Atelierul de lucru cu anxietatea

Atelierul de lucru cu anxietatea Un spațiu sigur pentru anxietate.

Practici reale.
🔹 Înscrieri deschise - Atelierul de Lucru cu Anxietatea
📍 Cluj | sep – dec 2025
Formular înscriere:
https://forms.gle/7PyR5tof19NFu9xx7

Ce am mai înțeles despre anxietate, într-o vizită la mănăstiriAm trecut, zilele trecute, pe la Arnota, Iezer, Horezu, Bi...
11/08/2026

Ce am mai înțeles despre anxietate, într-o vizită la mănăstiri

Am trecut, zilele trecute, pe la Arnota, Iezer, Horezu, Bistrița, Mănăstirea Dintr-un Lemn și Olari. Nu ca într-un pelerinaj clasic, ci mai degrabă ca într-o observație, cu ochii de terapeuți și cu corpurile unor oameni obosiți de zgomotul de afară.

Și ce am văzut acolo ne-a trimis, iar și iar, înapoi la ceea ce lucrăm în atelierele noastre despre anxietate.

Pentru că mănăstirea, dincolo de dimensiunea credinței, care rămâne alegerea fiecăruia, este și un cadru în care sistemul nervos întâlnește ceva ce viața de zi cu zi îi oferă din ce în ce mai rar: ritm, predictibilitate, repetiție, încetinire, prezență.

Sunetul clopotului la ore fixe. Slujba care începe și se termină după același ritm. Masa în tăcere. Mersul lent. Gesturile repetitive. Repetiția care nu obosește, pentru că nu cere să fii altcineva de fiecare dată.Iar între toate acestea, pauze. Pauze reale, nu goluri umplute imediat cu telefonul.

Ce se întâmplă, din perspectivă psihologică, într-un asemenea cadru?

În anxietate, sistemul nostru de detectare a amenințării devine foarte sensibil la incertitudine și începe sǎ caute, anticipează, verifică, încearcă permanent să afle ce urmează. Un mediu previzibil îi oferă contrariul: repere.

Ritualul poate funcționa ca o structură care conține. Într-un fel, nu foarte diferit de settingul terapeutic: aceeași oră, același loc, aceleași limite, aceeași frecvență.

Nu e neapărat monotonie. E predictibilitate.
Iar predictibilitatea poate reduce din munca permanentă de anticipare pe care o face un sistem nervos anxios.

Și mai este ceva: prezența. Poate cea mai simplă și, în același timp, una dintre cele mai dificile practici.

Acolo devine ceva mai posibilă nu pentru că cineva îți spune „fii prezent”, ci pentru că mediul însuși îți cere mai puțin să fii în zece locuri deodată.

Ce ducem, ca specialiști, înapoi în cabinet și ce le spunem oamenilor cu care lucrăm?

Că anxietatea nu se schimbă doar prin mai multă informație și prin a înțelege încă o dată de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă.

Uneori are nevoie și de experiențe repetate de siguranță și predictibilitate. O oră relativ constantă de trezire. O plimbare care își găsește locul în fiecare zi. O masă fără telefon. Câteva minute în care nu facem nimic altceva. O tranziție reală între muncă și casă. Ritualuri mici care îi spun corpului: știi ce urmează.

Nu sunt soluții miraculoase și nu înlocuiesc tratamentul atunci când anxietatea devine severă. Dar pot deveni parte din felul în care construim, zi după zi, un mediu mai ușor de locuit pentru propriul nostru sistem nervos.

Pentru că prezența nu poate fi comandată. Prezența se creează. Prin cadru. Prin ritm. Prin repetiție.
Și, uneori, prin curajul de a încetini într-o lume care ne cere permanent să accelerăm.

Fix asta lucrăm și în atelierele noastre de lucru cu anxietatea: nu tehnici izolate, ci o înțelegere integrată a felului în care corpul, mintea și ritmul vieții de zi cu zi se pot regla împreună, sau se pot dezacorda împreună.
George Radulescu
Ramona Ciobota

Ne-am dus la Auschwitz-Birkenau.Nu ca într-o vizită turistică. Ne-am dus să vedem. Să simțim. Să înțelegem dincolo de ce...
03/08/2026

Ne-am dus la Auschwitz-Birkenau.
Nu ca într-o vizită turistică. Ne-am dus să vedem. Să simțim. Să înțelegem dincolo de ceea ce poate cuprinde mintea. Pentru că, în cabinet, întâlnim în fiecare zi urmele unor traume care, uneori, nu au avut niciodată cuvinte.

