Psiholog Simona Zlate

06/07/2026

"Într-o zi vei fi floarea preferată a cuiva, fără să schimbi nici măcar o petală".

21/06/2026

Citind această postare, m-am gândit mult la maturitatea unei alegeri, cât să stai, când să pleci...oare când destul e destul? Nu plec azi, ca nu am motive suficiente sau importante, nu plec anul viitor, că nu mi-a făcut nimic rău, doar am avut așa, niște discuții.
Ei, dar să plec numai pentru atât, că doar, uite, face aia și cealaltă.
Și tot stai deși simți că ceva lipsește, că ești ca un hamster pe roată și ai obosit cu atât de puțin deși nu destul nici ca să pleci, nici ca să rămâi.
Și da, la un moment dat, simți că nu mai poți. Corpul vorbește pentru tine. Simți că ești obosit, că nu ai speranță, că nu mai ești motivat, că emoțional, nu ai un spațiu sigur și conținător, angajament și atașament sănătos.
"Toate-s ale noastre și toate-s în noi!"
Și cm ar fi să fim atenți la ce ne spune corpul nostru despre noi și sacii pe care îi ducem?

Mulțumesc, Psiholog Raluca Butnaru, pentru această postare care mi-a permis să exprim o idee pe care o am în minte de mult timp. 🌻

"Majoritatea oamenilor nu pleacă pentru că nu le mai pasă. Pleacă atunci când corpul lor încetează să mai mintă pentru ei.
Tensiunea care te întâmpină.
Respirația superficială pe care o observi că apare doar în drum spre casă.
Groaza de ziua de duminică care începe vineri.
Felul în care simți să te micșorezi când intri în anumite camere.

Sistemul tău nervos și-a luat notiţe tot timpul.
Nu te contrazice.
Însă, în cele din urmă, emite factura.
Dar a auzi pericolul nu este același lucru cu a fi nevoit să pleci.

Uneori maturitatea înseamnă să rămâi - conștient, cu ochii deschişi, pentru că ai cântărit și ai ales totuși să stai.

Alteori maturitatea înseamnă să pleci - pentru că zilele devin ani, tensiunea devine boală, iar corpul păstrează facturile mult după ce ai uitat tranzacţia.

🤍 Să-ți dorești să găsești locului potrivit nu e o slăbiciune. Este cea mai veche formă de evoluție.
Iar uneori așa arată cea mai profundă formă de respect de sine."

Federico Rossi

Sursa imaginii: pinterest.com

21/06/2026

”Riscul cel mai mare în a-l înșela pe celălalt e că întotdeauna ajungi să te înșeli pe tine însuți.” (Eleonora Duse)

Mituri despre infidelitate:

1. Ce nu știm, nu ne poate face rău
Infidelitatea se simte ca o povară, pe umerii celui infidel, iar cel înșelat simte că ceva nu e în regulă, dar se lovește de absența dovezilor clare și trăiește cu speranța că intuiția lui nu e corectă. Iar când infidelitatea iese la suprafață, senzația că toată viața i-a fost o minciună este devastatoare. Uneori, de fapt, de cele mai multe ori, ce nu știm, simțim.

2. Infidelitatea are funcție terapeutică
Unii cred că infidelitatea poate compensa monotonia s*xuală sau poate reaprinde flacăra pasiunii. De fapt infidelitatea vine cu multă neîncredere și devine o problemă în plus, pe lângă cele existente deja, pentru că ea este consecința unui dezechilibru sau a unei insatisfacții conjugale și apare pentru a compensa frustrări s*xuale și emoționale acumulate în cuplu. Nu poți rezolva o problemă prin altă problemă.

3. Toată lumea face asta, poți să o faci și tu
”Lumea” care face asta, va suporta niște consecințe, tu ești pregătit să le suporți? Știi care sunt riscurile? Nu tot ce face toată lumea e și sănătos. Vorbim de consecințe atât la nivelul cuplului, cât și la nivelul familiei extinse, sau care îi afectează pe copii. Pe termen scurt și pe termen lung.

4. Infidelitatea e de natură s*xuală
Infidelitatea poate fi și de natură afectivă și relațională, ca în cazul unui bărbat care își neglijează partenera în favoarea slujbei sau în cazul unei femei care acordă atenție mai multă familiei de origine în defavoarea partenerului. Poate fi și invers și mai pot fi și alte exemple.

