https://www.verificapsiholog.ro/36020-cosmin-ioan-stanescu

Psiholog Cosmin Stănescu, Bucharest, Bucharest (2026)

25/05/2026

Uneori, îmbătrânirea nu schimbă doar ce vedem, schimbă și cm reușește creierul să organizeze ceea ce vedem.

Iar această diferență contează în viața de zi cu zi. Când mergem pe stradă, traversăm o intersecție sau evităm un obstacol, nu folosim doar ochii. Creierul trebuie să separe mișcarea importantă de mișcarea care nu contează.

Un studiu publicat în 2026 în Psychology and Aging a investigat un fenomen pe care mulți îl observă în practică, dar puțini îl înțeleg cu adevărat: de ce percepția mișcării din jur — a oamenilor, a mașinilor, a obiectelor — se deteriorează mai rapid la femeile în vârstă decât la bărbații de aceeași vârstă?

Cercetătorii au lucrat cu 200 de participanți — adulți tineri și adulți în vârstă, femei și bărbați — și au măsurat cu precizie două mecanisme vizuale distincte: zgomotul intern (adică perturbațiile generate chiar de sistemul nervos, independent de ce se întâmplă în exterior) și capacitatea de a filtra zgomotul extern (adică de a ignora stimulii irelevanti din mediu și de a se concentra pe ce contează).

Concluzia a fost clară: odată cu vârsta, atât bărbații, cât și femeile acumulează mai mult zgomot intern și pierd din capacitatea de a filtra stimulii externi. Acesta este un mecanism comun al îmbătrânirii vizuale.

Dar la femei, ambele procese sunt semnificativ mai pronunțate. Și mai mult decât atât: creșterea zgomotului intern este mai mare decât scăderea filtrării externe. Ceea ce înseamnă că principalul factor care explică declinul mai accentuat la femei nu este mediul — ci ceea ce se întâmplă în interiorul sistemului lor perceptiv.

Ce înseamnă asta în viața de zi cu zi? Înseamnă că o femeie în vârstă care traversează o stradă aglomerată, care conduce, care navighează într-un spațiu necunoscut sau care încearcă să urmărească o conversație în mișcare poate experimenta o dificultate reală — nu din neatenție, nu din lipsă de efort, ci dintr-un mecanism neurobiologic care funcționează diferit față de cel al unui bărbat de aceeași vârstă.

Această diferență contează clinic. Contează pentru siguranță. Și contează pentru modul în care noi, ca profesioniști, înțelegem și evaluăm funcționarea perceptivă a persoanelor în vârstă.

Percepția vizuală nu este izolată de starea psihologică generală. Anxietatea, oboseala, stresul cronic, depresia — toate amplifică experiența subiectivă a dificultăților perceptive. O persoană în vârstă care simte că „nu mai vede bine ce se întâmplă în jur" poate trăi și o scădere a încrederii în sine, o retragere socială, o teamă de a ieși din casă.

Tocmai de aceea, evaluarea psihologică clinică este un pas esențial — nu pentru a confirma că ceva este greșit, ci pentru a înțelege exact ce se întâmplă și ce resurse există. O evaluare bine condusă poate diferenția între un declin perceptiv normal legat de vârstă și un semnal care necesită atenție suplimentară. Poate identifica factorii psihologici care amplifică dificultatea. Și poate deschide calea spre o intervenție primară concretă — tehnici de gestionare a anxietății, strategii de adaptare, consiliere focalizată pe soluții.

Dacă ești un adult în vârstă care observă că lumea din jur pare mai greu de urmărit, sau dacă ești fiu, fiică, partener sau îngrijitor al cuiva care trece prin asta — o evaluare psihologică clinică poate oferi claritate acolo unde există confuzie și direcție acolo unde există îngrijorare.

Claritatea începe cu o evaluare.
Primul pas contează.

===
Cosmin-Ioan Stănescu
Psiholog clinician în supervizare
Specializare în gerontopsihologie
Psihoterapeut în formare în psihoterapie integrativă

Yin, X., Liu, T., Chen, K., Zhao, B., Yan, S., & Jin, H. (2026). The visual noise mechanisms underlying s*x differences in the aging of global motion perception. Psychology and Aging, 41(3), 340–350. https://doi.org/10.1037/pag0000950

21/05/2026

Cum ne amintim viața și cm se schimbă aceasta odată cu vârsta

Există un lucru pe care îl facem cu toții, fără să ne dăm seama: când ne amintim ceva, nu recuperăm pur și simplu informații, ci le organizăm, le punem într-o ordine, le legăm unele de altele, de context, etc.

