Adelina Rotaru Psihoterapeut, Bucharest (2026)

16/09/2026

Am scris un nou articol pe site, de data aceasta despre parentificare și despre câteva concepte și dinamici care mi se par interesante pentru a înțelege mai nuanțat anumite experiențe.

Câteva idei atinse sunt despre:
▫️„copilul partener al părintelui” — situațiile în care copilul ajunge să ocupe un loc care depășește relația firească părinte–copil, devenind confident, aliat sau principal sprijin emoțional al părintelui.

▫️copilul „părinte pentru frați” — atunci când un copil ajunge să poarte, într-o măsură nepotrivită vârstei sale, responsabilitatea pentru îngrijirea, protecția sau bunăstarea fraților, preluând funcții care ar trebui să rămână în responsabilitatea adulților.

▫️„copilul înțelept” (wise baby) și progresia traumatică: în anumite condiții traumatice, copilul poate dezvolta prematur capacități asemănătoare celor adulte. Poate deveni foarte perceptiv, vigilent, atent la stările și nevoile persoanei care îl îngrijește și capabil să aibă grijă de sine și de ceilalți, în timp ce propriile părți dependente rămân insuficient protejate.

▫️paradoxul copilului „ușor de crescut”. Un copil parentificat poate să nu prezinte simptome evidente. Poate avea rezultate bune la școală, poate fi conștiincios, responsabil, foarte receptiv la stările celorlalți și neobișnuit de matur pentru vârsta lui. Tocmai aceste calități pot face mai dificil de observat cât de mult duce copilul și cât spațiu mai rămâne pentru propriile sale nevoi.

▫️îngrijirea compulsivă (compulsive caregiving), descrisă în tradiția teoriei atașamentului.

Uneori, grija față de ceilalți nu rămâne doar o capacitate sau o valoare, ci devine o poziție relațională familiară: persoana observă foarte repede nevoile celorlalți și se mobilizează pentru a ajuta, liniști sau proteja, în timp ce propriile nevoi pot fi mai greu de recunoscut, exprimat sau adus în relație.

Mi se pare importantă tocmai această diferență: problema nu este capacitatea de a avea grijă de ceilalți. Grija, empatia, responsabilitatea și autonomia pot fi resurse autentice.
Întrebarea este:
Ce am învățat despre grijă, responsabilitate, nevoi și relații în familia mea și în ce măsură aceste moduri de a funcționa îmi mai sunt utile astăzi?

În articol am abordat aceste lucruri și altele în contextul parentificării: diferența dintre responsabilitatea firească și inversarea rolurilor, parentificarea emoțională și instrumentală și câteva dintre modurile în care asemenea experiențe se pot regăsi mai târziu în relațiile adulte.

Folosesc aceste concepte ca repere, nu ca etichete. Ele pot ajuta la recunoașterea unor experiențe și la formularea unor întrebări, dar nu explică întreaga persoană și nu înlocuiesc explorarea clinică. În psihoterapie, astfel de noțiuni devin mai degrabă ipoteze de lucru, care sunt verificate și nuanțate în contact cu experiența reală a persoanei.

Articolul integral: „Parentificarea: când copilul ajunge să poarte responsabilități de adult” în comentariu.

12/09/2026

Să cercetăm bine
Cine se ascunde sub noi,
Să fim foarte atenți
Pe cine numim
Eu.

Că nu mai poți
Avea încredere oarbă
În nimeni,
Să fim atenți, mai ales,
Pe cine numim
Eu.

Îndesați cu genunchiul
Sub niște măști,
Atât de convenționale,
Râsul, plânsul, iubirea,
Ne căznim, stângaci,
Să fim familiari cu noi.

Poate chiar reușim
În unele momente,
Dar ne speriem grozav
Când ne auzim glasul.

("Cine", de Marin Sorescu)

Din seria

05/09/2026

De ce un retreat?
Câteva gânduri personale despre experiențele care m-au făcut să aleg acest format și despre valoarea unui timp dedicat nouă înșine.

