21/08/2026
𝘿𝙚 𝙘𝙚 𝙨𝙞𝙨𝙩𝙚𝙢𝙪𝙡 𝙢𝙚𝙙𝙞𝙘𝙖𝙡 𝙞̂𝙞 𝙩𝙧𝙞𝙢𝙞𝙩𝙚 𝙖𝙩𝙖̂𝙩 𝙙𝙚 𝙩𝙖̂𝙧𝙯𝙞𝙪 𝙥𝙚 𝙥𝙖𝙘𝙞𝙚𝙣𝙩̗𝙞 𝙨𝙥𝙧𝙚 𝙩𝙚𝙧𝙖𝙥𝙞𝙞𝙡𝙚 𝙘𝙤𝙢𝙥𝙡𝙚𝙢𝙚𝙣𝙩𝙖𝙧𝙚❓
În ultimele decenii, terapiile complementare au devenit tot mai prezente în preocupările pacienților. Acupunctura, fitoterapia, terapia manuală, medicina tradițională chineză, medicina tradițională japoneză și alte forme de intervenție complementară sunt căutate din ce în ce mai des, în special de persoanele care suferă de afecțiuni cronice sau de simptome pentru care tratamentele convenționale nu au produs rezultatele așteptate.
Paradoxal însă, pentru mulți pacienți, aceste terapii nu apar la începutul traseului terapeutic, ci aproape la sfârșitul lui. Pacientul ajunge la acupunctură după luni sau ani de tratamente, după numeroase consultații, investigații, medicamente și schimbări de scheme terapeutice. Uneori ajunge cu formularea: „Am încercat tot. Acum vreau să încerc și acupunctura.”
De ce se întâmplă acest lucru?
Răspunsul nu poate fi redus la ideea că medicina convențională „nu acceptă” terapiile complementare. Problema este mult mai complexă și implică diferențe de paradigmă medicală, nivelul dovezilor disponibile pentru fiecare intervenție, formarea profesioniștilor, organizarea sistemului sanitar, reglementarea domeniului și, nu în ultimul rând, modul în care societatea privește aceste terapii.
𝑶 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒄𝒊𝒏ă 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕𝒓𝒖𝒊𝒕ă î𝒏 𝒋𝒖𝒓𝒖𝒍 𝒅𝒊𝒂𝒈𝒏𝒐𝒔𝒕𝒊𝒄𝒖𝒍𝒖𝒊 ș𝒊 𝒕𝒓𝒂𝒕𝒂𝒎𝒆𝒏𝒕𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒄𝒐𝒏𝒗𝒆𝒏ț𝒊𝒐𝒏𝒂𝒍
Medicina modernă a construit un sistem extraordinar de eficient pentru numeroase situații: infecții severe, traumatisme, chirurgie, urgențe, boli cardiovasculare acute, oncologie, terapie intensivă și multe alte domenii în care diagnosticul precis și intervenția rapidă pot salva vieți.
Modelul dominant este, în linii mari, unul centrat pe identificarea unei patologii, stabilirea diagnosticului și aplicarea unui tratament cu eficacitate demonstrată.
În acest model, acupunctura sau fitoterapia nu ocupă în mod automat un loc central. Pentru ca o intervenție complementară să fie introdusă în practica medicală, este nevoie de dovezi privind eficacitatea, siguranța, indicațiile, contraindicațiile și raportul beneficiu–risc.
Această exigență este legitimă.
Problema apare atunci când acest model este aplicat unor situații în care boala este cronică, multifactorială sau predominant funcțională, iar răspunsul la farmacoterapie este incomplet.
Un pacient cu durere lombară cronică, cefalee recurentă, durere musculoscheletală persistentă, tulburări de somn sau anumite tulburări funcționale poate avea nevoie de mult mai mult decât un singur medicament.
În asemenea situații, întrebarea nu ar trebui să fie:
„Medicina convențională sau medicina complementară?”
ci:
„Ce combinație de intervenții este cea mai potrivită pentru acest pacient?”
𝑷𝒓𝒐𝒃𝒍𝒆𝒎𝒂 𝒃𝒐𝒍𝒊𝒍𝒐𝒓 𝒄𝒓𝒐𝒏𝒊𝒄𝒆
Una dintre explicațiile importante pentru întârzierea accesului la terapiile complementare este faptul că sistemul medical este mai bine organizat pentru tratarea unor episoade acute decât pentru gestionarea complexității bolii cronice.
Boala cronică nu este întotdeauna o problemă care poate fi rezolvată printr-o singură intervenție.