Și tocmai această organizare - modul în care mintea noastră structurează amintirile - se schimbă odată cu vârsta.

Un studiu publicat în 2026 în Psychology and Aging (Delarazan et al.) a investigat exact acest fenomen, folosind un stimul neobișnuit pentru cercetare: un episod dintr-un serial de televiziune. Nu liste de cuvinte, nu imagini abstracte — ci o poveste reală, cu personaje, situații și conexiuni cauzale, exact ca în viața de zi cu zi.

Adulții mai tineri au tendința de a-și organiza amintirile în ordinea în care s-au petrecut evenimentele — adică după structura temporală. Adulții în vârstă, în schimb, organizează amintirile mai degrabă după teme și subiecte — adică după structura semantică, după înțeles.

Ambele strategii funcționează.
Dar ele reflectă moduri diferite de a procesa și de a recupera experiențele trăite.

Un alt rezultat al studiului merită atenție: evenimentele cu mai multe conexiuni cauzale - adică cele care aveau sens în contextul poveștii, care se legau logic de ce a urmat - au fost amintite mai bine, indiferent de vârstă. Narațiunea, structura, logica internă a unei experiențe susțin memoria. Nu vârsta decide singură cât de bine ne amintim.

Ce înseamnă asta în practică?

În practică aceasta înseamnă că schimbările în modul de organizare a memoriei nu sunt semne de deteriorare. Sunt semne ale unei adaptări. Mintea unui adult în vârstă nu funcționează mai prost - funcționează diferit. Pune accent pe sens, pe relevanță, pe conexiunile tematice, contextuale, nu pe cronologie.

Și totuși, această diferență contează. Contează în viața de zi cu zi, în relații, în modul în care o persoană în vârstă povestește, înțelege sau ia decizii. Contează și pentru cei care au grijă de ei - fii, fiice, familie apropiată - care uneori nu înțeleg de ce mama sau tatăl lor nu mai povestesc lucrurile „în ordine".

Aici apare o întrebare pe care o aud des în cabinet: „E normal ce se întâmplă cu memoria lui/ei, sau ar trebui să ne îngrijorăm?"

Răspunsul nu poate fi dat la întâmplare. Diferența dintre o schimbare normală a organizării memoriei și un semnal care merită investigat clinic nu este întotdeauna vizibilă cu ochiul liber. Tocmai de aceea, evaluarea psihologică clinică există — nu pentru a confirma cele mai rele temeri, ci pentru a oferi claritate acolo unde există incertitudine.

O evaluare psihologică clinică poate diferenția schimbările normale de îmbătrânire de procesele care necesită atenție. Poate oferi un punct de referință obiectiv, o direcție clară și, cel mai important, liniște sufletească — atât pentru persoana în vârstă, cât și pentru familia ei.

Primul pas este să înțelegi ce se întâmplă.
Evaluarea psihologică clinică este acel prim pas.
Claritatea începe cu o evaluare.
Primul pas contează.

===
Cosmin-Ioan Stănescu

Psiholog clinician în supervizare
Specializare în gerontopsihologie
Psihoterapeut în formare în psihoterapie integrativă

Delarazan et al. (2026). Aging shifts recall of naturalistic events from temporal to topic organization. Psychology and Aging. https://doi.org/10.1037/pag0000968

18/05/2026

Înțelegem mai greu ce simt ceilalți pe măsură ce îmbătrânim?

Există un tip de abilitate pe care o folosim în fiecare zi, fără să o numim: capacitatea de a înțelege ce gândesc sau ce simt ceilalți. Psihologii o numesc mentalizare - sau, mai simplu, capacitatea de a atribui stări mentale altor persoane.

O meta-analiză publicată în 2026 în Psychology and Aging (Florkin et al.) a analizat 73 de studii și a ajuns la o concluzie clară: adulții în vârstă prezintă un declin semnificativ al acestei capacități față de adulții tineri. Efectul este consistent și nu poate fi explicat printr-un declin cognitiv general — adică nu este vorba doar de o scădere a memoriei sau a atenției. Este ceva specific modului în care înțelegem mintea celuilalt.