Pozele sunt din locația în care ne vom întâlni, Porumbacu de Sus și Joyard Pensiune & Parc, alături de colega mea, Psiholog Oana Serbu.

Pentru detalii legate de această experiență ne poți scrie pe [email protected].

02/09/2026

Gânduri din vacanță...
M-au interesat încă din adolescență întrebările despre existență, despre cm înțelegem lumea și despre modurile diferite în care oamenii au încercat să explice ceea ce suntem și realitatea în care trăim.

Am făcut religie la școală din clasa I și până la liceu. Dar, în paralel, prin adolescență, am început să caut și singură, să citesc și să încerc să îmi formez propriile întrebări și propriul mod de a gândi.

Căutam deopotrivă cărți despre religie, istoria religiilor, metafizică și fizică. Așa am ajuns să îl citesc pe Mircea Eliade, dar și să încerc să înțeleg, pe cât puteam atunci, fizica și teoriile despre univers. Îmi amintesc, de exemplu, Big Bang, de Simon Singh — o carte care mi se părea foarte complicată, dar care mă fascina.

Iar „Google-ul” meu de atunci era biblioteca din oraș: sertarele acelea cu fișe bibliografice în care căutam după autori sau teme, notam cota și apoi ceream cărțile pentru sala de lectură.
Cred că mi-a rămas de atunci curiozitatea de a privi aceleași întrebări din perspective diferite și, poate mai ales, de a nu mă grăbi spre un singur răspuns.

Una dintre cărțile ascultate, nu citite, în ultima perioadă care m-a readus în acest teritoriu este A History of God, de Karen Armstrong.
Nu mi se pare o lectură ușoară, necesită destul de multă atenție ca să pot ține pasul, dar tocmai de aceea mi-a atras atenția și m-a invitat la reflecție.

Unul dintre lucrurile care mi-au rămas din carte este felul în care reprezentările despre Dumnezeu se schimbă odată cu oamenii, culturile și perioadele istorice.

În perioade diferite, oamenii au avut nevoie de Dumnezeu în moduri diferite și și-au reprezentat divinitatea diferit: ca protector al tribului, ca judecător moral, ca iubire, ca transcendență absolută, ca principiu metafizic sau ca experiență mistică.

În acest sens, istoria ideii de Dumnezeu devine și o istorie a reprezentărilor umane despre Dumnezeu.

Iar aici apare întrebarea care mi-a rămas poate cel mai mult:
Cât din ceea ce spunem despre Dumnezeu descrie divinitatea și cât descrie psihicul uman care încearcă să o reprezinte?

Religia și credința sunt, desigur, teme care pot naște foarte ușor dezbateri și poziții puternice. Nu scriu despre ele aici din perspectiva apartenenței la o anumită religie și nici pentru a argumenta în favoarea sau împotriva credinței.

Mă interesează pentru că religia, credința și spiritualitatea fac parte din experiența umană și, inevitabil, apar uneori și în spațiul psihoterapiei.

Pentru unii oameni, credința poate fi o resursă profundă. Poate oferi sens, speranță, apartenență, continuitate și un sprijin important în întâlnirea cu suferința, pierderea sau incertitudinea.

Pentru alții, anumite reprezentări despre Dumnezeu sau felul în care religia le-a fost transmisă și înțeleasă pot fi legate de teamă, vinovăție, rușine, sentimentul de a fi permanent judecat sau de conflicte interioare dificile.

De aceea, mi se pare important să putem rămâne curioși și față de această dimensiune a experienței umane, fără să o patologizăm, dar nici fără să presupunem că este întotdeauna o resursă.

Înainte de a veni cu răspunsuri, cred că e important să putem rămâne câteva momente cu întrebările.
Inclusiv cu cele pentru care oamenii caută răspunsuri de mii de ani.

28/08/2026

Studiez psihologia de aproape 20 de ani, încă din liceu, și cu cât am învățat mai mult, cu atât mi-a devenit mai greu să cred în explicații simple despre ființa umană.

