31/08/2026
"Străbunicii nostri credeau că poți ucide un om fără să pui mâna pe el; era de ajuns să-i furi umbra.
În unele credințe populare românești, umbra nu era o simplă pată de întuneric care se târăște după tine când mergi spre casă.
Era partea ta nevăzută, dublul tău, urma vieții din tine.
De aceea, omul era socotit întreg și firesc doar câtă vreme avea umbră.
Mai mult, se credea că, dacă un zidar măsura umbra cuiva și apoi „zidea” sfoara sau trestia cu care a măsurat umbra omului în temelia unei case, a unei biserici sau a unei fântâni, omul acela se stingea încet.
Omul fără umbră era o apariție tulburătoare pentru stămoșii noștri. El nu era considerat mai pur sau mai aproape de lumină, era suspect, parcă desprins de lumea celor vii. Ca și când mergea printre oameni, dar ceva esențial rămăsese în urmă.
Poate fiindcă umbra nu apare decât atunci când există lumină
Și cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase adevăruri: umbra nu este opusul luminii, umbra este dovada că lumina a întâlnit ceva real.
O piatră are umbră, un copac are umbră, un om are umbră.
Doar ceva fără trup, fără adâncime, fără loc în lume nu lasă nimic în urma luminii.
Astăzi nu mai măsurăm umbre cu sfoara ca să le zidim în temelii. Sau, cel puțin, sper că nu — piața imobiliară este destul de complicată și fără asta :)).
Dar continuăm să ne pierdem/ să ne lăsăm furată Umbra în forme mai moderne.
O pierdem când ne adaptăm atât de bine, încât nu mai știm ce vrem. Când spunem „este în regulă” deși nu este, când ne convingem că nu suntem furioși, doar „puțin obosiți”; că nu suntem răniți, doar „mai retrași”; că nu ne dorim recunoaștere, doar „ne place să facem lucrurile bine”; că nu avem nevoie de nimeni, doar suntem independenți.
Și astfel, încet, devenim foarte prezentabili, și foarte departe de noi.
În psihologie, Umbra este numele acelor părți pe care am învățat să le ascundem fiindcă nu se potriveau cu imaginea acceptabilă despre cine ar trebui să fim. Furia, invidia, teama, nevoia de atenție, egoismul, dorința de control, neputința, rușinea.
Dar nu numai acestea.
În umbră pot ajunge și curajul de a spune „nu”, ambiția, creativitatea, senzualitatea, sexualitatea, dreptul de a ocupa spațiu, puterea de a cere ajutor. Uneori nu ascundem doar ceea ce pare urât, ascundem și ceea ce a fost prea viu, prea strălucitor pentru lumea în care am învățat să fim cuminți (aceasta poartă numele de "Umbra de aur").
Umbra nu ți-o poți vedea direct. Ca să ne-o putem vedem, o ascundem în ceilalți, proiectată chiar de noi.
Se ascunde în omul care ne enervează prea tare, în femeia „prea sigură pe ea”, în prietenul „prea dramatic”, în colegul care „se crede cineva”, în persoana care ne irită atât de mult, încât pare că a primit o misiune personală de la univers să ne strice ziua și să ne apese toate butoanele.
Desigur, uneori oamenii chiar sunt enervanți, neapărat vreau să subliniez asta. Nu orice iritare ascunde un mesaj cosmic, iar unele conversații de familie nu sunt portaluri spre inconștient, sunt doar conversații de familie.
Dar când reacția noastră este uriașă și mult disproporționată față de ce se întâmplă, când ne ia somnul, apetitul și dorința de a mai aparține speciei umane :), merită o întrebare: "ce anume din mine a fost atins aici?"
Poate îl disprețuiesc pe celălalt pentru libertatea pe care eu nu mi-o permit, poate mă revoltă ambiția lui fiindcă eu am fost învățată să nu deranjez, poate mă doare egoismul lui pentru că eu sunt epuizată de cât de mult ofer fără să cer.