Ce înseamnă asta în viața de zi cu zi?

Poate că o conversație care altădată părea simplă devine mai dificilă. Poate că semnalele emoționale ale celor din jur -o privire, un ton, o tăcere - sunt mai greu de citit. Poate că există momente în care o persoană în vârstă pare mai puțin prezentă în relație, nu pentru că nu îi pasă, ci pentru că mecanismul prin care înțelege celălalt funcționează diferit.

Și totuși, studiul ridică o întrebare importantă: cât de mult din ceea ce știm vine din sarcini de laborator, artificiale, fără contact real? Autorii subliniază că aproape toate studiile existente au folosit sarcini non-interactive -adică situații în care participantul observă, nu participă. Nimeni nu știe cu certitudine ce se întâmplă când interacțiunea este reală, față în față, cu miză emoțională autentică.

Aceasta este o distincție clinică relevantă.

Când un adult în vârstă sau un membru al familiei sale vine la cabinet și descrie dificultăți de comunicare, neînțelegeri repetate sau o senzație de distanță în relații, nu este suficient să spunem că „e vârsta". Evaluarea psihologică clinică permite să înțelegem ce se întâmplă cu adevărat: este un declin specific al capacității de mentalizare? Este o componentă emoțională - anxietate, depresie, epuizare? Este un efect al izolării sociale? Sau este o combinație?

Claritatea aceasta contează. Ea face diferența dintre o îngrijorare vagă și un plan concret.

Dacă evaluarea identifică factori psihologici adresabili — stres, anxietate, pierderea încrederii în sine, dificultăți de adaptare — intervenția primară oferă un prim pas concret: tehnici de reglare emoțională, managementul stresului, consiliere focalizată pe relație și comunicare.

Dacă ești un adult în vârstă care simte că relațiile au devenit mai complicate, sau dacă ești un fiu, o fiică, un îngrijitor care observă schimbări în modul în care persoana de care ai grijă interacționează cu ceilalți — nu lăsa această observație fără răspuns.

Primul pas este să înțelegi ce se întâmplă.
Evaluarea psihologică clinică este acel prim pas.
Claritatea începe cu o evaluare.
Primul pas contează.

===
Cosmin-Ioan Stănescu

Psiholog clinician în supervizare
Specializare în gerontopsihologie
Psihoterapeut în formare în psihoterapie integrativă

Florkin, A.-L., Gatti, D., Lecce, S., & Cavallini, E. (2026). A meta-analysis on age-related differences in mentalizing: The role of task characteristics. Psychology and Aging. https://doi.org/10.1037/pag0000988

15/05/2026

„La vârsta mea, nu mai învăț ca înainte.”
Este o idee pe care multe persoane în vârstă o spun cu resemnare.

Dar cercetarea recentă ne arată o realitate mai nuanțată — și mai plină de speranță.
Un studiu publicat de Dutli, Oberauer și Bartsch în 2026 a analizat dacă învățarea prin repetiție se păstrează la vârste înaintate.

Rezultatul este important:
persoanele în vârstă au învățat prin repetiție într-un ritm asemănător cu adulții tineri atunci când informațiile erau prezentate secvențial — adică una după alta, sub formă de liste de litere sau cuvinte.

Cu alte cuvinte, mintea poate continua să învețe atunci când informația are ordine, ritm și repetiție.

Acest lucru se explică printr-un proces numit chunking — adică gruparea informației în „bucăți” mai ușor de reținut.
La fel cm memorăm mai ușor un număr lung atunci când îl împărțim în grupuri mai mici.

Studiul arată însă și o nuanță importantă: atunci când persoanele în vârstă au trebuit să învețe asocieri între perechi de cuvinte, ritmul de învățare a fost mai lent decât la adulții tineri.

Asta ne amintește că nu toate tipurile de memorie se schimbă la fel odată cu vârsta.

De aceea, nu este suficient să spunem:
„Nu mai ține minte.”
Întrebarea mai corectă este:
Ce anume îi este greu să rețină? În ce context? Cu ce emoții în spate?