Ea poate implica simultan durere, inflamație, limitare funcțională, sedentarism, tulburări ale somnului, stres, modificări ale stilului de viață și factori psihosociali.
În aceste cazuri, pacientul poate trece succesiv de la un medic la altul și de la un medicament la altul, fără ca întregul sistem de factori care întreține problema să fie abordat simultan.
Acupunctura sau alte intervenții complementare pot avea, în anumite situații, un rol adjuvant tocmai într-o astfel de strategie multidimensională.
Aceasta nu înseamnă că ele trebuie prezentate ca tratamente miraculoase și nici că medicamentele trebuie abandonate.
Înseamnă că arsenalul terapeutic poate fi mai larg decât farmacoterapia.
„𝑪𝒐𝒎𝒑𝒍𝒆𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂𝒓” 𝒏𝒖 î𝒏𝒔𝒆𝒂𝒎𝒏ă „𝒂𝒍𝒕𝒆𝒓𝒏𝒂𝒕𝒊𝒗”
Una dintre cele mai importante confuzii este aceea dintre medicina alternativă și medicina complementară.
O terapie alternativă este utilizată în locul tratamentului convențional.
O terapie complementară este utilizată împreună cu acesta.
Această diferență este fundamentală.
Un pacient cu hipertensiune, diabet, epilepsie, cancer sau o infecție severă nu ar trebui să renunțe la tratamentul medical necesar pentru a utiliza exclusiv acupunctură sau fitoterapie.
În schimb, acupunctura poate fi investigată și utilizată, atunci când este indicată și sigură, ca parte a unui plan terapeutic mai larg.
Această perspectivă este apropiată de conceptul contemporan de medicină integrativă, în care intervențiile biomedicale și anumite terapii tradiționale sau complementare sunt evaluate și combinate pe baza dovezilor, a siguranței și a nevoilor pacientului.
OMS a adoptat pentru perioada 2025–2034 o strategie globală privind medicina tradițională, complementară și integrativă care pune accent tocmai pe consolidarea dovezilor, siguranță, reglementare și integrarea responsabilă în sistemele de sănătate.
𝑫𝒆 𝒄𝒆 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒄𝒖𝒍 𝒏𝒖 𝒓𝒆𝒄𝒐𝒎𝒂𝒏𝒅ă 𝒎𝒂𝒊 𝒅𝒆𝒗𝒓𝒆𝒎𝒆 𝒂𝒄𝒖𝒑𝒖𝒏𝒄𝒕𝒖𝒓𝒂?
Un prim motiv este formarea profesională.
Majoritatea medicilor sunt formați predominant în paradigma biomedicală. În curriculumul medical convențional, acupunctura, fitoterapia tradițională, medicina tradițională chineză sau medicina tradițională japoneză nu ocupă, în general, același spațiu ca farmacologia, fiziopatologia, chirurgia sau medicina internă.
Prin urmare, un medic poate fi foarte competent în domeniul său și, în același timp, să nu aibă suficiente informații pentru a răspunde la întrebarea:
„În cazul acestui pacient, ce formă de acupunctură ar putea fi utilă?”
Lipsa recomandării nu înseamnă neapărat opoziție. Uneori înseamnă pur și simplu lipsă de familiaritate.
Un medic nu poate recomanda responsabil o metodă pe care nu o cunoaște suficient.
𝑨 𝒅𝒐𝒖𝒂 𝒑𝒓𝒐𝒃𝒍𝒆𝒎ă: 𝒅𝒐𝒗𝒆𝒛𝒊𝒍𝒆 𝒏𝒖 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒖𝒏𝒊𝒇𝒐𝒓𝒎𝒆
Este greșit să discutăm despre „terapiile complementare” ca despre o singură categorie.
Acupunctura nu este fitoterapie.
Fitoterapia nu este homeopatie.
Terapia manuală nu este meditație.
Iar în interiorul acupuncturii există numeroase metode și școli.
Prin urmare, întrebarea corectă nu este:
„Funcționează medicina alternativă?”
ci:
„Pentru ce afecțiune, ce intervenție, în ce doză, aplicată de cine și comparată cu ce tratament?”
Pentru anumite tipuri de durere cronică există dovezi că acupunctura poate produce beneficii clinice, însă magnitudinea efectului diferă între afecțiuni și între studiile disponibile.
În fitoterapie situația este și mai complexă, deoarece efectele depind de planta sau combinația utilizată, doză, standardizare, calitatea produsului și eventualele interacțiuni cu medicamentele.
Prin urmare, sistemul medical are motive legitime să fie prudent.