De-a lungul anilor am trecut prin multe teorii și abordări. Unele foarte bine fundamentate științific, altele aflate încă în dezvoltare, altele experiențiale. M-au atras și perspective sau practici venite din tradiții mult mai vechi decât psihologia modernă și am rămas curioasă inclusiv față de dimensiunea spirituală a experienței umane.

Și da, de-a lungul timpului am fost tentată să ader mai puternic la anumite teorii tocmai pentru că mă fascinau.

Cred că este inevitabil să fim, într-o anumită măsură, subiectivi sau părtinitori. Nu alegem teoriile doar rațional. Rezonăm cu ele și prin prisma propriei istorii, a personalității, a valorilor și a modului nostru de a înțelege lumea.

Karen Maroda scrie, în The Analyst's Vulnerability (una dintre cărțile mele favorite), despre subiectivitatea inevitabilă a terapeutului și despre felul în care cine suntem intră în munca noastră. Este o idee cu care rezonez mult.

De aceea, nu cred că psihoterapia trebuie să devină o competiție pentru „cea mai bună metodă”. Contează dovezile pe care le avem pentru o intervenție, dar contează și pentru cine funcționează, în ce context, relația terapeutică și, inevitabil, felul în care abordarea respectivă se întâlnește cu personalitatea și modul de lucru al terapeutului.

În același timp, tocmai pentru că psihologia, trauma, sistemul nervos, atașamentul și psihoterapia au intrat atât de mult în limbajul cotidian, simt nevoia să îmi pun din ce în ce mai des câteva întrebări:
❓️Ce știm, de fapt?
❓️Ce presupunem că știm?
❓️Pe ce dovezi ne bazăm când facem o afirmație?
❓️Ce provine din cercetare, ce provine dintr-un model teoretic și ce provine din experiența clinică?
❓️Și unde o metaforă utilă începe să fie prezentată drept mecanism biologic demonstrat?

Știința are limitele ei. Cercetarea nu poate surprinde întreaga complexitate a experienței umane și nici ceea ce observăm în cabinet.

Putem vedea ceea ce ne așteptăm să vedem. Putem atribui unei tehnici o schimbare care s-ar fi produs și din alte motive. Putem confunda intensitatea unei experiențe cu eficiența ei terapeutică.

Putem fi convinși de o explicație pentru că sună coerent, pentru că ne emoționează sau pentru că se potrivește foarte bine cu ceea ce credem deja.

Iar pentru mine, curiozitatea față de toate aceste posibilități nu este incompatibilă cu gândirea critică. Din contră.

Pot fi fascinată de o practică străveche și, în același timp, curioasă să aflu ce știm despre efectele ei.

Pot găsi valoare într-o experiență fără să pretind că știu mecanismul biologic prin care a funcționat.

Pot lucra cu corpul fără să explic orice reacție prin „sistemul nervos”.

Pot fi interesată de transmiterea între generații fără să presupun că trauma unui bunic este pur și simplu înscrisă epigenetic în urmaș.

Pot lăsa loc și pentru ceea ce încă nu știm.
Poate că după aproape 20 de ani de studiu una dintre concluziile mele este tocmai aceasta:
complexitatea este însăși concluzia.

Nu cred că putem spune că o anumită emoție produce o anumită boală.
Nu putem explica orice simptom prin traumă.
Nu putem presupune că o experiență dificilă „se înscrie în ADN” și că acesta este mecanismul prin care se transmit experiențele între generații.
Și nici că ne putem „elibera de traumele strămoșilor” printr-o anumită practică doar pentru că explicația sună convingător.

La fel cm nu putem afirma pur și simplu că psihoterapia, meditația sau o tehnică corporală inversează efectele biologice ale traumei.
Și nu avem nevoie să spunem că „resetăm sistemul nervos” sau „rescriem genele” pentru a recunoaște că experiențele noastre contează și că schimbarea este posibilă.