5. Bărbatul e infidel din dorința de a face s*x iar femeia din dragoste
Mitul acesta îi face pe oameni să ierte mai ușor infidelitatea bărbaților, susținând că nu-i atât de gravă precum infidelitatea femeilor, care s-ar implica sentimental. De fapt, orice relație care apare în relația de cuplu, vine pe un gol afectiv și unele cercetări arată că persoana aleasă pentru a umple acest gol afectiv, seamănă destul de mult cu partenerul de cuplu, tocmai pentru că avem iluzia că în așa fel vom ajunge să ne simțim împliniți. De aceea, relațiile formate ca relații paralele, nu durează atunci când ajung relații oficiale. Pentru că oamenii se trezesc iar lângă ”aceeași persoană”. Și de aceea e atât de greu să faci o alegere atunci când îți dai seama că nu mai poți susține două relații paralele.

6. Infidelitatea e o întâmplare
Infidelitatea e o alegere, nu o întâmplare. Alegi să fii infidel, conștient, pentru că nu vrei să îți asumi o separare sau din comoditate.

17/06/2026

"Avem nevoie să normalizăm FANTEZIILE de răzbunare. Când spun să normalizăm fanteziile, nu mă refer să normalizăm comportamentul, să acționăm în baza lor sau să justificăm răul făcut altora.

Mă refer că e necesar să încetăm să judecăm aceste fantezii și să începem să înțelegem ce încearcă ele să protejeze.

De multe ori, ele apar după ce am fost răniți, trădați, umiliți, abuzați sau lăsați fără nicio compensație sau reparație a răului suferit.

O parte din sistemul nostru psihic încearcă aă rezolve ceea ce încă se simte nerezolvat.

De acolo poate începe un cerc vicios.
Reluăm în minte ceea ce s-a întâmplat, ce ne-am fi dorit să spunem și ne imaginăm confruntarea.

Ne spunem „Așa ar trebui să se desfășoare... În sfârșit vor înțelege... În sfârșit își vor cere scuze...”

Poate că ceva din interior se va putea liniști.

Și pot apărea fanteziile de răzbunare.
„Vreau să sufere așa cm am suferit eu.”
„Vreau să plătească pentru ceea ce au făcut.”
„Vreau să știe cm s-a simțit asta.”

Fanteziile de răzbunare ne pot crea un sentiment temporar de putere atunci când experiența inițială ne-a făcut să ne simțim lipsiți de putere. Prin ele putem încerca să creăm dreptate, să restabilim sentimentul de control, să ne protejăm de neputință sau să ne asigurăm că suferința noastră nu este ștearsă ori uitată.

Aceasta este partea pe care o ratăm atunci când ne limităm doar la a le condamna.

Fantezia de răzbunare are, de obicei, o intenție pozitivă. Încearcă să ne ajute, chiar dacă strategia pe care o folosește nu funcționează în cele din urmă.

Problema este că, de fiecare dată când o retrăim în minte, întărești acea rețea neuronală. Nu obținem cu adevărat repararea rănii. Întărim același cerc vicios care încearcă să rezolve o problemă pe care nu o poate rezolva.

Așa fantezia ajunge o strategie de supraviețuire, care a început prin a încerca să repare durerea, să perpetueze chiar acea durere.

Fanteziile de răzbunare pot aduce o ușurare de moment, dar ele nu aduce responsabilizare, reparare sau o încheiere autentică.

Ieșirea din acest tipar nu vine prin judecată sau prin forțarea gândurilor să dispară. Începe prin a asculta fantezia fără a-i permite să conducă."

Anderson

Sursa imaginii: pinterest.com

10/06/2026

Aș vrea să scriu în seara aceasta despre un fenomen observat tot mai mult și în grupurile de consiliere de pe net, dar și în familii, grupuri de prieteni sau chiar între cunoștințe.
Fenomenul se referă la situația în care cineva îți împărtășește un moment greu din viața lui, sau o situație prin care trece. Sau poate chiar cere sfaturi despre cm să facă.

