Camelia Purdilă, Psiholog și Psihoterapeut

Camelia Purdilă, Psiholog și Psihoterapeut Psiholog și psihoterapeut integrativ cu orientare psihodinamică. Cred că în fiecare ființă umană există mugurele pentru a trăi semnificativ și cu bucurie.

Ca psihoterapeut integrativ cu orientare psihodinamică, cred cu tărie în potențialul schimbării în relație, cred în forța catalizatoare a alianței terapeutice și în cadrul terapeutic ca un garant al exprimentării în siguranță. Pentru mine, psihoterapia integrativă a venit ca o alegere firească, unificatoare atât pentru căutările intime personale, cât și pentru parcursul academic. Am ajuns în punct

ul ăsta în urma valoroaselor întâlniri și însoțiri terapeutice în cadre diverse- terapia în metoda analiză tranzacțională, cea rogersiana și cea cognitiv- comportamentală. De asemenea, formarea ca psihoterapeut m-a purtat, pe lângă școala integrativă, prin grădinile cunoașterii psihicului uman din perspectivă psihodinamică, ca masterand în psihanaliză, și prin tărâmul analizei tranzacționale. Mă ofer, cu toată energia mea, să fiu un însoțitor onest și umil în parcursul unic și personal al clientului către sine însuși. Cred cu tărie în potențialul schimbării în relație, cred în forța catalizatoare a alianței terapeutice și în cadrul terapeutic ca un garant al experiențierii în siguranță.

Scoala de vara a Asociatiei Romane de Psihoterapie Psihanalitica, o calatorie sinuoasa prin pliurile complexe ale intaln...
12/07/2026

Scoala de vara a Asociatiei Romane de Psihoterapie Psihanalitica, o calatorie sinuoasa prin pliurile complexe ale intalnirii dintre doua subiectivitati (diada pacient -psihoterapeut), ancorata in plan concret in interiorul labirintic al hotelului Sheraton.
Intalnirea, spatiu incarcat de tensiune. Pornim de la ideal, ne intalnim cu constrangerile si, astfel, se face loc pentru negociere. Negocirea ca o adaptare pragmatica la o realitate construita impreuna, un proces care sa stimuleze creativitatea si cooperarea, facand astfel loc la ceva mai mare si mai valoros, dincolo de compromis.
Tot parcursul asta este de neimaginat in afara deschiderii catre a spune si a asculta. Poate nu intamplator am incheiat ziua de ieri cu filmul Lucruri nespuse. Mi-a adus in fata efectele devastatoare ale tacerii tainuitoare, ascunzatoare.

28/03/2026

“ Mai era, după cm a aflat repede, si un tărâm al plictiselii - dar poate că asta si era ideea, scopul de-a dreptul: să fii cu tine insuti, un tip de iad in sine.” Împăratul Bucuriei, Ocean Vuong.

Plictiseala: ceva trăit dureros, dar singurul mod de a învăța să stai cu tine, cu elementele interiorității tale. Și, după ce reușești să îți confrunți senzația de iad personal țesut din gânduri, temeri, limite, există și speranță. Speranța că toate astea se pot transforma într-un spațiu fertil. O căutare forțată de durere, materie primă pentru creativitate.

L-am întâlnit pe Honoré Daumier într-o după-amiază vieneză, într-o vizită la Albertina. Veneam dintr-un oraș ordonat, ap...
19/02/2026

L-am întâlnit pe Honoré Daumier într-o după-amiază vieneză, într-o vizită la Albertina. Veneam dintr-un oraș ordonat, aproape impecabil, și am intrat într-o lume desenată din neliniște.

Daumier a trăit într-o Franță frământată: după căderea Bastiliei, între republici fragile, restaurări, revoluții și represiuni. A cunoscut cenzura, precaritatea materială, chiar și detenția. Instabilitatea nu era un fundal vag, ci aerul pe care îl respira zilnic. Și totuși, nu a devenit nici propagandist furios, nici artist retras într-un turn de fildeș. A rămas ancorat în realitate, privind-o drept în față, desenând-o cu o luciditate care nu distrugea umanitatea.

Ceea ce m-a impresionat nu este doar talentul lui, ci verticalitatea. Capacitatea de a vedea corupția și grotescul fără a aluneca în cinism. De a transforma trauma colectivă în reprezentare simbolică. Nu a fugit din lume, dar nici nu a lăsat lumea să-i colonizeze interiorul. A continuat să creeze fără să aștepte vremuri mai bune.