Nu avem cuvinte pentru ce am simțit acolo. Doar reacții. Un nod în gât care nu s-a dus toată ziua. O greață care venea în valuri. Un dezacord adânc între ceea ce vedeam: iarba care crește, pădurea, o rază de soare printre copaci, chiar și căprioarele care traversau liniștite pe lângă barăci, și ceea ce știam că s-a întâmplat pe pământul acela. Parcă nu ne venea să credem că natura mai are voie, în locul acela, să existe.

Liniștea era apăsătoare. Era greu să cuprindem cu mintea tot ce s-a întâmplat acolo. Ne opream în fața unei fotografii, a unui loc, a unei povești. Apoi aveam nevoie să ne îndepărtăm câteva minute. Să respirăm. Să lăsăm lacrimile să curgă. Și abia apoi puteam privi din nou. Un ritm pe care, ca specialiști, îl recunoaștem: al psihicului care se apropie și se retrage, ca să poată duce ce, dintr-o dată, ar fi prea mult.

Cel mai greu și, poate, cel mai important a fost să ascultăm mărturii directe. Ale unor oameni de peste 80 de ani, care aveau doar 2 ani când lagărul a fost eliberat și ale căror prime luni de viață au fost petrecute acolo. Dar și ale celor din a doua generație, copiii născuți după război, în libertate, care poartă în corp și în viața lor tăcerile, fricile și absențele părinților.

În acel moment, trauma transgenerațională n-a mai fost un concept. Avea un chip. O voce. Oameni în fața noastră.

La memorialul din marginea pădurii sunt patru plăci comemorative, în patru limbi: poloneză, engleză, ebraică și romani. Ultima a fost adăugată abia după decenii, ca o recunoaștere târzie a genocidului romilor. Un detaliu care spune multe despre cât de greu își găsește, uneori, memoria locul.

Ne întoarcem în cabinet mai atenți la ceea ce clienții noștri nu spun. Cu mai multă răbdare pentru tăceri. Cu o înțelegere și mai profundă a faptului că trauma nu se oprește întotdeauna la generația care a trăit-o. Ea poate continua în felul în care iubim, ne temem, ne protejăm sau încercăm să supraviețuim.

Nu putem repara ce s-a întâmplat. Nu putem șterge. Dar putem numi. Putem asculta. Putem ține deschisă memoria, pentru cei care nu au mai avut șansa să o poarte ei înșiși.

Iar dintre toate lucrurile care ni s-au așezat pe drum, unul rămâne cel mai clar:
Iarba crește. Pădurea e vie. Viața se transformă, chiar și acolo unde mintea refuză să creadă că mai are voie.

Noi ne întoarcem în cabinet cu certitudinea că transformarea nu se opune memoriei, ci se sprijină pe ea, cǎ poți vindeca doar ceea ce ai avut curajul să numești.

Trainerul nostru principal, George, a scris despre încheierea seriei 6. Iar nouǎ ne-a rămas exact asta: cât de mult s-a ...
26/07/2026

Trainerul nostru principal, George, a scris despre încheierea seriei 6. Iar nouǎ ne-a rămas exact asta: cât de mult s-a rafinat atelierul de la o grupă la alta, și cât de mult au dat cursanții înapoi, cu întrebările lor. Un privilegiu să fi făcut parte din acest drum.

‘Astăzi se încheie a șasea serie a Atelierului de lucru cu anxietatea.

E un moment în care mă opresc, cu recunoștință, să privesc drumul.

De la o serie la alta, atelierul s-a rafinat, cu fiecare grupă, cu fiecare întrebare adusă în cameră, cu fiecare colegă care a contribuit la formă și conținut.

A devenit ceea ce ne-am dorit să fie: un atelier aplicabil, ușor de dus mai departe în cabinet.

Pentru că, dincolo de teorie, am construit un kit de lucru cu anxietatea, o abordare integrativă care aduce împreună cognitiv, somatic, schema therapy, Internal Family Systems și alte perspective clinice, într-un instrument coerent și aplicabil. Complex, dar prietenos, gândit pentru specialiștii care vor să aibă la îndemână o strategie de lucru, nu doar o direcție.

