08/09/2026
Scufița Roșie / Little red riding hood
Toți știm povestea. Fetița, pădurea, lupul, vânătorul.
Dar dacă cea mai tristă parte a poveștii nu e lupul, ci drumul pe care fetița îl parcurge singură, fără nimeni care să-i spună ce e pericol adevărat și ce e doar o frunză care foșnește?
Într-un articol nou, recitesc Scufița Roșie nu ca pe o poveste despre un prădător, ci ca pe o oglindă a singurătății pe care o purtăm, uneori, dintr-o copilărie în care am mers mai departe fără hartă.
Și, la final, ajung la o întrebare mai grea decât basmul însuși: care e, de fapt, cea mai tristă poveste — cea cu personaje, sau cea care nu a fost niciodată spusă?
Articolul complet, pe blog. 🔗 în primul comentariu
We all know the story. The girl, the forest, the wolf, the huntsman.
But what if the saddest part of the story isn't the wolf — but the road the girl walks alone, with no one beside her to say what's real danger and what's just a rustling leaf?
In a new article, I read Little Red Riding Hood again — not as a story about a predator, but as a mirror for a loneliness many of us still carry from a childhood we walked through without a map.
And by the end, it leads to a harder question than the fairy tale itself: which is the saddest story, really — the one with characters, or the one that was never told?
, , , ,