Trăim și noi o epocă încărcată de instabilitate, zgomot politic, insecuritate, polarizări. Uneori simt cm exteriorul tinde să ocupe tot spațiul psihic, să devină singurul autor al emoțiilor. În acest context, întâlnirea cu Daumier a fost pentru mine mai mult decât culturală, a fost una existențială.

Sunt, fără doar și poate, în căutare de modele. Nu modele grandioase, ci oameni care, în vremuri potrivnice, și-au păstrat coerența internă. Daumier îmi oferă această imagine: un om care desenează în mijlocul furtunii. Si o face nu pentru glorie, nu pentru aplauze, ci pentru a rămâne viu pe dinăuntru. Iar asta, în orice epocă, este o formă de libertate.

Foto: Honoré Daumier, European equilibrium

Ieri a fost despre psihanaliza si muzica. Am trait ziua cu bucurie si curiozitate. Dincolo de evenimentele care se intam...
23/11/2025

Ieri a fost despre psihanaliza si muzica. Am trait ziua cu bucurie si curiozitate. Dincolo de evenimentele care se intampla in jurul nostru, exista parti ale umanitatii pe care le putem alege si imbratisa, parti sanatoase in care ne putem aduna si in care putem construi spatii de elaborare a anxietatilor, indoielilor, nesigurantelor.
Ieri a fost pentru mine un fel de lungul drum al zilei catre armonie. Are multa armonie Saint-Saens si aduce multa speranta foarte tanara Miruna Maciuca care a interpretat genial integrala la pian.

În ultima jumătate de an am traversat un proces care, la început, părea strict practic: renovarea apartamentului în care...
06/11/2025

În ultima jumătate de an am traversat un proces care, la început, părea strict practic: renovarea apartamentului în care am locuit mai bine de zece ani. A fost o experiență consumatoare de timp, energie și răbdare. Un amestec de organizare minuțioasă, decizii de design, sortări dureroase și întâlniri cu meseriași, în care am simțit deseori că pierd controlul asupra propriului spațiu. Dar, pe măsură ce lucrurile înaintau, am început să intuiesc că nu asist doar la transformarea unei locuințe, ci la o reconfigurare mai profundă a spațiului meu interior.

A locui zece ani într-un loc înseamnă a-l satura afectiv cu straturi de viață: amintiri, obiecte, urme ale celei care am fost. În clipa în care aceste straturi sunt deranjate (ambalate, mutate, redistribuite), se reactivează o dinamică inconștientă asemănătoare proceselor de separare și reintegrare a sinelui. Fiecare cutie împachetată purta, de fapt, o parte din identitatea mea domestică.

În limbajul lui Bion, un astfel de proces cere o mare capacitate de conținere: de a suporta anxietatea haosului temporar, a lipsei de formă, a dezorientării. Când locul familiar devine șantier, funcția de conținător se mută în interiorul psihicului. Devine presantă nevoia de un „acasă” intern care să țină împreună lucrurile până când realitatea exterioară se reordonează.

Renovarea seamănă, astfel, cu procesul terapeutic: implică demontare, confruntarea cu ce e uzat, resemnificarea resturilor vechi și, treptat, construirea unei forme noi. Dar, asemenea terapiei, transformarea nu produce instantaneu bucurie. Între a termina și a te simți acasă se află o distanță psihică. Este nevoie de timp ca spațiul nou să fie investit afectiv, să devină purtător al unei continuități emoționale.

„A te întoarce acasă” este, de fapt, o reintegrare a sinelui, în care lumina, obiectele, tăcerile și ritmurile zilnice încep din nou să ne conțină. În sens winnicottian, noua locuință devine un spațiu intermediar, între real și imaginar. Este locul unde putem să ne punem la adăpost și să fim, din nou, autentici, spontani și să visam.

Poate că sensul profund al unei renovări nu este acela de a obține un spațiu frumos, ci de a învăța, încă o dată, cm se locuiește o viață. Așa cm în terapie uneori durează până ne simțim acasă în propriile trăiri, și aici, între pereți proaspăt zugrăviți, este nevoie de timp pentru ca spațiul să ne devină familiar, să-l locuim cu toată ființa.

Ce părți din noi rămân mereu în cutii, chiar și după ce mutarea s-a încheiat?