Dar prudența nu ar trebui să devină excludere automată.
𝑨 𝒕𝒓𝒆𝒊𝒂 𝒑𝒓𝒐𝒃𝒍𝒆𝒎ă: 𝒔𝒊𝒔𝒕𝒆𝒎𝒖𝒍 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒇𝒓𝒂𝒈𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂𝒕
Pacientul poate avea un neurolog, un ortoped, un medic de familie, un fizioterapeut și eventual un terapeut complementar, dar acești profesioniști nu comunică întotdeauna între ei.
Astfel apare situația paradoxală în care pacientul folosește simultan mai multe tratamente, dar nimeni nu coordonează realmente ansamblul.
𝐼̂𝑛𝑡𝑟-𝑢𝑛 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑔𝑟𝑎𝑡𝑖𝑣 𝑚𝑎𝑡𝑢𝑟, 𝑖̂𝑛𝑡𝑟𝑒𝑏𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑟 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒:
𝐶𝑒 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑣𝑒𝑛𝑡̗𝑖𝑒 𝑠̗𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑠𝑒 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑙𝑒𝑡𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑐𝑒𝑙𝑒𝑙𝑎𝑙𝑡𝑒?
𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑢𝑛 𝑝𝑎𝑐𝑖𝑒𝑛𝑡 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑒𝑠̗𝑡𝑒 𝑢𝑛 𝑡𝑟𝑎𝑡𝑎𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑐𝑎𝑚𝑒𝑛𝑡𝑜𝑠, 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑓𝑖𝑧𝑖𝑜𝑡𝑒𝑟𝑎𝑝𝑖𝑒 𝑠̗𝑖 𝑢𝑡𝑖𝑙𝑖𝑧𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑎𝑐𝑢𝑝𝑢𝑛𝑐𝑡𝑢𝑟𝑎̆, 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒𝑎 𝑎𝑟 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑡𝑒 𝑐𝑎 𝑒𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑒 𝑎𝑙𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑢𝑖𝑎𝑠̗𝑖 𝑝𝑙𝑎𝑛 𝑡𝑒𝑟𝑎𝑝𝑒𝑢𝑡𝑖𝑐, 𝑛𝑢 𝑐𝑎 𝑡𝑟𝑒𝑖 𝑙𝑢𝑚𝑖 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑙𝑒𝑡 𝑠𝑒𝑝𝑎𝑟𝑎𝑡𝑒.
𝑷𝒂𝒄𝒊𝒆𝒏𝒕𝒖𝒍 𝒂𝒋𝒖𝒏𝒈𝒆 𝒍𝒂 𝒂𝒄𝒖𝒑𝒖𝒏𝒄𝒕𝒖𝒓ă 𝒅𝒊𝒏 𝒅𝒊𝒔𝒑𝒆𝒓𝒂𝒓𝒆
Poate cel mai problematic aspect este psihologic.
Când pacientul ajunge la terapiile complementare numai după ce tratamentele convenționale au eșuat, el nu mai vine întotdeauna cu așteptări realiste.
Vine cu disperare.
„Am încercat cinci medicamente.”
„Am făcut trei infiltrații.”
„Am fost la patru specialiști.”
„Mi s-a spus că trebuie să mă obișnuiesc cu durerea.”
„Nu mai vreau medicamente.”
„Poate acupunctura mă vindecă.”
𝐴𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎̆ 𝑠𝑖𝑡𝑢𝑎𝑡̗𝑖𝑒 𝑝𝑢𝑛𝑒 𝑜 𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑒𝑛𝑜𝑟𝑚𝑎̆ 𝑠̗𝑖 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑡𝑒𝑟𝑎𝑝𝑒𝑢𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖.
𝑃𝑎𝑐𝑖𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑛𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑐𝑎𝑢𝑡𝑎̆ 𝑜 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑣𝑒𝑛𝑡̗𝑖𝑒 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑙𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑟𝑎̆.
𝐶𝑎𝑢𝑡𝑎̆ 𝑢𝑙𝑡𝑖𝑚𝑎 𝑠𝑝𝑒𝑟𝑎𝑛𝑡̗𝑎̆.
Iar acesta este unul dintre cele mai periculoase contexte pentru orice formă de medicină, deoarece creează terenul perfect pentru promisiuni exagerate, pseudoștiință și exploatarea vulnerabilității pacientului.
Un terapeut responsabil trebuie să reziste tentației de a spune:
„Eu vă pot vindeca acolo unde medicina nu a putut.”
Răspunsul profesionist este:
„Haideți să vedem exact ce problemă aveți, ce putem influența, ce nu putem influența și cm putem integra tratamentul meu cu ceea ce face deja medicina.”