Uneori, dificultatea vizibilă nu ține doar de memorie. Poate fi influențată de anxietate, oboseală, pierderea încrederii în sine sau de teama că „la vârsta asta nu mai pot”.

Tocmai de aceea, evaluarea psihologică clinică este un pas esențial.
Nu pentru a pune o etichetă.
Ci pentru a înțelege clar ce se întâmplă: ce ține de îmbătrânirea normală, ce merită urmărit și ce tip de sprijin poate ajuta.

Pentru persoanele în vârstă, mesajul este că nu trebuie să fie „ca înainte” pentru a putea învăța în continuare.

Pentru fii, fiice și familie: între panică și negare există un pas responsabil — evaluarea.

📩 Dacă observi dificultăți de memorie, atenție sau încredere la tine ori la cineva drag, îmi poți scrie pentru o programare.
Evaluarea aduce claritate, direcție și liniște sufletească.

Claritatea începe cu o evaluare.
Primul pas contează.

===
Cosmin-Ioan Stănescu

Psiholog clinician în supervizare
Specializare în gerontopsihologie
Psihoterapeut în formare în psihoterapie integrativă

Dutli, J., Oberauer, K., & Bartsch, L. M. (2026). Is repetition learning preserved in old age? Insights from the Hebb paradigm. Psychology and Aging, 41(3), 319–339. https://doi.org/10.1037/pag0000947

12/05/2026

Când un adult în vârstă se retrage din activități, pare o consecință a scăderii memoriei.
Dar uneori relația funcționează exact invers.

Un studiu longitudinal desfășurat pe 10 ani (Niu & Yu, 2026), pe peste 14.500 de adulți de peste 60 de ani, arată un lucru esențial pentru practica clinică: implicarea în voluntariat — mai ales cel formal, organizat — precede și susține menținerea memoriei.

Cu alte cuvinte, nu doar memoria bună duce la implicare.
Ci implicarea constantă creează contextul în care memoria este menținută.
Voluntariatul formal activează simultan mai multe procese:
– structură (program, responsabilitate)
– stimulare cognitivă (atenție, planificare, memorie)
– sens (rol social, utilitate)
Iar aceste elemente, împreună, devin un mediu care susține funcționarea cognitivă în timp.

Până aici, relația pare clară. Și totuși, apare un aparent paradox.
Studiul arată că nu memoria obiectivă (cea măsurată prin teste) determină implicarea ulterioară, ci memoria subiectivă — adică felul în care persoana își percepe propria memorie.

Această diferență este esențială. Pentru că între „cum funcționează memoria” și „cum cred că funcționează memoria mea” apare un spațiu psihologic.
Iar acest spațiu influențează comportamentul.

Dacă percepția devine negativă — „nu mai țin minte”, „nu mai fac față” — atunci apare retragerea.
Retragerea reduce stimularea.
Reducerea stimulării accelerează declinul real.
Iar declinul confirmă percepția inițială.

Astfel, ceea ce a început ca o percepție devine, în timp, realitate.

În cabinet, această secvență nu apare brusc.
Ea se construiește lent, prin acumularea unor experiențe interne: frică de a greși, rușine, pierderea încrederii, internalizarea ideii că „la vârsta asta e prea târziu”.
Aici apare diferența dintre a oferi doar recomandări („fiți activ”) și a înțelege mecanismul care împiedică activarea.

Pentru că, atunci când blocajul este psihologic, simpla informație nu este suficientă.
Tocmai de aceea, evaluarea psihologică clinică este un pas esențial.
Nu doar pentru a măsura memoria, ci pentru a înțelege relația persoanei cu propria funcționare:
- ce evită
- de ce evită
- ce convingeri întrețin retragerea
- ce poate reactiva implicarea.

Dacă ești un adult în vârstă și simți că te retragi din activități, sau dacă ești fiu, fiică, partener și observi această schimbare la cineva drag, nu te opri la explicația superficială.

📩 Programează o evaluare psihologică clinică.
Înțelegerea mecanismului este primul pas către schimbare.
Claritatea începe cu o evaluare.
Primul pas contează.