Poate că una dintre ideile cele mai valoroase pe care le-am învățat este să mă feresc de explicațiile absolutiste și reducționiste — inclusiv atunci când vin din teorii care îmi plac.
Să pot rămâne, uneori, cu un picior în ceea ce știm și cu celălalt în ceea ce încă explorăm, fără să confund cele două.

Iar poate că tocmai aici se află partea care continuă să mă fascineze după atâția ani de studiu: cu cât aflăm mai multe despre minte, corp și relații, cu atât devine mai greu să le separăm — și cu atât devine mai important să păstrăm curiozitatea, nuanța și disponibilitatea de a continua să învățăm.

25/08/2026

Mă bucur că am fost împreună aseară, la workshopul „Când îngrijorarea ocupă prea mult spațiu” cu colega mea, Psiholog Oana Serbu.

Am pornit de la îngrijorare, o experiență foarte des întâlnită, dar ne-am dorit, în același timp, să oferim o perspectivă mai amplă asupra felului în care putem înțelege experiența umană.

Sunt multe feluri prin care putem ajunge să aflăm lucruri despre noi înșine. Putem observa felul în care gândim, putem deveni curioși față de emoțiile noastre, putem asculta ceea ce ne transmite corpul, putem privi comportamentele care se repetă sau felul în care ne raportăm la ceilalți. Fiecare dintre aceste perspective ne poate arăta ceva diferit și, puse împreună, pot contura o imagine mai bogată asupra propriei experiențe.

În timp, am integrat în modul nostru de lucru abordări și perspective diverse, care ne ajută să privim ceea ce psihologia studiază și psihoterapia aduce în practică — experiența umană, în complexitatea ei — din mai multe unghiuri. Păstrăm, astfel, curiozitatea față de felul unic în care fiecare persoană gândește, simte, se raportează la sine și la ceilalți și traversează ceea ce i se întâmplă.

Ne bucurăm că am putut explora împreună aceste perspective și că am creat un spațiu pentru reflecție și dialog.

17/08/2026

Relațiile sunt unul dintre cele mai bune locuri în care ne întâlnim cu ceea ce nu știm despre noi.

Ne putem cunoaște foarte mult singuri.
Putem scrie. Putem medita. Putem observa corpul. Putem reflecta asupra propriei istorii. Putem citi, contempla, petrece timp în natură, urmări propriile gânduri și reacții.

Și totuși, există un prag peste care introspecția solitară ajunge greu. Pentru că anumite părți din noi devin vizibile mai ales în relație.

Nu pot afla în întregime cm sunt în intimitate fără intimitate.

Pot să cred că știu cm sunt în relații, dar voi afla lucruri noi despre mine atunci când cineva devine cu adevărat important pentru mine.

Nu pot afla ce fac atunci când depind de cineva doar gândindu-mă la dependență.
Nu pot descoperi pe deplin cm reacționez la respingere, admirație, competiție, autoritate, vulnerabilitate, apropiere sau diferență în absența unei relații reale.

În relație nu doar povestim cine suntem. Începem să vedem cm suntem.

Poate spun că îmi doresc să fiu văzut, dar când cineva mă vede cu adevărat schimb subiectul.

Poate spun că ceilalți nu îmi oferă suficient, dar observ că, atunci când primesc ceva, îmi este foarte greu să îl primesc.

Poate spun că oamenii mă abandonează, dar încep să observ cm mă retrag înainte ca celălalt să aibă șansa de a se apropia.

Poate spun că nu suport oamenii dominatori, iar într-o relație sigură descopăr cât de repede renunț la propria poziție în fața cuiva pe care îl percep ca având autoritate.

În acest sens, relația devine o formă de cunoaștere.

Și relația terapeutică poate deveni un spațiu de autocunoaștere. Nu pentru că terapeutul „vede prin tine” sau știe despre tine ceva ce tu nu știi, ci pentru că putem deveni curioși împreună față de ceea ce se întâmplă — inclusiv față de ceea ce apare între noi.

