11/05/2026
Iubirea pe care am primit-o și iubirea pe care continuăm să o atragem
Când un copil primește constant experiențe dureroase, el nu învață doar „cum sunt părinții”. Învață, fără să știe, ce are voie să simtă, cât loc are să existe, cât valorează, dacă este în siguranță în apropierea celorlalți și cm arată iubirea în lumea lui.
Absența sau indisponibilitatea emoțională a unui părinte produce foame afectivă și sentimentul că ești singur în tot ce trăiești. Agresivitatea fizică rupe siguranța de bază și poate face corpul să rămână permanent în alertă. Iar umilirea atacă identitatea și atinge demnitatea profundă a ființei și lista poate continua...
Ceea ce răscolește cel mai mult este faptul că, la un moment dat, copilul începe să creadă că aceasta este forma în care poate exista o relație. Iar mai târziu, adultul poate ajunge să caute, să tolereze sau să atragă exact ceea ce i-a fost familiar.
De aceea, mulți oameni care au trecut prin astfel de experiențe ajung să tolereze prea mult, să simtă teamă față de conflict și totuși să intre în relații conflictuale, să simtă vinovăție când se aleg pe ei, să se simtă „prea mult” sau „niciodată suficienți” ori să trăiască permanent între dorința de apropiere și nevoia de protecție.
Iubirea nu se rescrie doar prin idei noi despre iubire. Se rescrie atunci când corpul începe să simtă altceva, când sufletul încetează să mai creadă că trebuie să sufere pentru a merita pe cineva alături, iar omul începe să se raporteze diferit la sine.
Pentru că iubirea timpurie devine adesea o hartă interioară. Iar această hartă influențează ce accepți, ce ți se pare normal, ce te atrage, ce te sperie, cât poți primi, câtă tandrețe poate suporta corpul tău și câtă libertate îți dai fără vinovăție.
Poate că, la un moment dat, ai iubit salvând, ținând prea mult, înțelegând excesiv, tolerând, dăruind fără măsură, încercând fără să îți dai seama, să vindeci prin iubire ceea ce ți-a lipsit ție în trecut.
Și mai există un alt fenomen, foarte subtil, pe care multe femei, dar și mulți bărbați, îl trăiesc fără să îl înțeleagă. La un moment dat, ceva din interior nu te mai lasă să intri în relații. Pentru că o parte profundă din ființa ta refuză să mai repete aceeași poveste. Este o pauză sacră a sufletului, o oprire între două moduri de a iubi: iubirea învățată prin rană și iubirea care poate începe să se nască din adevăratul sine.
Sufletul își dorește împlinirea, nu doar atașamentul. Își dorește o iubire în care omul să nu mai fie nevoit să se micșoreze, să salveze, să rabde, să demonstreze sau să sufere pentru a rămâne în relație.
De aceea, uneori, înainte de o iubire mai profundă, apare o perioadă de aparentă singurătate, ca reașezare. Ca un timp necesar în care ființa învață să nu mai confunde familiarul cu destinul și durerea cu iubirea.
Mintea, corpul și sufletul au o capacitate extraordinară de vindecare. Oamenii care nu au primit siguranță în copilărie pot, prin conștientizare, prezență și muncă profundă, să își transforme felul de a iubi și de a se lăsa iubiți.
Uneori, cei care au suferit cel mai mult din lipsa iubirii dezvoltă o sensibilitate extraordinară pentru adevărul ei. Iar când rana este privită cu sinceritate, începe să apară alegerea. Ceea ce rămâne inconștient tinde să se repete. Ceea ce devine conștient poate fi transformat.
Nu trebuie să devii altcineva pentru a rescrie iubirea. Poate doar să înveți, pas cu pas, că iubirea și durerea nu sunt același lucru.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase momente ale vindecării: clipa în care nu mai încercăm să reparăm trecutul prin aceleași povești, ci începem să ne dăruim, în prezent, iubirea pe care am așteptat-o atât de mult.
Cu iubire,
Karyn Maria Taulescu❤
Dacă aceste rânduri au rezonat cu tine și simți să lucrezi mai profund cu mine, găsești mai multe detalii aici: www.karyn.ro