===
Cosmin-Ioan Stănescu

Psiholog clinician în supervizare
Specializare în gerontopsihologie
Psihoterapeut în formare în psihoterapie integrativă

Niu, C.-C., & Yu, J. (2026). Directions in the longitudinal relationship between volunteering and memory function in older adults: A 10-year perspective. Psychology and Aging. Advance online publication. https://doi.org/10.1037/pag0000986

08/05/2026

De ce devine mai greu să ne adaptăm mișcările odată cu vârsta — și ce ascunde această dificultate

Timp de trei decenii, cercetătorii au studiat de ce adulții în vârstă se adaptează mai greu la mișcări noi. Răspunsul dominant a fost: strategiile cognitive — adică modul în care planificăm și controlăm conștient o mișcare — se deteriorează odată cu vârsta.

Dar un studiu publicat în 2026 în Psychology and Aging (Swainson et al.) a adăugat o piesă lipsă din acest puzzle - variabilitatea mișcării.
Cercetătorii au observat că adulții în vârstă nu execută mișcările la fel de consistent ca adulții tineri — fiecare repetare diferă ușor de cea anterioară. Această inconsistență se numește variabilitate motorie.

Și tocmai această variabilitate crescută — nu doar strategia cognitivă — se corelează cu o adaptare mai lentă și cu efecte reziduale mai mici după învățare.
Cu alte cuvinte: cu cât mișcările sunt mai inconsistente, cu atât creierul are mai greu de „calibrat" ce trebuie corectat. Semnalul de eroare devine zgomot. Iar fără un semnal clar, adaptarea încetinește.

Aici intervine ceva important, pe care datele din laborator nu îl surprind.
Obiectiv, variabilitatea motorie este un fenomen neurologic — o modificare reală în modul în care sistemul nervos coordonează mișcarea. Nu este o alegere, nu este lene, nu este rezistență.

Subiectiv însă, persoana care trăiește această schimbare o simte altfel: „Nu mai pot face asta la fel de bine." Și din această percepție se nasc, în cascadă, alte consecințe — pierderea încrederii în propriul corp, evitarea activităților, anxietatea legată de greșeli, retragerea socială.

Astfel, un fenomen neurologic devine, treptat, o povară psihologică. Iar povara psihologică, la rândul ei, amplifică dificultatea de adaptare — creând un cerc care se autoîntreține.

Tocmai pentru că aceste două niveluri — obiectiv și subiectiv — se influențează reciproc, nu este suficient să tratăm doar unul dintre ele.

O evaluare psihologică clinică nu înlocuiește consultul neurologic sau kinetic. Dar adaugă ceea ce acestea nu pot oferi: înțelegerea modului în care persoana trăiește schimbarea, ce resurse psihologice are pentru a o naviga, și unde are nevoie de sprijin suplimentar.

Evaluarea nu este un verdict. Este harta de la care pornim.

Dacă ești adult în vârstă și observi că mișcările tale nu mai sunt la fel de precise — aceasta nu este o sentință. Este un semnal că merită să înțelegi mai bine ce se întâmplă.

Dacă ești fiu, fiică sau îngrijitor și observi aceste schimbări la cineva drag — știi acum că în spatele lor poate fi mai mult decât „vârsta". Și că există un profesionist care poate ajuta.

📩 Scrie-mi pentru o programare la evaluare psihologică clinică.

Claritatea începe cu o evaluare.
Primul pas contează.

===
Cosmin-Ioan Stănescu
Psiholog clinician în supervizare
Specializare în gerontopsihologie
Psihoterapeut în formare în psihoterapie integrativă

Swainson, A., Cerminara, N. L., Apps, R., & Gilchrist, I. D. (2026). Aging and motor adaptation: Increased movement variability, slowing rates of adaptation, and smaller aftereffects. Psychology and Aging. https://doi.org/10.1037/pag0000982

04/05/2026

Nu toți vârstnicii folosesc aplicațiile de dating pentru a găsi o relație sau pentru validare. Un adult în vârstă poate avea, obiectiv, mai multe canale de socializare decât înainte, dar, subiectiv, se poate simți mai singur.

Nu orice formă de contact produce și sentimentul de conexiune.

Un studiu recent publicat în Psychology and Aging arată că adulții în vârstă folosesc aplicațiile de dating diferit față de adulții mai tineri: sunt mai puțin motivați de experiențe s*xuale, de căutarea unei relații romantice și de aprobarea celorlalți și mai mult de socializare.