𝑵𝒖 𝒕𝒐𝒂𝒕𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒂𝒑𝒊𝒊𝒍𝒆 𝒄𝒐𝒎𝒑𝒍𝒆𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂𝒓𝒆 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒂𝒄𝒄𝒆𝒑𝒕𝒂𝒕𝒆 𝒏𝒆𝒄𝒓𝒊𝒕𝒊𝒄
Integrarea terapiilor complementare nu trebuie să însemne acceptarea automată a tuturor metodelor. Dimpotrivă.
Cu cât domeniul dorește să fie mai bine integrat în sistemul medical, cu atât trebuie să accepte mai mult:
- evaluarea științifică;
- standardizarea;
- formarea profesională;
- criterii clare de competență;
- monitorizarea reacțiilor adverse;
- cercetarea clinică;
- transparența privind limitele metodei;
- colaborarea cu medicina convențională.
Altfel, există riscul ca metodele cu potențial real să fie discreditate de metode sau practici care fac afirmații pe care nu le pot susține.
𝑪â𝒏𝒅 𝒂𝒓 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊 𝒊𝒏𝒕𝒓𝒐𝒅𝒖𝒔ă 𝒂𝒄𝒖𝒑𝒖𝒏𝒄𝒕𝒖𝒓𝒂?
Probabil că răspunsul nu este „la început” în toate cazurile și nici „la sfârșit”.
𝑨𝒓 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊 𝒊𝒏𝒕𝒓𝒐𝒅𝒖𝒔𝒂̆ 𝒂𝒕𝒖𝒏𝒄𝒊 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒆𝒙𝒊𝒔𝒕𝒂̆ 𝒐 𝒊𝒏𝒅𝒊𝒄𝒂𝒕̗𝒊𝒆 𝒓𝒆𝒛𝒐𝒏𝒂𝒃𝒊𝒍𝒂̆.
Pentru un pacient cu durere cronică, de exemplu, aceasta poate însemna că acupunctura este luată în considerare înainte ca pacientul să ajungă după ani de tratamente eșuate.
Într-un alt caz, poate fi complet nepotrivită.
Într-un caz acut sever, prioritatea poate fi medicina de urgență sau o anumită tehnică specifică de acupunctură.
Într-un caz chirurgical, prioritatea poate fi intervenția chirurgicală.
Într-o boală cronică stabilă, acupunctura poate avea un rol adjuvant.
Adevărata medicină integrativă nu înseamnă aplicarea aceleiași terapii tuturor. 𝑰̂𝒏𝒔𝒆𝒂𝒎𝒏𝒂̆ 𝒂𝒍𝒆𝒈𝒆𝒓𝒆𝒂 𝒊𝒏𝒕𝒆𝒓𝒗𝒆𝒏𝒕̗𝒊𝒆𝒊 𝒑𝒐𝒕𝒓𝒊𝒗𝒊𝒕𝒆 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒑𝒂𝒄𝒊𝒆𝒏𝒕𝒖𝒍 𝒑𝒐𝒕𝒓𝒊𝒗𝒊𝒕, 𝒍𝒂 𝒎𝒐𝒎𝒆𝒏𝒕𝒖𝒍 𝒑𝒐𝒕𝒓𝒊𝒗𝒊𝒕.
𝑶 𝒔𝒄𝒉𝒊𝒎𝒃𝒂𝒓𝒆 𝒅𝒆 𝒑𝒂𝒓𝒂𝒅𝒊𝒈𝒎ă
Poate că întrebarea viitorului nu va mai fi:
„De ce pacientul a ajuns la acupunctură după ce medicina convențională a eșuat?”
ci:
„De ce nu am evaluat mai devreme toate opțiunile terapeutice rezonabile?”
Această schimbare nu presupune diminuarea rolului medicinei convenționale. Dimpotrivă, presupune maturizarea ei.
Medicina modernă are nevoie de medicamente, chirurgie, imagistică, laborator și tehnologii avansate. Dar pacientul cu boală cronică are nevoie uneori și de recuperare, exercițiu, modificarea stilului de viață, suport psihologic, nutriție și, în anumite situații, acupunctură sau alte terapii complementare.
Nu există o singură paradigmă care să poată explica întotdeauna întreaga complexitate a ființei umane.
𝑪𝒐𝒏𝒄𝒍𝒖𝒛𝒊𝒆
Pacientul nu ar trebui să ajungă la acupunctură pentru că „nu mai are nimic de pierdut”.
