01/06/2026
Postare despre fotbal 🙃(nu planuiam sa o fac) dar e prea prețios ce s-a întâmplat aici💚: iată acești doi oameni în mijlocul aceluiași eveniment, meciul, dar aparținând contextual de două lumi emoționale total diferite.…
Un moment mondial (l-aș numi), de mare empatie și o lecție despre puterea compasiunii a avut loc în vazul întregii lumi, în finala Champions League , de acum câteva zile.
Context: în finala dintre PSG și Arsenal, la fazele decisive finale (penaltyuri) , jucătorul Arsenal a ratat, secundă în care tot stadionul s-a umplut de extazul suporterilor echipei adverse.
Un haos printre suporteri, printre jucătorii echipei adverse, pe jumătate din stadion…. Pe cealaltă jumătate tristețe și un îngheț care nu îi lasă pe oameni să facă sau să spună nimic.
D.p.d.v. Psihologic:
Vă dați seama ce presiune mare există acolo, pe umerii fiecărui jucător și ce mindset îi însoțește zi de zi.
Însă acest moment este edificator pentru ca, din perspectiva psihologică, aceasta imagine este o oglindă pentru cum, în mijlocul unei lumi care alearga mereu spre rezultate, spre victorie, se strecoară cumva momente care ne amintesc ce inseamna cu adevarat umanitatea.
Revenind : stadionul era aprins de euforia castigului, iar un jucator statea prabusit de dezamăgirea față de o întreagă nație, durerea ratarii penalty-ului decisiv.
Un jucător al echipei adverse a venit să îl îmbrățișeze, văzându-i suferința și oferindu-i consolare, în momentele în care putea face același lucru ca toți ai lui, să alerge înnebunit de fericire.
Mi s-a părut fantastic acel moment care ne arată importanța PREZENȚEI și a capacității de a sta o clipă și de a recunoaște durerea celui de lângă tine, chiar dacă tu ai toate motivele să te scalzi în propriul extaz.
Un moment de empatie, la momentul potrivit, dat în agonia momentului, face mai mult decât mii de îmbrățișări date prea târziu.
Poate ca nu ne vom aminti mereu cine a castigat (nici la acest meci, nici in viata..), dar ne amintim întotdeauna, as vrea sa cred, cine a ramas langa noi atunci cand am pierdut.
Sper sa avem capacitatea, pe cat posibil, sa ii vedem pe oamenii de lângă noi și sa ne amintim de fazele, din propriile vieți, în care eram la pământ.
PS: Și pentru ca știu câteva persoane 😉care m-ar întreba: păi să rămânem îndatorați toată viața? Sau “poate omul acela nu a fost empatic mereu”, voi spune așa:
Nu e despre datorie. E despre a recunoaște momentele, calitatea și impactul lor și a face diferența dintre ele. Indiferent de distanta fizica și emoțională din prezent, un gând de recunoștință poate rămâne sădit lângă imaginea acestor oameni, care au oferit un astfel de moment.
Și cred ca atunci când zgomotul motivelor pt care sa stam deoparte, ne surzește, zic ca ne poate face bine să căutăm să vedem și binele din oameni (chiar dacă pare greu de căutat sau au fost personaje episodice în viețile noastre, îngropate de istorie sau pur și simplu suntem din tabere ce par adverse).
Să păstrăm luciditatea de a vedea și împărți toate momentele relațiilor noastre, după cm sunt ori au fost pentru noi, fără să generalizam sau să catastrofizam.
Momentele de genul acesta ne amintesc , parcă, de firul magic al umanității în care pare ca , de fapt , ne ținem cu toții de mână, pe acest pământ…
Sursa foto: The sun