Odată cu înaintarea în vârstă, pentru multe persoane devine mai valoroasă nu excitația noului, ci calitatea contactului uman: conversația, apropierea, sentimentul că există cineva acolo. Iar când cercurile sociale se restrâng prin pensionare, pierderi, divorț sau mobilitate mai redusă, aplicațiile pot deveni o cale accesibilă de a rămâne în contact cu lumea.

Dar studiul adaugă o nuanță clinică esențială: la adulții în vârstă, atunci când motivația principală devine validarea socială — adică nevoia de a primi confirmare, atenție sau dovada că „încă valorez” — apare o asociere cu mai multă singurătate.
Când nevoia de bază este conexiunea, persoana caută întâlnire, dialog, sens relațional.

Când însă nevoia se mută spre validare, accentul se deplasează de la a fi în relație la a fi confirmat(ă).

Iar în acel moment, starea interioară începe să depindă de semnale externe instabile: un mesaj, un like, un match, absența unui răspuns, o conversație care nu continuă. Cu cât valoarea personală ajunge să fie măsurată mai mult prin aceste răspunsuri, cu atât crește riscul ca experiența să nu liniștească singurătatea, ci să o facă mai vizibilă.

Cu alte cuvinte, obiectiv există interacțiune; subiectiv poate lipsi sentimentul de a fi cu adevărat văzut, ales și înțeles.

Tocmai aici apare diferența dintre a observa doar comportamentul și a înțelege mecanismul psihologic din spatele lui.

Pentru că, uneori, nu aplicația este problema.
Nici lipsa de „pricepere digitală”.
Nici simpla dorință de companie.
Uneori, în spate sunt frica de respingere, rușinea, vulnerabilitatea după o pierdere, scăderea încrederii în sine sau o singurătate veche care caută alinare rapidă.
Tocmai de aceea, evaluarea psihologică clinică este un pas esențial.

În practica mea, evaluarea nu înseamnă să punem o etichetă. Înseamnă să înțelegem ce anume alimentează suferința: este vorba despre singurătate? anxietate? doliu? o nevoie profundă de confirmare? dificultatea de a diferenția între contact social și apropiere emoțională reală?

Când clarificăm cauza, putem alege și direcția potrivită de sprijin.
Acest lucru este important atât pentru persoanele în vârstă, cât și pentru familie. De multe ori, fiii, fiicele sau partenerii observă comportamentul — mai mult timp online, așteptare, dezamăgire, retragere — dar nu înțeleg procesul psihologic care îl susține. Iar fără această înțelegere, reacțiile rămân la suprafață.

Dacă ești adult în vârstă și simți că nevoia de conexiune s-a amestecat cu nesiguranță, teamă de respingere sau sentimentul că depinzi prea mult de validarea celorlalți, merită să vorbești cu un specialist.
Dacă ai un părinte sau o persoană apropiată care pare tot mai vulnerabilă emoțional, tot mai retrasă sau prinsă într-o căutare dureroasă de confirmare, și acest lucru merită înțeles, nu judecat.

Programează o evaluare psihologică clinică.
Pentru că, înainte de a căuta răspunsuri în exterior, uneori este esențial să înțelegem ce doare în interior.

Claritatea începe cu o evaluare.
Primul pas contează.

===
Cosmin-Ioan Stănescu
Psiholog clinician în supervizare
Specializare în gerontopsihologie
Psihoterapeut în formare în psihoterapie integrativă

Liang, R., & Bailey, P. E. (2026). Age differences in dating app motivations: Implications for well-being in older adulthood. Psychology and Aging. Advance online publication. https://doi.org/10.1037/pag0000985

30/04/2026

Creierul femeilor în perimenopauză.
Ce spune știința și ce nu ți-a spus nimeni.

Există un moment în viața multor femei când ceva se schimbă subtil, dar deranjant.
Uiți cuvinte la mijlocul propoziției. Îți scapă detalii pe care altădată le rețineai fără efort. Gândești mai lent, te concentrezi mai greu. Și, aproape inevitabil, apare întrebarea: „Oare e ceva grav cu mine?"
Această întrebare nu este irațională. Este o reacție firească la o schimbare reală.

Un nou studiu publicat în Psychology and Aging (Bangle et al., 2026) — o meta-analiză care a sintetizat datele a 26 de studii și 9.428 de participante — oferă, în sfârșit, un răspuns nuanțat.

