20/10/2026
Un elev scoate briceagul în școală. O profesoară și un coleg sunt amenințați. Și, dintr-odată, ne mirăm. Cum e posibil? Unde am greșit? Ce se întâmplă cu generația aceasta?
Adevărul e că nu ne-am trezit astăzi în fața violenței. Doar că am devenit experți în a o ascunde sub straturi groase de proceduri, rapoarte, planuri de prevenție și ghiduri de bune practici.
Am transformat școala într-o gaură neagră administrativă, în care realitatea intră, dar nu mai iese la suprafață. Elevul agresează, profesorul completează documente, consilierul face planuri de intervenție, conducerea convoacă ședințe, iar sistemul bifează că a luat măsuri.
Pe hârtie, prevenim. În clasă, uneori, abia supraviețuim.
Avem proceduri pentru violență, strategii pentru incluziune, ghiduri pentru gestionarea emoțiilor și recomandări pentru comunicare nonviolentă. Toate pot fi utile. Dar nicio hârtie nu oprește un pumn, nicio fișă de lucru nu dezarmează un elev și niciun protocol nu înlocuiește intervenția reală, rapidă și eficientă.
Am ajuns să credem că orice comportament poate fi rezolvat printr-o conversație potrivită, o abordare empatică și încă un plan individualizat. Că, dacă elevul lovește, trebuie să-i identificăm nevoia. Dacă amenință, să-i înțelegem frustrarea. Dacă profesorul încearcă să pună limite, să verificăm mai întâi dacă nu cumva a afectat stima de sine a copilului.
Da, trebuie să înțelegem cauzele violenței. Da, copiii au nevoie de sprijin. Dar a explica un comportament nu înseamnă a-l scuza, iar empatia nu înseamnă absența consecințelor.
În toată această ecuație, cine îi protejează pe ceilalți elevi? Cine îl protejează pe profesor? Cine răspunde pentru timpul pierdut, pentru frica instalată în clasă și pentru orele în care copiii nu mai pot învăța pentru că un singur elev transformă școala într-un teritoriu al intimidării?
Consilierul școlar primește cazuri, completează instrumente, redactează rapoarte și elaborează planuri. Adesea, pentru sute sau chiar mii de elevi. Profesorul trebuie să gestioneze situații pentru care nu are întotdeauna sprijinul necesar. Părintele este convocat, i se explică situația, i se recomandă colaborarea. Apoi fiecare își reia activitatea, iar problema rămâne acolo.
Și noi spunem că am intervenit.
Știți ce s-a schimbat, concret, față de anul trecut? Anul trecut eram un consilier școlar la 2.300 de elevi. Anul acesta sunt un consilier școlar la 2.400 de elevi. Încă o sută de copii, aceleași ore din zi, aceeași fișă a postului care se umple de responsabilități și aceeași așteptare ca toate problemele să fie prevenite, identificate și rezolvate.
Dar avem proceduri. Avem ghiduri. Avem planuri.
Nu avem, în schimb, mai mult timp pentru fiecare copil, mai multe ore în zi sau mai mulți consilieri care să poată interveni înainte ca o situație să devină o criză.
Nu avem nevoie de încă un ghid care să ne explice cât de importantă este prevenirea violenței. Avem nevoie ca măsurile existente să funcționeze în realitate. De personal suficient, de sprijin concret, de reguli aplicate consecvent și de consecințe proporționale cu gravitatea faptelor. Avem nevoie de o școală în care dreptul unui copil la educație să nu anuleze dreptul celorlalți la siguranță.
Educația înseamnă empatie, dar și limite. Înseamnă să asculți copilul, dar și să-i spui „nu”. Înseamnă să-i oferi șansa de a repara, fără să-i transmiți că poate răni la nesfârșit fără să răspundă pentru ceea ce face.
Am construit o mașinărie administrativă care produce documente despre siguranță, în timp ce oamenii din școli se simt tot mai puțin în siguranță.
Iar când realitatea devine imposibil de ignorat, ne indignăm, organizăm campanii, tipărim afișe și scriem alte proceduri.
Apoi așteptăm următorul incident.
Suntem într-o gaură neagră în care înghițim realitatea și evacuăm hârtii.
Ne mințim frumos că prevenim, că intervenim, că avem strategii. Dar, dacă după atâtea planuri, comisii și ghiduri profesorii se tem, elevii nu se simt în siguranță, iar violența escaladează, poate că ar trebui să avem curajul să recunoaștem un lucru simplu: între ceea ce scriem în documente și ceea ce se întâmplă în școli s-a căscat un hău.