Ar trebui să ajungă pentru că, în cazul său concret, există o justificare pentru includerea acesteia într-un plan terapeutic integrat.
Terapiile complementare nu trebuie nici idealizate, nici demonizate.
Ele trebuie evaluate. Iar ceea ce se dovedește util, sigur și relevant pentru anumite categorii de pacienți ar trebui să poată fi accesat fără ca pacientul să fie obligat să treacă mai întâi prin ani de suferință și prin eșecul succesiv al tuturor celorlalte opțiuni.
𝐼̂𝑛 𝑓𝑜𝑛𝑑, 𝑎𝑑𝑒𝑣𝑎̆𝑟𝑎𝑡𝑎 𝑖̂𝑛𝑡𝑟𝑒𝑏𝑎𝑟𝑒 𝑛𝑢 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑎𝑐𝑢𝑝𝑢𝑛𝑐𝑡𝑢𝑟𝑎 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑙𝑜𝑐𝑢𝑖𝑎𝑠𝑐𝑎̆ 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑐𝑖𝑛𝑎, 𝑐𝑖 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑐𝑖𝑛𝑎 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑢𝑓𝑖𝑐𝑖𝑒𝑛𝑡 𝑑𝑒 𝑑𝑒𝑠𝑐ℎ𝑖𝑠𝑎̆ 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑎 𝑢𝑡𝑖𝑙𝑖𝑧𝑎, 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑎̆ 𝑖𝑛𝑑𝑖𝑐𝑎𝑡̗𝑖𝑒 𝑠̗𝑖 𝑑𝑜𝑣𝑒𝑧𝑖, 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑖𝑛𝑠𝑡𝑟𝑢𝑚𝑒𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑎𝑝𝑒𝑢𝑡𝑖𝑐𝑒 𝑟𝑒𝑧𝑜𝑛𝑎𝑏𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑓𝑙𝑎𝑡𝑒 𝑙𝑎 𝑑𝑖𝑠𝑝𝑜𝑧𝑖𝑡̗𝑖𝑎 𝑝𝑎𝑐𝑖𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖.
Iar pentru pacient, mesajul ar trebui să fie simplu:
𝘕𝘶 𝘢𝘴̗𝘵𝘦𝘱𝘵𝘢 𝘤𝘢 𝘵𝘰𝘢𝘵𝘦 𝘵𝘳𝘢𝘵𝘢𝘮𝘦𝘯𝘵𝘦𝘭𝘦 𝘴𝘢̆ 𝘦𝘴̗𝘶𝘦𝘻𝘦 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘢 𝘤𝘢̆𝘶𝘵𝘢 𝘰 𝘢𝘣𝘰𝘳𝘥𝘢𝘳𝘦 𝘤𝘰𝘮𝘱𝘭𝘦𝘮𝘦𝘯𝘵𝘢𝘳𝘢̆. 𝘋𝘢𝘳 𝘯𝘪𝘤𝘪 𝘯𝘶 𝘢𝘣𝘢𝘯𝘥𝘰𝘯𝘢 𝘵𝘳𝘢𝘵𝘢𝘮𝘦𝘯𝘵𝘶𝘭 𝘮𝘦𝘥𝘪𝘤𝘢𝘭 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘰 𝘱𝘳𝘰𝘮𝘪𝘴𝘪𝘶𝘯𝘦 𝘮𝘪𝘳𝘢𝘤𝘶𝘭𝘰𝘢𝘴𝘢̆. 𝘊𝘢𝘶𝘵𝘢̆ 𝘰 𝘢𝘣𝘰𝘳𝘥𝘢𝘳𝘦 𝘪𝘯𝘵𝘦𝘨𝘳𝘢𝘵𝘢̆, 𝘣𝘢𝘻𝘢𝘵𝘢̆ 𝘱𝘦 𝘥𝘪𝘢𝘨𝘯𝘰𝘴𝘵𝘪𝘤, 𝘥𝘰𝘷𝘦𝘻𝘪, 𝘴𝘪𝘨𝘶𝘳𝘢𝘯𝘵̗𝘢̆ 𝘴̗𝘪 𝘳𝘦𝘦𝘷𝘢𝘭𝘶𝘢𝘳𝘦𝘢 𝘤𝘰𝘯𝘵𝘪𝘯𝘶𝘢̆ 𝘢 𝘳𝘦𝘻𝘶𝘭𝘵𝘢𝘵𝘦𝘭𝘰𝘳.
Să vă fie de folos!
Sever Czerwinski - kinetoterapeut certificat în presopunctură şi acupunctură japoneză
