invidie și toate laolaltă creau în interiorul meu revolta de care vorbeam.

Se spune că de fiecare dată când ne activăm la ceva, când trăim o reacție intensă, e pentru că o parte din noi care e ținută în umbră, se trezește la viață. Exact așa simt eu în preajma unui eveniment care mă activează, de parcă în interiorul meu ar exista o pilitură de fier, care ”se trezește la viață” când un magnet - sub forma unui eveniment apare în exterior. Cu cât e mai mare magnetul, cu cât mai mare activarea. Dar dacă pilitura n-ar fi în interior, magnetul nu ar mai avea ce să activeze. Și realitatea mea, multă vreme a fost că ”tre să mă descurc singură”. Asta a fost povestea pe care mi-o spuneam și care aduna pilitura de fier în interiorul meu, cu fiecare situație de viață în care în loc să aleg să cer ajutor, alegeam încă o dată să mă descurc singură.

Îmi vine acum în minte o vorbă pe care am auzit-o pentru întâia oară la un profesor de sport că ”mintea ne minte”. Și e un mare adevăr, pe care niciodată până atunci nu mă gândisem să-l exprim astfel. Ce înseamnă asta mai exact, aveam să învăț ceva mai târziu când am aflat că pe de o parte mintea bagă mereu în categorii/în clustere toată informația, toți stimulii care vin din exterior pentru a-i fi mai ușor să proceseze cantitatea mare de informații la care este expusă și a face față limitării minții conștiente care nu poate procesa decât 5-7 stimuli în același timp. Pe de altă parte, am mai aflat că mintea nu mă vrea fericită, căci nu a fost construită pentru asta, ci mă vrea în viață și pentru a rămâne în viață tre să fiu în siguranță. Doar că mintea mea găsește siguranța în ceea ce e cunoscut. Asta înseamnă că mintea mea se va alerta la orice încercare a mea de a ieși din acest cunoscut, ceea ce pentru mine a însemnat că singura opțiune pe care o vedeam era să mă descurc singură, căci asta ”stabilisem”. Nicio altă posibilitatea nu a mai fost luată în calcul și nu a mai rămas în discuție. Iar odată ce ne punem atenția pe ceva, tot restul dispare sau mai bine spus e reprimat.

Era un exercițiu în școala de NLP care mi-a venit acum în minte și în care ți se cerea să te uiți în jurul tău și să cauți obiecte verzi, să vezi, să identifici toate obiecte obiectele verzi, indiferent de nuanța de verde, de textura pe care o au, de mărime, de distanța la care se află de tine. Apoi, ești rugat să închizi ochii și să numești toate obiectele mov pe care le-ai văzut. Și, de obicei, n-ai nicio idee sau prea puține exemple.

Exact așa au stat lucrurile și pentru mine, după ce, cu foarte multă vreme în urmă, am luat decizia că tre să mă descurc singură. Și am tot văzut de atunci verde în jurul meu. Singură am fost în vremea în care nu m-am simțit înțeleasă de mama, singură am fost când am decis să mă mut departe de familia de origine într-un alt oraș, singură am fost când soțul pleca în delegații, singură am fost după divorț, singură am fost când mi-am pregătit lucrarea de disertație și exemplele pot continua la nesfârșit.

De fiecare dată când alegeam să mă descurc singură, partea din mine care tânjea după apartenență, după a fi cu alții era ținută în umbră, iar eu prin alegerea făcută, mai strângeam niște pilitură de fier.

Acum, am conștientizat capcana minții mele și sunt dispusă să văd și ce alte culori sunt în jurul meu. Și prima nuanță de mov, am văzut-o ca sprijin venit din partea Universului, în momentele în care aveam o intenție clară, o dorință precisă, care era însoțită nu de un sentiment de victimă, ci de o stare de bucurie, de dorință, de recunoștință. Și în acel moment, lucrurile veneau către mine cu ușurință, Universul răspundea la cererea mea. Am început apoi, ușor, ușor să văd și alte nuanțe de roșu – sub forma prietenilor care fuseseră acolo mereu, doar că mie îmi era foarte greu să-i rog să mă ajute și-mi permiteam să fac asta doar când simțeam că nu mai pot. După roșu, am început să văd și galben și roz și multe alte culori, toate sub forma unor resurse, nebănuite inițial și invitații la conectare autentică, la trăirea sentimentului de apartenență.

Și se mai întâmplă ceva minunat – acum, când au am renunțat la zidurile ridicate în jur care mă țineau în povestea vieții mele că sunt singură, încep să vină din ce în ce mai mulți oameni către mine, pe care poate, nu-i puteam vedea de ziduri, până acum.

31/08/2024

✨ Descoperă magia prieteniei și înțelepciunea simplă a vieții într-o călătorie emoționantă! 🌟

"Băiatul, Cârtița, Vulpoiul și Calul" este o poveste minunată despre iubire, curaj și bunătate. Împreună, aceste personaje fermecătoare ne arată ce înseamnă să fii cu adevărat uman, într-o lume în care grija și empatia devin cele mai prețioase daruri. Alătură-te lor într-o aventură animată care va încălzi inimile tuturor, indiferent de vârstă. ❤️

Un film atât pentru copiii noștri fizici cât și cei interiori

the Boy, the Mole, the Fox and the Horse