12/08/2025
De ceva săptămâni, sta cu mine un gând, mi s-a cuibărit treptat, s-a furișat spre mine dinspre privirile oamenilor pe care i-am întâlnit – în cabinet, pe stradă, la spectacole, în familie, printre prieteni. Fără a fi o certitudine (în cele omenești, certitudinea este o monedă falsă), oamenii care nu au cunoscut ochii armoniei se citesc după privire. Au un fel de căutare, un fel de gol care nu se umple cu ușurință, pentru că nu e vorba despre absența unui obiect concret, ci despre lipsa unei atmosfere afective fondatoare.
Nu e ceva nou, desigur, au studiat și au scris despre asta oameni cu aplecare spre înțelegerea complexității psihicului.
În psihanaliză, Winnicott a vorbit despre holding – acea susținere afectivă, emoțională și fizică pe care copilul o primește nu doar de la mamă, ci din întregul câmp relațional al părinților. Atunci când între cei doi există o minimă armonie, un respect reciproc, o grijă care se vede și se simte, copilul respiră în siguranță. Nu este vorba de perfecțiune, ci de acel sentiment că dragostea dintre părinți îi asigură un adăpost emoțional stabil, pe care se poate sprijini în explorările și crizele lui de creștere.
Când acest climat lipsește, copilul devine, prea devreme, un detectiv al emoțiilor adulților. Ochii lui caută indicii – se uită la tonul vocii, la mișcarea buzelor, la umbrele dintre cuvinte. În loc să fie liber să se joace, încearcă să înțeleagă dacă „azi e o zi bună” sau „azi trebuie să fiu atent”. Uneori, devine mediator, confident sau aliat, alteori invizibil, încercând să nu încarce și mai mult atmosfera tensionată. Este ceea ce unele teorii numesc parentificare – copilul care își asumă roluri emoționale de adult înainte să fie pregătit, pierzând un fragment din libertatea copilăriei.
În viața adultă, urmele acestei lipse sunt subtile, dar persistente. Alegerea partenerului devine, adesea, o reconstituire inconștientă a scenei familiale: cineva va căuta, fără să știe, un partener indisponibil emoțional, sperând că, de data aceasta, va primi atenția și iubirea care au lipsit; altcineva se va simți „acasă” doar în dinamici conflictuale, pentru că liniștea îi pare străină, chiar amenințătoare.
Trainicia relațiilor este, de asemenea, afectată. Cine nu a cunoscut siguranța emoțională oferită de doi părinți conectați poate oscila între o nevoie intensă de fuziune și o teamă de abandon. Uneori, în fața primelor semne de distanțare a partenerului, reacția este fie retragerea rapidă – „mai bine plec înainte să fiu rănit”, fie agățarea de celălalt cu disperare. În ambele cazuri, relația se fragilizează, pentru că ea devine, mai mult decât ar putea duce, un teren de reparare a vechilor răni.
Și totuși, nu este ceva înțepenit, implacabil. Psihoterapia de profunzime poate oferi acel spațiu în care privirea terapeutului, stabilă și atentă, funcționează ca o nouă experiență fondatoare. Este un proces lent, uneori dureros, dar care, la final, poate schimba felul în care ochii se uită spre lume și spre celălalt.
, , ,
FOTO: Portretul Biei Cosimo de Medici, Agnolo Bronzino
