30/09/2026
Uneori, nu tristetea ne sperie cel mai tare, ci ceea ce se intampla atunci cand ramanem singuri cu ea.
Nu vrem sa o simtim. Nu vrem sa stam in contact cu ea. Asa ca psihicul nostru gaseste tot felul de modalitati prin care sa ne protejeze: ne ocupam excesiv, cautam un vinovat, facem drama, controlam, ne agatam de oameni, mancam, muncim, fugim, ne distragem sau ne spunem ca, de fapt, nu ne pasa.
Sunt mecanisme de aparare. Nu apar pentru ca este ceva in neregula cu noi, ci pentru ca, la un moment dat, au avut rolul de a ne proteja de o durere pe care poate nu am stiut cm sa o ducem.
Doar ca ceea ce nu simtim nu dispare. Uneori, tristetea pe care refuzam sa o lasam sa existe se transforma in anxietate, iritare, gol interior, neliniste sau chiar in nevoia permanenta de a face ceva.