Foto: Edward Hopper, Soare într-o încăpere goală

O re (intalnire) pe nevoia mea. Am ales psihanaliza intr-un weekend in care pe timpul meu a fost o concurenta acerba- fe...
26/10/2025

O re (intalnire) pe nevoia mea. Am ales psihanaliza intr-un weekend in care pe timpul meu a fost o concurenta acerba- festival de film, festival de teatru, poate ultimele zile frumoase de toamna si un apartament recent renovat care isi cerea dreptul de a deveni un acasa primitor. Si a meritat din plin alegerea. Am reusit sa ma cufund in necunoscut, sa stau cu complexitatea prezentarilor lectorilor si astfel, un pic, sa imi cresc capabilitatea negativa. Sa tolerez mai bine neclaritatea- din mintea mea si din casa peste care vineri am revarsat o tona de cutii. Mi-am facut rezerve de visare.

22/09/2025

Săptămâna trecută am fost la o inmormantare. Privind chipurile celor prezenți, mi-am simțit propriile anxietăți ridicându-se din colțurile în care le țin de obicei așezate. În meseria noastră suntem antrenați să privim suferința în față, să nu o evităm, să o lăsăm să spună povestea ei. Dar uneori, în fața durerii crude pe care o vezi fie la o mamă rămasă fără copil, fie la cineva care si-a pierdut partenerul, privitul devine insuportabil.
M-am surprins întrebându-mă dacă a privi suferința altuia nu este, uneori, un act de cruzime. În același timp, știu că procesarea oricărei pierderi trece prin această recunoaștere. A întoarce privirea ar fi o formă de negare, de amputare a unei bucăți de realitate. Dar cât de multă realitate putem suporta?
În cartea lui Javier Marías, Mâine în bătălie să te gândești la mine, pe care am început-o în weekend, încă de la primele pagini, s-a întâmplat să găsesc răspunsuri la întrebări nepuse: „Uneori, râdem doar pentru că mortul este pentru noi un necunoscut (...), moartea devine atunci o reprezentație ori un spectacol (...), există întotdeauna un procent de irealitate în ceea ce ne comunică, este ca și cm nimic nu s-ar întâmpla niciodată cu adevărat, nici măcar ceea ce ni se întâmplă nouă înșine.” În timp ce ascultam discursurile de la slujbă, am simțit exact acest paradox: moartea era deopotrivă reală și ireală. Corpul era acolo, sicriul era acolo, și totuși mintea mea aluneca, fugea, ca și cm ceea ce se întâmpla nu imi părea aievea.
Ca terapeuți, ni se cere să locuim în acest spațiu dificil: să nu fugim în irealitate, dar nici să nu ne lăsăm înghițiți de durerea celuilalt. Întrebarea care m-a însoțit toată ziua a fost una personală și neliniștitoare: cât din privitul meu este autentic și cât este un rol, un gest profesional care să dea impresia de prezență? Și, poate mai dificil de pus în cuvinte, cine devin eu după ce am stat atâta timp în fața durerii altora? Mă face asta mai umană sau, paradoxal, mai înstrăinată?
Poate că răspunsul nu e niciodată definitiv. Moartea ne obligă să ne întoarcem mereu la început, să reînvățăm să fim martori. Să păstrăm privirea deschisă, chiar dacă o facem cu frică, chiar dacă știm că există un preț pentru fiecare moment în care nu fugim.

Există un ceas al nopții numit poetic - the hour of the wolf, the 4 a.m. horror sau the weakest hour. Între trei și cinc...
29/08/2025

Există un ceas al nopții numit poetic - the hour of the wolf, the 4 a.m. horror sau the weakest hour. Între trei și cinci dimineața, corpul se pregătește pentru trezire – cortizolul urcă, temperatura este la cel mai scăzut nivel – iar mintea rămâne fără apărare. În acest spațiu, gândurile catastrofice și fricile de fundal se intensifică, ca și cm ar fi așteptat tocmai liniștea nopții pentru a-și face loc. Ne trezim dintr-o dată, naufragiați, aruncați peste bord, într-o mare de neliniști și frământări.

Ziua avem roluri, resurse și rutine care atenuează anxietatea. Munca, conversațiile, sarcinile, micile liste bifate funcționează ca o armură subțire, reducând zgomotul fricilor. Noaptea însă, în the hour of the wolf, armura se desprinde. Știu din propria experiență că în acele treziri premature mintea își recuperează neliniștile ascunse și le amplifică, ca și cm mi-ar cere să le privesc drept în față.