Mulțumesc Ramonei, Nicoletei și Otiliei pentru gândirea împreună, pentru rigoare și pentru căldura cu care au ținut aceste ateliere.

Și mulțumesc cursanților din toate seriile pentru curajul de a intra în conținut, pentru întrebările care ne-au provocat și pentru feedbackul care a șlefuit atelierul până la forma de azi. Le sunt profund recunoscător.

În septembrie deschidem o serie nouă. Persoanele interesate îmi pot scrie și revin cu toate detaliile dată, structură, înscrieri.

Mulțumesc ca ați fost🤗‘

Ce nevoie stă în spatele anxietății tale?Astăzi am început Modulul 5, Modelul Gestalt al anxietății: de la nevoie la sce...
25/07/2026

Ce nevoie stă în spatele anxietății tale?

Astăzi am început Modulul 5, Modelul Gestalt al anxietății: de la nevoie la scenariu de viață. Ultimul modul din seria noastră, aici, la Mélange.

În lentila Gestalt, anxietatea nu e un simptom care apare din senin. E ceea ce Fritz Perls numea „excitație fără suport”, energia unei nevoi care s-a mobilizat, dar nu a găsit unde și cm să se exprime. Iar când asta se repetă suficient, o nevoie neexprimată încetează să mai fie doar un moment; devine un tipar. Un mod fix de a fi în relație cu tine și cu ceilalți. Uneori, un întreg scenariu de viață care se repetă fără să știi de ce.

Azi și mâine facem drumul invers: de la scenariul de azi, înapoi la nevoia de la început. Nu ca să dăm vina pe cineva. Ci ca să înțelegem ce a rămas nespus, neprimit, netrăit și ce se poate deschide, acum, din locul adultului.

Suntem aici. Continuăm.❤️George Radulescu

La câteva mii de kilometri distanță, vocea a milioane de femei a fost redusă la tăcere prin lege.Numele asociației noast...
14/07/2026

La câteva mii de kilometri distanță, vocea a milioane de femei a fost redusă la tăcere prin lege.

Numele asociației noastre, Voci Puternice, a apărut dintr-o observație clinică: oamenii nu sunt tăcuți pentru că nu au ce spune. Sunt tăcuți pentru că, într-un moment sau altul, au învățat că vocea lor pune ceva în pericol. Uneori propria siguranță. Uneori legătura cu cei din jur. Uneori însăși viața.

În Afganistan, această reducere la tăcere a devenit politică de stat și este susținută prin lege.

La noi, ea trăiește adesea în forme mai discrete: în familia în care fata învață că nu are voie să contrazică, în cuplul în care femeia învață că nu are voie să obosească, în biroul în care își cere iertare înainte să vorbească.

Lucrăm zilnic cu consecințele acestor tăceri. Cu depresia care apare când o voce este redusă la tăcere prea mult timp, cu anxietatea care se instalează când siguranța de a spune ceva nu a existat niciodată, cu relațiile care se sting pentru că unul dintre parteneri nu a fost învățat că poate cere.

Ceea ce se întâmplă în Afganistan este o formă extremă de reducere la tăcere a femeilor. Mecanismul psihologic prin care oamenii învață că este mai sigur să tacă nu ne este însă străin. Nu în forma sa legală, dar în multe forme mai vechi și mai familiare.

Facem munca noastră aici, pentru femei și bărbați cărora vocea le-a fost îngustată. Cu gândul și la cele care, astăzi, trăiesc într-un regim în care libertatea de a vorbi, de a învăța și de a participa la viața publică este restrânsă prin lege.

E o vreme agitată. O simți peste tot: în tonul conversațiilor, în cât de repede sar oamenii la ceartă, în râsul răutăcio...
10/07/2026

E o vreme agitată. O simți peste tot: în tonul conversațiilor, în cât de repede sar oamenii la ceartă, în râsul răutăcios de pe internet, în reacțiile disproporționate la lucruri mărunte.

Un gest neatent la coada de la supermarket. O secundă de neatenție într-o conversație. Lucruri minore, care altădată ar fi trecut neobservate, primesc acum reacții intense de multe ori: ridicări de ton, iritare, judecată rapidă. Parcă întreg spațiul din jur e cu un nerv la vedere.

