29/05/2026
Vrem să scăpăm aproape toată viața de urmele părinților noștri și nu reușim mereu așa cm am fi vrut. Întodeauna pare că mai rămâne ceva, iar schimbările apar tot în relații.
Acest text explică felul în care noi am devenit părinții noștri și felul în care copiii noștri devin noi. De fapt, cm personalitatea e o adaptare la trecut.
Vă îndemn să citiți textul. Însă, pentru cine nu are dispoziția să o facă, las aici o traducere parțială și aproximativă:
„Nimeni nu trece prin copilărie complet neatins sau nevătămat. Unul dintre motive e asimetria relațiilor din lumea copilului. O persoană e mare, cealaltă e mică.
Copilăria nu se termină niciodată cu adevărat pentru că persistă în fiecare dintre noi ca o gramatică interioară care influențează felul în care înțelegem puterea, dragostea și propria noastră experiență ca adulți. Întrebarea nu este dacă asimetria copilăriei lasă urme, pentru că sigur lasă, ci ce facem cu aceste urme.
În parenting, linia dintre protecție și control, dintre ghidaj și dominare, se schimbă încontinuu. Chiar și în familiile iubitoare copiii învață că dispoziția altcuiva poate să amenințe lumea lor ca o furtună.
Un copil nu experimentează lumea ca pe un set de idei, ci ca pe un set de diferențe. Între mărime și forță, cunoaștere și libertate de mișcare, inclusiv dispoziție emoțională. De la începutul copilăriei, adultul, prin corpul lui, se impune ca ceva uriaș, iar vocea lui poate să umple camera. Aceste contraste sunt organizate în jurul întrebării «cine are putere și cine nu?».
Această asimetrie nu este în sine ceva rău. Dimpotrivă, e baza de care avem nevoie pentru protecție, învățare și atașament. Un copil are nevoie de cineva mai mare, pentru că dependența lui este reală, nu simbolică.
Însă, pentru că nu are o altă modalitate ca să înțeleagă experiența pe care o trăiește când e mic, copilul interpretează totul, foamea, alinarea sau absența, ca pe un comentariu despre el însuși. Astfel, răspunsul emoțional al adultului într-o situație devine felul în care copilul își acordă valoare. De exemplu, retragerea emoțională a adultului devine dovada unui eșec al copilului, iar iritarea adultului devine o oglindă a «răutății» copilului. Asimetria înseamnă că cel mic nu poate să evite să «citească» stările interioare ale adultului ca reflecții ale propriei persoane.
(...)
„Adulții folosesc copiii pentru a-și gestiona propria copilărie”, scrie Elisabeth Young-Bruehl în cartea Childism (2012). Ei nu îi întâlnesc emoțional pe copii așa cm sunt cu adevărat, ci prin filtrul propriilor dezamăgiri nerezolvate, umilințe, dorințe neîmplinite și frici.
Astfel, copilul devine un substitut emoțional, un înlocuitor pentru sinele infantil al adultului. De multe ori, copilul simte nevoile adultului cu mult înainte să-și poată exprima propriile nevoi și, prin urmare, se adaptează. Mulți copii își reprimă impulsurile lor și se acordează la emoțiile adultului, interpretând reacțiile acestuia ca măsuri ale propriei valori fundamentale. Motivul pentru care copiii fac asta este nu că sunt obedienți prin natură, ci pentru că asimetria îi face să recurgă la adaptare ca formă de supraviețuire.
Dacă îngrijitorul (de obicei părintele, dar nu neapărat) percepe nevoia de afecțiune a copilului ca pe ceva ce îi provoscă iritare, copilul va tinde să își reprime nevoile. Dacă adultul tratează curiozitatea ca pe o amenințare, copilul își va diminua impulsul de explorare. Dacă adultul resimte dependența copilului ca fiind sufocantă, copilul va găsi modalități de a-și ascunde dorul și nevoia de apropiere.
Aici poate începe o confuzie care durează toată viața: diferența dintre cine este omul cu adevărat și cine a fost obligat să fie.
Până ajungem la maturitate, asimetriile interiorizate în copilăriei nu mai par adaptări. Ele devin personalitatea noastră. Ceea ce a început ca o ajustare creativă la proiecțiile adultului se transformă în moduri stabile de relaționare. Apare o atracție aproape irezistibilă către a repeta anumite tipare de iubire, autoritate, apropiere și autoreglare.
Ceea ce numim «personalitate» este, în multe privințe, consecința eforturilor unui copil de a gestiona impactul minții altcuiva asupra lui. Copilul devenit adult poartă în el ambele părți ale acestei asimetrii și își petrece restul vieții încercând să le rezolve fără a retrăi vechile răni.
Copilăria ne învață că a fi mare (puternic) e ceva instabil. Cel care e mare poate să protejeze sau să intimideze, să liniștească sau să reducă la tăcere. Copilul simte asta în propriul corp cu mult înainte să aibă cuvinte pentru ceea ce trăiește, iar aceste urme persistă toată viața. Însă maturitatea oferă posibilitatea de a redefini ce înseamnă să fii «mare».
În cele din urmă, trebuie să învățăm o altă modalitate de a fi puternici. Putem să dezvoltem o formă de putere care nu necesită micșorarea celuilalt, care lasă loc vulnerabilității fără rușine și forței fără amenințare.”
Nobody quite recovers from being a child: the asymmetry of power between parents and children always leaves a trace