Din perspectivă psihoterapeutică, aceste treziri sunt un simptom, dar și o poartă. Ele arată unde se află vulnerabilitatea și ce zone interioare au nevoie de atenție. În terapie, lucrul cu the 4 a.m. horror presupune mai multe etape:
• Normalizare – a recunoaște că fenomenul este comun și are baze fiziologice și psihice.
• Explorare – a aduce în cuvinte gândurile nocturne și a descoperi povestea pe care o spun.
• Reglare – a exersa ritualuri de calmare, respirație și autocompasiune.
• Transformare – a privi the weakest hour nu doar ca pe o capcană anxioasă, ci și ca pe o ocazie de întâlnire cu sinele profund.

Privită astfel, această oră întunecată devine mai puțin un spațiu al spaimei și mai mult un loc de posibilă cunoaștere. Dincolo de neliniștea care răscolește, ea poartă în sine o întrebare esențială – una pe care, ziua, o evităm sub greutatea rolurilor, dar care merită, măcar uneori, ascultată.

Și poate că fiecare dintre noi are propria formă a the hour of the wolf: cm arată, ce umbre scoate la suprafață și ce întrebări ne pune – rămâne o experiență personală, un teritoriu interior de explorat și, eventual, de întâmpinat cu atenție și curiozitate.

, , ,
FOTO: Naufragiul, J.W. Turner

Tocmai am terminat de citit Kokoro, cartea lui Natsume Sōseki, prilej de reconectare cu acea parte din mine care simte n...
20/08/2025

Tocmai am terminat de citit Kokoro, cartea lui Natsume Sōseki, prilej de reconectare cu acea parte din mine care simte needucat, aproape instinctual, o atracție magnetică către Japonia. E un fir care mă leagă de această cultură îndepărtată și, din când în când, îi dau curs: prin întâlniri cu paginile delicate ale lui Kawabata, cu memoria melancolică a lui Ishiguro, cu filmele poetice ale lui Koreeda sau cu animațiile lui Miyazaki, unde imaginarul copilăriei se topește în misterul maturității. Tot ceea ce vine de acolo poartă un fel de vibrație recognoscibilă: o sensibilitate a tăcerii, o artă de a exprima prin nuanțe ceea ce nu poate fi rostit.

Kokoro este, în sine, un cuvânt-concept greu de tradus. În japoneză, desemnează simultan inima, mintea și sufletul – un nucleu interior din care izvorăsc atât emoțiile, cât și gândurile. În limbaj psihodinamic, am putea spune că kokoro integrează eul, afectele și inconștientul într-un continuum subtil, o matrice a relaționării. Lectura acestei nuvele mi-a reamintit că, pentru japonezi, relațiile nu se definesc prin intensitatea exprimării, ci prin profunzimea spațiului interior împărtășit, prin felul în care tăcerea devine punte și nu zid.

Am trăit această experiență și direct, în vizita mea în Japonia. O parte din mine s-a simțit acolo ca pe o altă lume – pierdută, fără repere, parcă smulsă din matca familiară. Și totuși, simultan, o altă parte s-a liniștit, ca și când și-ar fi găsit locul: în ritmul lent al ceaiului turnat, în ritualurile care par excesiv de codificate, dar care dau siguranță și formă, în politețea care ascunde emoția, dar o face vizibilă în gesturi mărunte. Mi-am dat seama atunci că Japonia nu este un loc care să îți ofere repede ceea ce cauți, ci un spațiu care te invită să te așezi în tăcere și să suporți să nu știi – experiență apropiată de procesul analitic, unde adevărul nu vine prin explicații directe, ci prin elaborare treptată, prin perlaborare.

Îmi amintesc și drumul lung cu avionul înapoi. Oboseala, senzația de gol, și apoi întâmplarea – vizionarea filmului Departures al lui Takita. Povestea acelui bărbat care găsește sens în pregătirea corpurilor pentru moarte a fost pentru mine o revelație: o artă a despărțirii făcută cu tandrete. În logica psihanalitică, aș spune că filmul se deschide către elaborarea doliului, dar într-un registru cultural care adaugă sacralitate și frumusețe acestui proces inevitabil.

Japonezii au o capacitate aparte de a cultiva tăcerea fertilă. Nu e vorba de tăcerea defensivă, de evitare, ci de o tăcere plină, care lasă loc trăirilor să se coacă și relațiilor să respire. Kokoro și toate aceste expresii artistice îmi par moduri de a învăța cm să locuiești golul, cm să accepți absența ca parte integrantă a legăturii.