Într-un grup apar dinamici diferite de cele dintr-o relație unu-la-unu. Putem observa ce loc tindem să ocupăm printre ceilalți, cât spațiu ne permitem să avem, dacă ne apropiem sau rămânem la margine, dacă ne comparăm, ne adaptăm, căutăm aprobarea, evităm diferențele sau conflictul, dacă ne este mai ușor să oferim decât să primim.

Și putem descoperi că nu suntem la fel în toate relațiile. O persoană poate trezi în noi siguranță, alta competiție, alta dorința de apropiere, alta neîncredere sau tendința de a ne retrage.

De aceea, lucrul în grup poate deveni un context foarte bogat pentru cunoașterea de sine: nu doar vorbim despre felul în care suntem cu ceilalți, ci avem ocazia să observăm, în timp real și într-un cadru susținător, ce se întâmplă cu noi în prezența lor.

Aceasta este și una dintre ideile care stau la baza retreatului pe care îl pregătim pentru această toamnă: să creăm un spațiu în care cunoașterea de sine să nu rămână doar o reflecție despre noi înșine, ci să poată fi explorată și experiențial — în contact cu propriul corp, cu natura și în relație cu ceilalți.

În același timp, aș vrea să subliniez un lucru. Din perspectiva mea, scopul autocunoașterii nu este să ajungem să ne analizăm permanent.

Putem ști foarte multe despre atașamentul nostru, mecanismele de apărare, traumă, sistemul nervos sau tiparele relaționale și să transformăm toate aceste cunoștințe într-o nouă formă de autosupraveghere.

Cunoașterea de sine devine valoroasă atunci când aduce mai multă libertate, nu mai mult control.

Când pot observa ceva ce înainte se întâmpla automat, apare uneori un mic spațiu în care pot alege. Pot face ce am făcut întotdeauna.
Sau poate, de data aceasta, pot încerca ceva diferit.

Cred că aceasta este și diferența dintre a ști multe lucruri despre tine și a te cunoaște.

Iar unele lucruri le descoperim privind spre interior. Iar altele devin vizibile în întâlnirea cu ceilalți.

14/08/2026

Întâlnesc destul de des, atât în spațiul online, cât și în conversațiile despre terapie, formulări precum „vreau să eliberez trauma”, „vreau să scot emoția din corp” sau „vreau să scap de ceea ce simt”.

Înțeleg de unde vine această dorință. Atunci când ceva este dureros, intens sau ne copleșește, este firesc să ne dorim să nu mai simțim la fel.

Totuși, cred că merită să adăugăm puțină complexitate acestei perspective.

Când vorbesc aici despre traumă, mă refer în special la trauma emoțională, relațională și de dezvoltare — la impactul pe care experiențele adverse, lipsurile relaționale sau dificultățile repetate îl pot avea asupra felului în care ne raportăm la noi înșine, la ceilalți și la ceea ce trăim.

Din această perspectivă, trauma nu este (întotdeauna) ceva care a rămas „prins” în noi și pe care trebuie să îl scoatem sau să îl eliberăm. Uneori este vorba și despre ceea ce nu a fost suficient disponibil: siguranță, protecție, sprijin, reglare împreună cu un altul, posibilitatea de a avea nevoi, limite sau emoții și de a rămâne în relație.

De aceea, în această postare pun alături ideea de vindecare a traumei și pe cea de transformare de durată.

Nu cred că există un standard universal al „vindecării”, dar că schimbarea profundă presupune adesea mai mult decât reducerea unei emoții sau descărcarea unei stări de activare.

Poate presupune, în timp, dezvoltarea unor capacități, resurse și experiențe noi, o flexibilitate mai mare în felul în care răspundem la ceea ce ni se întâmplă și posibilitatea de a ne raporta diferit la noi înșine și la ceilalți.
Despre această diferență este caruselul de azi.

06/08/2026

Cum știm când ceva ne face cu adevărat bine?

Adelina Rotaru Psihoterapeut

16/09/2026

12/09/2026

05/09/2026

02/09/2026

28/08/2026

25/08/2026

17/08/2026

14/08/2026

06/08/2026

Address

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request