Iată ce s-a descoperit, pas cu pas:
Perimenopauza — adică perioada de tranziție spre menopauză, când ciclurile devin neregulate și hormonii fluctuează — nu este neutră pentru creier. Femeile aflate în această etapă prezintă, în medie, performanțe cognitive mai slabe decât cele premenopauzale, cu un efect moderat spre mare. Domeniile cel mai frecvent afectate: cogniția globală, atenția și memoria de lucru.
Dar — și acesta este un detaliu esențial — această scădere nu este uniformă și nu este definitivă. Femeile în perimenopauză se descurcă mai bine decât cele în postmenopauză la sarcini de viteză de procesare și abilități vizuospațiale. Cu alte cuvinte: creierul nu „cade" brusc. El traversează o perioadă de tranziție, cu propriul ritm și propriile resurse.

Și totuși, există un paradox.
Plângerile subiective — ceea ce femeile simt că li se întâmplă cu memoria și concentrarea — nu se aliniază întotdeauna cu performanța obiectivă măsurată prin teste. Uneori, o femeie se simte mult mai afectată decât arată rezultatele. Alteori, invers: performanța scade, dar femeia nu conștientizează pe deplin amploarea schimbării.

Această discrepanță nu este un semn de slăbiciune sau de exagerare. Ea apare din cauza unui cumul de factori: nivelul de stres, simptomele vasomotorii (bufeuri, transpirații nocturne), tulburările de somn și starea emoțională generală. Fiecare dintre acești factori amplifică sau distorsionează percepția asupra propriei funcționări cognitive.
Prin urmare, ceea ce o femeie simte despre creierul ei în această perioadă este influențat nu doar de biologie, ci și de psihologie.

De aici apare întrebarea pe care o aud frecvent:
„Cum știu dacă ce simt este normal pentru vârsta mea sau dacă merită investigat?"
Răspunsul sincer este: nu poți ști singură. Și nu ar trebui să fii nevoită să ghicești.
Pentru că dincolo de informațiile citite pe internet sau de discuțiile cu prietene care trec prin același lucru, există un nivel mai profund al acestei experiențe. Frica că „îmbătrânești prea repede". Rușinea de a vorbi despre asta. Anxietatea că nimeni nu te va lua în serios. Sau, dimpotrivă, convingerea că „e normal, trece singur" — și amânarea oricărei forme de sprijin.
Aceste gânduri și emoții nu sunt slăbiciuni. Sunt semnale. Și semnalele merită să fie ascultate cu atenție, nu ignorate.

Tocmai de aceea, evaluarea psihologică clinică este un pas esențial.
Nu pentru că ceva este neapărat în neregulă — ci pentru că claritatea este mai valoroasă decât incertitudinea.
O evaluare bine condusă poate diferenția schimbările cognitive normale ale tranziției menopauzale de semnale care merită atenție clinică. Poate identifica impactul emoțional al acestei perioade — anxietatea, depresia, epuizarea. Și poate oferi o direcție personalizată, nu un răspuns generic.

Dacă ești o femeie în această etapă de viață — sau dacă ai în familie o mamă, o soră, o parteneră care trece prin asta — această postare este pentru tine.
Nu trebuie să navighezi singură prin această tranziție.

Claritatea începe cu o evaluare.
Primul pas contează.

===
Cosmin-Ioan Stănescu

Psiholog clinician în supervizare
Specializare în gerontopsihologie
Psihoterapeut în formare în psihoterapie integrativă

Bangle, A., Williams, D., Walters, J., & Nguyen, L. (2026). Cognitive functioning in perimenopause: An updated systematic review and meta-analysis. Psychology and Aging, 41(3), 303–318. https://doi.org/10.1037/pag0000946

05/04/2026

Contează “să faci CEVA”. Dar la fel de mult contează CE faci și CÂND faci.

Ca psiholog clinician specializat în lucrul cu adulți în vârstă, observ frecvent o teamă tăcută care apare în multe familii:
„Oare e normal să mai uiți la vârsta asta?”
„Oare ne confruntăm cu un declin firesc sau cu ceva care merită evaluat mai atent?”