A ne vedea umbra nu înseamnă să ne scuzăm comportamentele, nu înseamnă sloganurile astea tâmpite care circulă acum peste tot, adică nu înseamnă să îi spunem cuiva: „Îmi pare rău că am țipat la tine, dar lucrez profund cu mine", sau în loc de „Sunt supărată pe tine”, să-i spun „Simt că energiile noastre nu mai vibrează compatibil”.
A ne vedea Umbra înseamnă, dimpotrivă, să avem mai multă alegere CONȘTIENTĂ și PREZENȚĂ.
Să putem spune:
„Da, sunt furioasă.”
„Da, sunt geloasă.”
„Da, vreau să fiu văzută.”
„Da, îmi este frică.”
„Da, vreau să plec.”
Și abia după aceea să alegem conștient ce facem cu adevărul acesta.
Pentru că ceea ce nu vedem/ nu vrem să vedem în noi nu dispare, doar își caută altă ieșire: într-o ceartă, într-un burn out, într-o relație în care repetăm aceeași poveste, într-o explozie de proporții epice provocată de o farfurie lăsată lângă chiuvetă.
Dar mai există o formă de umbră, poate cea mai greu de recunoscut: Umbra care se ascunde în lumina noastră.
Apare când vrem să fim atât de buni, de evoluați, de împăcați, de spirituali, încât nu mai avem voie să fim oameni. Când ne grăbim să transformăm o durere într-o „lecție”, o limită într-o „vibrație joasă”, o furie într-o „energie care trebuie eliberată”, o nedreptate într-un „contract de suflet”.
Când spunem „aleg pacea”, dar în interiorul nostru este război.
O practică interioară, o credință, un profesor, o metodă, un ritual pot fi sprijin, pot aduce sens, liniște, claritate. Dar devin periculoase atunci când le folosim ca să nu mai simțim, să nu mai punem întrebări, să nu mai spunem „nu” sau să nu mai avem încredere în ceea ce vedem limpede și ne predăm propriul discernământ.
Poți medita 3 ore pe zi și să rămâi incapabil să îți ceri scuze celui căruia îi greșești, poți vorbi frumos despre iubire și să nu știi să respecți o limită, poți avea experiențe profunde și să fii foarte abuziv în relațiile apropiate.
Și știi de ce? Pentru că Lumina nu ne absolvă de umbră, nici nu ne cere asta.
Lumina ne cere doar să nu ne mai prefacem că suntem fără umbră.
Ne cere să nu ne mai zidim părți din noi în fundația altor oameni, a unor imagini perfecte, a unor credințe și dogme nebune, care ne cer să fim mai puțin vii decât suntem.
Pentru că omul fără umbră nu este nicidecum omul vindecat, este omul care a pierdut legătura cu ceva din el și însuși simțul realității.
Poate că nu întunericul din noi ne sperie cel mai tare, ci viața pe care am lăsat-o acolo, zidită în temelie, ca fațada să rămână în picioare.
Umbra noastră nu cere să fie alungată, cere să nu mai fie lăsată în urmă.
PS1- de ceva vreme observ pe rețelele sociale, valuri mari și tulburi create de oameni care își revendică adevărul absolut (cred ei) al religiilor la care au aderat.
Cred că tocmai în religie se ascunde umbra cel mai bine. Nu credința în sine produce cruzime, dispreț sau dorința de a-l reduce pe celălalt la tăcere. Dar orice credință poate deveni un loc în care omul își ascunde umbra și o proiectează asupra altora.
Fanatismul poate împrumuta limbajul certitudinii, misoginismul poate împrumuta limbajul „ordinii”, lipsa de compasiune poate împrumuta limbajul „adevărului”, iar disprețul poate purta, uneori, haine foarte pioase.
Spun asta pentru că o credință care nu ne face mai capabili să ne vedem propria cruzime riscă să devină doar o oglindă în care ne admirăm dreptatea.
Și poate că întrebarea nu este cine are lumina mai mare, ci : ce facem cu umbra pe care lumina noastră o lasă în urmă?"
Magdalena Drăgan
-