Pentru mine, venită dintr-o cultură românească expansivă, unde emoția se cere spusă, dramatizată, Japonia rămâne o alteritate fascinantă. Este departe de matca mea culturală, dar tocmai prin asta devine un loc de reflecție. Îmi arată că există și alte moduri de a fi împreună, alte feluri de a ține spațiul psihic comun. Iar această atracție, această fascinație nu este altceva decât o căutare de nuanțe ale tăcerii care, uneori, mă locuiesc și pe mine.

, ,
Foto: The great wave, Hokusai

De ceva săptămâni, sta cu mine un gând, mi s-a cuibărit treptat, s-a furișat spre mine dinspre privirile oamenilor pe ca...
12/08/2025

De ceva săptămâni, sta cu mine un gând, mi s-a cuibărit treptat, s-a furișat spre mine dinspre privirile oamenilor pe care i-am întâlnit – în cabinet, pe stradă, la spectacole, în familie, printre prieteni. Fără a fi o certitudine (în cele omenești, certitudinea este o monedă falsă), oamenii care nu au cunoscut ochii armoniei se citesc după privire. Au un fel de căutare, un fel de gol care nu se umple cu ușurință, pentru că nu e vorba despre absența unui obiect concret, ci despre lipsa unei atmosfere afective fondatoare.

Nu e ceva nou, desigur, au studiat și au scris despre asta oameni cu aplecare spre înțelegerea complexității psihicului.
În psihanaliză, Winnicott a vorbit despre holding – acea susținere afectivă, emoțională și fizică pe care copilul o primește nu doar de la mamă, ci din întregul câmp relațional al părinților. Atunci când între cei doi există o minimă armonie, un respect reciproc, o grijă care se vede și se simte, copilul respiră în siguranță. Nu este vorba de perfecțiune, ci de acel sentiment că dragostea dintre părinți îi asigură un adăpost emoțional stabil, pe care se poate sprijini în explorările și crizele lui de creștere.

Când acest climat lipsește, copilul devine, prea devreme, un detectiv al emoțiilor adulților. Ochii lui caută indicii – se uită la tonul vocii, la mișcarea buzelor, la umbrele dintre cuvinte. În loc să fie liber să se joace, încearcă să înțeleagă dacă „azi e o zi bună” sau „azi trebuie să fiu atent”. Uneori, devine mediator, confident sau aliat, alteori invizibil, încercând să nu încarce și mai mult atmosfera tensionată. Este ceea ce unele teorii numesc parentificare – copilul care își asumă roluri emoționale de adult înainte să fie pregătit, pierzând un fragment din libertatea copilăriei.

În viața adultă, urmele acestei lipse sunt subtile, dar persistente. Alegerea partenerului devine, adesea, o reconstituire inconștientă a scenei familiale: cineva va căuta, fără să știe, un partener indisponibil emoțional, sperând că, de data aceasta, va primi atenția și iubirea care au lipsit; altcineva se va simți „acasă” doar în dinamici conflictuale, pentru că liniștea îi pare străină, chiar amenințătoare.
Trainicia relațiilor este, de asemenea, afectată. Cine nu a cunoscut siguranța emoțională oferită de doi părinți conectați poate oscila între o nevoie intensă de fuziune și o teamă de abandon. Uneori, în fața primelor semne de distanțare a partenerului, reacția este fie retragerea rapidă – „mai bine plec înainte să fiu rănit”, fie agățarea de celălalt cu disperare. În ambele cazuri, relația se fragilizează, pentru că ea devine, mai mult decât ar putea duce, un teren de reparare a vechilor răni.

Și totuși, nu este ceva înțepenit, implacabil. Psihoterapia de profunzime poate oferi acel spațiu în care privirea terapeutului, stabilă și atentă, funcționează ca o nouă experiență fondatoare. Este un proces lent, uneori dureros, dar care, la final, poate schimba felul în care ochii se uită spre lume și spre celălalt.

, , ,

FOTO: Portretul Biei Cosimo de Medici, Agnolo Bronzino

Address

Calea Victoriei 224
Bucharest
010099

Opening Hours

Monday 15:00 - 21:00
Tuesday 08:00 - 11:00
15:00 - 21:00
Wednesday 08:00 - 11:00
18:00 - 20:00
Thursday 14:00 - 20:00
Friday 08:00 - 13:00

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Camelia Purdilă, Psiholog și Psihoterapeut posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share