Nu e o impresie. Când oamenii trăiesc luni la rând într-o stare de incertitudine: economică, socială, politică, sistemul nervos rămâne în alertă. Iar un sistem nervos în alertă nu se mai poartă blând. Devine iritabil, defensiv, gata să atace sau să judece. Nu pentru că oamenii sunt răi, ci pentru că sunt copleșiți.

Aici e ceva ce vedem des în munca noastră, dar care merită spus cu voce tare: anxietatea nu locuiește doar în noi, ca indivizi. Uneori se adună în aer, între noi, și se vede în felul în care ne purtăm unii cu alții atunci când suntem toți la limită.

Și tocmai aici stă și puțină libertate. Psihiatrul Viktor Frankl, supraviețuitor al lagărelor naziste, a lăsat una dintre cele mai valoroase idei despre asta:

„Între stimul și răspuns există un spațiu. În acel spațiu stă puterea noastră de a ne alege răspunsul. În răspunsul nostru stau creșterea și libertatea noastră.”

Uneori, acel spațiu e de o singură secundă. Dar în secunda aceea putem face ceva simplu: să ne oprim și să ne întrebăm:

„Reacționez la ce se întâmplă acum, sau la ceva ce era deja în mine?”

De cele mai multe ori, nu e despre celălalt. E despre o oboseală, o teamă, o tensiune pe care o duceam deja și care doar și-a găsit un loc unde să iasă.

Poate de asta, tocmai acum, contează cm alegem să fim unii cu alții. Un cuvânt în plus de blândețe. O reacție amânată cu o respirație. Un „oare ce-o fi ducând omul ăsta?” în loc de o judecată rapidă. Nu pentru că celălalt merită neapărat, ci pentru că fiecare gest de blândețe scade puțin din tensiunea din aer, inclusiv pentru noi.

Nu putem controla vremea din jur. Dar putem alege să nu adăugăm la ea.

A murit Victor Yalom, fiul lui Irvin Yalom, dar și un om care și-a construit, separat de numele tatălui, o viață dedicat...
01/07/2026

A murit Victor Yalom, fiul lui Irvin Yalom, dar și un om care și-a construit, separat de numele tatălui, o viață dedicată vindecării, prin Psychotherapy.net a format generații întregi de terapeuți. S-a stins în februarie, după o lungă luptă cu boala psihică.

Vestea ne oprește în loc. Și ne aduce în față un adevăr despre care se vorbește prea rar:

cei care au grijă de sănătatea emoțională a altora nu sunt imuni la suferință. Dimpotrivă.

Există un paradox în munca de a însoți suferința. Cu cât asculți mai autentic, cu atât duci mai mult din durerea celuilalt.

Trauma vicariantă nu e o vorbă din manuale, e ceva ce se așază, an după an, în corpul celui care ajută. Iar cifrele, pe care oamenii din breaslă le cunosc bine, o confirmă: în profesiile de ajutorare, incidența epuizării, a bolii psihice și a suicidului e mult mai mare decât și-ar imagina cineva din afară.

De aceea credem, cu tărie, că un terapeut, un medic, un om care ține în brațe suferința altora are el însuși nevoie de un loc unde să fie ținut: supervizare, terapie personală, o comunitate. Nu ca formalitate, ci ca respirație. Suntem oameni înainte de a fi specialiști, iar ce ducem în noi cere, la rândul lui, un spațiu unde să fie văzut.

Și dacă azi treci printr-o perioadă grea, indiferent cine ești, indiferent cât ai ajutat pe alții, vorbește cu cineva: un prieten, un coleg, un specialist. Nu e nevoie să duci singur ce e greu.

Centrul de Programe Psiho Sociale Voci Puternice

Acesta e un subiect sensibil. Dacă tu sau cineva drag trece printr-un moment de criză, în România poți suna gratuit, non-stop, la Telefonul Antisuicid: 0800 801 200.

În fiecare an, după Evaluare și Bac, internetul se umple de „perle”: răspunsuri hilare ale elevilor, strânse ca să fie r...
27/06/2026

În fiecare an, după Evaluare și Bac, internetul se umple de „perle”: răspunsuri hilare ale elevilor, strânse ca să fie râse de mii de oameni. Noi vrem să facem altceva cu ele: să le citim ca psihologi, nu ca public.