Un studiu publicat în Innovation in Aging sugerează un lucru important: nu toate activitățile au același efect asupra cogniției, iar momentul vieții în care ele contează pare să facă diferența.

Pe scurt, cercetătorii au analizat dacă frecvența unor activități și diversitatea lor pot influența ritmul declinului cognitiv (adică scăderea treptată a memoriei, atenției, clarității mentale și capacității de organizare) odată cu înaintarea în vârstă.

Ce au observat?
• În mijlocul vieții (aprox. 55–65 ani), o diversitate mai mare de activități și contactul social mai frecvent au fost asociate cu un declin cognitiv mai lent.
• În viața mai târzie (aprox. 65–85 ani), activitățile cognitive mai frecvente — cm ar fi cititul, jocurile de cuvinte, scrisul, cursurile, folosirea computerului — au avut cea mai clară asociere cu o încetinire a declinului cognitiv.
• Participarea la grupuri sociale pare să conteze mai mult la vârste mai înaintate.
• Activitatea fizică, luată separat, nu a avut un efect semnificativ asupra traiectoriei declinului cognitiv în această analiză, deși poate rămâne valoroasă mai devreme în viață și în combinație cu alte tipuri de activități.

Nu există o „rețetă magică”.
Îmbătrânirea cognitivă nu este un proces uniform, iar ceea ce ajută la 58 de ani nu este neapărat identic cu ceea ce ajută la 78.

Aici apare și o nuanță clinică esențială.
În multe cazuri, familia vede doar suprafața:
„Nu mai are chef.”
„Nu mai iese.”
„Nu mai citește.”
„Nu se mai implică.”

Dar în spate pot exista straturi psihologice mai profunde: anxietate, rușine legată de greșeli, retragere socială, depresie, oboseală emoțională sau convingerea dureroasă că „la vârsta mea e prea târziu”.

Aici apare diferența dintre a oferi doar sfaturi generale și a înțelege cu adevărat mecanismul psihologic din spatele schimbării. Pentru că, atunci când dificultatea este alimentată de frică, pierderea încrederii în sine sau stereotipuri despre îmbătrânire, simpla recomandare de a „fi mai activ” nu este întotdeauna suficientă.

Tocmai de aceea, evaluarea psihologică clinică este un pas esențial.
Evaluarea poate ajuta la:
• diferențierea dintre uitarea obișnuită și un posibil semnal de alarmă;
• identificarea depresiei, anxietății sau suprasolicitării emoționale;
• înțelegerea resurselor cognitive și emoționale care încă pot fi activate;
• conturarea unei direcții clare, personalizate, pentru persoana în vârstă și pentru familie.

Și pentru aparținători există un adevăr important: uneori nu doar părintele are nevoie de claritate, ci și fiul, fiica sau partenerul de îngrijire. Pentru că grija prelungită poate aduce epuizare, vinovăție și teamă — iar acestea merită și ele înțelese profesionist, nu ascunse.

Dacă observați schimbări de memorie, retragere, pierderea interesului sau confuzie legată de ce este “normal” și ce nu, o evaluare psihologică poate aduce claritate, direcție și liniște sufletească.

Dacă ești adult în vârstă și simți că nu mai ai aceeași claritate sau încredere ca înainte, poți face primul pas cu demnitate.
Dacă ai grijă de un părinte și nu mai știi dacă este vorba despre oboseală, tristețe sau declin cognitiv, te invit să cauți sprijin profesionist.

Îmi poți scrie pentru o programare la evaluare psihologică clinică.

Uneori, primul pas nu este să „faci mai mult”, ci să înțelegi mai bine ce se întâmplă.
Înaintea soluției este claritatea.
Și claritatea începe cu o evaluare.

===
Cosmin-Ioan Stănescu

Psiholog clinician în supervizare
Specializare în gerontopsihologie
Psihoterapeut în formare în psihoterapie integrativă

Glei, D. A., Lee, C., Brown, C. K., & Weinstein, M. (2026). Does type or diversity of activities delay aging-related cognitive decline? Innovation in Aging, 10(2), igaf133. https://doi.org/10.1093/geroni/igaf133

Psiholog Cosmin Stănescu

25/05/2026

21/05/2026

18/05/2026

15/05/2026

12/05/2026

08/05/2026

04/05/2026

30/04/2026

05/04/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category