22/05/2026
Ce frumos a scris Sandra O’Connor despre “toropeala” caldă , moale, pufoasă a iubirii reînvățate, în care se topește rapid sentimentul cotropitor de neadecvare.
Există o formă de redescoperire, aproape de natură arheologică, a modului în care reînvățăm să primim iubire.
Am primit cu toții iubire, măcar o dată în viață.
Ne-am născut în capacitatea de a primi iubire, gata să o primim, cu foame de cald și de brațe de mamă și de lume sigură.
Ne-am născut adesea dintr-o formă de iubire dintre oameni, în iubirea primei respirații, a primei raze de lumină, a primului sunet.
Ne-am născut în iubire și ne-am îndepărtat de ea, prin răni, pierderi, frici, ziduri.
Ne-am metamorfozat în entități cu iubiri amputate, care au lăsat în urmă dureri fantomă, ca o Shiva fără brațe.
Aș vrea să pot spune că e ușor să primim iubire, după ce iuvirea a foat de multe ori smulsă din noi, însă atunci când am crescut cu multe evenimente traumatice, când ne-am julit genunchii în multe prea multe poticniri, a primi iubire e un proces de reînvățare a încrederii în oameni, un proces lent, dureros, care se desfășoară printre straturi dense de ziduri interioare ridicate migălos, cărămidă cu cărămidă, din momentele primelor lacrimi de copil rupt din iubire. Între zidurile astea, ascundem reflexele automate de retragere în cochilie declanșate la cea mai subtilă adiere de afecțiune.
Pe undeva, în țesătura intimă a memoriei noastre corporale, persistă convingerea că a ne lăsa iubiți echivalează, inevitabil, cu o expunere totală la a fi răniți, cu o vulnerabilitate absolută care poate aduce aproape întotdeauna o fractură în integritatea sinelui, o nouă amputare.
Iubirea reînvățată nu e doar o stare de toropeală în siguranță, e rebeliune, un act de curaj monumental, o sfidare aproape cosmică a propriei istorii în care am decis să lăsăm scuturile jos, să îi permițem luminii să inunde acele unghere întunecate unde am ascuns, protejând cu o grijă aproape obsesivă, fragmentele cele mai sensibile ale sufletului nostru, fragmente din noi care au crezut că nu merită să fie iubite, că sunt prea dificile sau nedemne de iubire, prea colțuroase sau prea goale de valoare pentru a fi cuprinse într-o îmbrățișare autentică, într-o conexiune reală.
Nu e simplu să fim iubiți, să facem spațiu în piept pentru ca acea căldură, acea acceptare, să pătrundă dincolo de vechile cicatrici, transformând frica noastră de neadecvate într-o vulnerabilitate asumată, cu posibilitatea de a fi, în sfârșit, prezenți ca întreg, în fluxul imprevizibil al conexiunii umane.
Învățăm să ne permitem să fim iubiți când avem curajul să ieșim din încordare, atunci când simțim cm corpul ni se relaxează treptat în prezența celuilalt, când e atât de multă liniște încât uităm să ne mai apărăm de omul din afara noastră. Reînvățăm să primim iubire când avem relații de siguranță, și inima, care a bătut atâta vreme într-un ritm alert de auto-conservare, începe să-și găsească o cadență mai lentă, în care acordurile de siguranță și acceptare încep să domine peisajul sonor interior, estompând treptat disonanțele acute ale fricii că am putea pierde din nou în colțuri întunecate din interiorul nostru, bucăți din noi pe care de fapt nu le-am pierdut niciodată.