Pentru că o „perlă” rareori înseamnă doar „un copil prost”. De cele mai multe ori, în spatele ei e:

Un sistem care cere memorare, nu înțelegere, răspunsuri absurde care sunt, de fapt, încercări disperate de a reproduce din memorie ceva ce nu a fost niciodată înțeles.

Un creier în panică: anxietatea de examen îngheață mintea, blochează accesul la ce știi, iar mâna scrie orice ca să umple pagina.

Și da, uneori înseamnă pur și simplu un copil care nu a învățat destul. Din mii de motive: unele care țin de el, altele care țin de o viață despre care nu știm nimic: o familie grea, o lipsă, o oboseală, o dramă pe care nu o vedem din spatele ecranului.

Și aici e întrebarea care contează cu adevărat. Indiferent de motiv, fie că a înghețat de frică, fie că într-adevăr nu a învățat, ce ne-am dori pentru copilul acela?

Să-l facem de râs în fața a mii de oameni? Sau să-l ajutăm să treacă peste moment?

Pentru că cercetarea e foarte clară aici. Un tânăr care își trăiește eșecul ca pe o dovadă că „e defect” intră într-o spirală: stimă de sine în scădere, frică de a mai încerca, convingerea că nu are rost să se mai expună. În schimb, un tânăr care învață că eșecul nu îl definește, că e un moment, nu o sentință, devine mai rezilient, mai capabil să se ridice.

Rușinea publică îl împinge spre prima variantă. Sprijinul, spre a doua.

Un adolescent care a dat greș la un examen nu e material de divertisment. E un om la început de drum, într-un moment în care are nevoie nu de un public care râde, ci de cineva care îi arată că un eșec nu e capătul.

Așa că, înainte de a da mai departe un astfel de clip, poate merită o singură întrebare: dacă ar fi copilul meu, ce mi-aș dori să i se întâmple acum?

Centrul de Programe Psiho Sociale Voci Puternice

Trăim un moment interesant: niciodată nu am avut atâta acces la limbajul psihologiei. Cuvinte ca „traumă”, „narcisist”, ...
26/06/2026

Trăim un moment interesant: niciodată nu am avut atâta acces la limbajul psihologiei. Cuvinte ca „traumă”, „narcisist”, „red flags”, „atașament anxios”, „people-pleasing” au intrat în vocabularul de zi cu zi, de pe TikTok și Instagram direct în conversațiile noastre.

Și e un lucru bun. Înseamnă mai puțină rușine, mai multă curiozitate față de ce simțim, un limbaj comun pentru lucruri care înainte rămâneau nespuse.

Dar are și o față mai puțin discutată.

Cercetările arată ceva surprinzător: a învăța să numești un simptom dintr-un clip online te face mai bun la a-l recunoaște, dar nu te face automat să te simți mai bine și nici nu te apropie de ajutorul real. Cu alte cuvinte, a ști cuvântul nu e același lucru cu a-i înțelege greutatea.

Pentru că între „am prins o etichetă” și „mă înțeleg cu adevărat” e o distanță. Iar uneori, un termen prins dintr-un video de 30 de secunde ne face mai mult rău decât bine:

- Ne pune o etichetă, în loc să ne ajute să ne înțelegem.
• Ne face să-i diagnosticăm pe ceilalți („e narcisist”) în loc să ne uităm la relație.
• Ne dă o explicație rapidă, dar ne oprește din a săpa mai adânc.
• Ne dă senzația că am rezolvat ceva, doar pentru că i-am dat un nume.

Nu orice conversație grea e abuz. Nu orice om dificil e narcisist. Nu orice disconfort e traumă. Iar a numi totul „toxic” ne poate împiedica, uneori, să creștem.

Un cuvânt nu e un diagnostic. Iar un diagnostic nu e o vindecare.

Înțelegerea reală nu vine dintr-o etichetă, ci dintr-un proces: timp, context, o relație în care te simți în siguranță să te explorezi. Acolo unde nu ești o categorie, ci un om întreg, cu povestea lui.

Asta încercăm să facem la fiecare atelier al nostru: nu să-ți dăm un nume pentru ce simți, ci un spațiu în care să te înțelegi cu adevărat. Folosește cuvintele care te apropie de tine, dar nu te opri la ele. Ești mai mult decât orice etichetă. ❤️

Address

Bucharest

Telephone

+40730561153

Website

,

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Atelierul de lucru cu anxietatea posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Atelierul de lucru cu anxietatea:

Shortcuts

Share

Category