În povestire explică situația, descrie comportamente proprii sau ale altora, , evocă nevoi și sentimente uneori confuze.
Ce replici apar de cele mai multe ori?
-A, dar stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie!
-Păi și ăsta e motiv să te plângi?
-Ar trebui să mulțumești lui Dumnezeu că ești sănătos și le poți face (dacă te plângi de oboseală), că ai un serviciu (dacă te plângi că muncești mult), că ai un bărbat în casă (dacă te plângi că soțul nu îți dă suficientă atenție).
-A, dar și X Cutare a trăit fix asta și uite că nu a murit și s-a descurcat și înainte era mult mai greu, acum aveți de toate!
-Păi așa e la toată lumea, stai liniștit!
-Eu zic să nu mai....sau să....că dacă mă ascultai de data trecută....acum vezi, ți-am zis eu!

Ce avem noi aici? Critică, judecată, comparație, minimizare, sfaturi nesolicitate, cm ar putea toate acestea să încurajeze persoana respectivă să exprime în continuare ceea ce simte, să spună ce are nevoie sau pur și simplu să ventileze ce are pe suflet?

Si ce putem face?
Păi, în primul rând să ascultăm cu atenție, e despre celălalt, nu despre noi.
Apoi, să evităm să căutăm eroi și vinovați. Nu știm exact ce e acolo.
Apoi, să punem întrebări de clarificare, arată că ne pasă. Și punând întrebări deschise, persoana ventilează și eliberează din presiunea aceea de ”nu mai pot” care o strânge de gât.
Putem întreba dacă are nevoie de ajutor concret și în ce fel, uneori tot ce dorește persoana, e să fie ascultată de cineva.
Putem avea răbdare, să nu întrerupem procesul de dezvăluire.
Putem întreba cm se simte și ce ar vrea să facă.
O putem ghida cu întrebări care să aducă o perspectivă nouă.

Sau, putem pur și simplu să spunem doar un ”înțeleg, văd că îți este foarte greu, aș vrea să te ajut, dacă ai nevoie de mine” și atât!
Restul replicilor, din categoria de mai sus, nu își au locul, nu ajută, pot face ca persoana să se simtă neînțeleasă sau invalidată!
De cele mai multe ori, oamenii nu fac asta din răutate. Vor să ajute, să încurajeze sau să găsească rapid o soluție. Dar, poate e timpul să reflectăm la asta și să facem o schimbare....

01/06/2026

Mă văd, mă aud, mă simt.
Știu care sunt nevoile mele de fetiță. M-am tot izbit de ele în viața mea de adult, în căutările mele ca om cu multe roluri, dar și ca om cu o grozavă loialitate față de persoanele mele de atașament, pentru care am dus mai departe niște tipare greu de răsturnat, prin care trebuia să onorez efortul creșterii și educației mele și prin care se presupunea că aș putea obține o viață bună, cu un soi de protecție față de oamenii din jur care m-ar putea răni.

Și, ghici ce? Aceste tipare nu m-au protejat deloc pentru m-au sabotat, evident și pentru că mi-au oferit cadou o frână de mână extraordinar de rigidă și mai tot tot timpul ridicată. Din când în când ieșeau la suprafață emoții din afara tiparului, pe care nu le puteam gestiona, nu știam de unde vin și ce să fac cu ele, nu erau în "fișa postului".

Părinții mei, dragii de ei, mi-au tot dat mesaje menite să mă ajute. Dar acum 47 de ani, mesajele erau orientate mult către supraviețuire și la un moment dat mi-am dat seama că dacă eu vreau mai mult decât supraviețuire în lumea în care eu trăiesc acum, trebuie să vin cu propria mea muncă de dezvoltare, peste ceea ce au pus părinții, așa cm au știut ei mai bine. Și evident, fără să judec sau să critic munca lor.

Și iată-mă acum, în acest proces de autodescoperire, în care mă bucur de mine, cu multă emoție, ca un copil.
Mergeți de mână cu voi, în copilăria voastră. Uitați-vă la voi și în jur. Veți găsi resurse prețioase pe care le puteți folosi atunci când mergeți cu frâna de mână ridicată.
🤗🫶🍭

23/05/2026

Da, uneori nu știe ce frumoasă e. Și cel mai mare dar e să o ajuți să nu se mai simtă atât de singură.

Uită-te în jur, sigur ai o colegă, o prietenă, o vecină, sau la genul masculin, da, un prieten, un coleg, un vecin, pe Cineva care se simte singur, sau e trist, sau are nevoie să vorbească cu cineva. Nici măcar nu e nevoie să spui tu ceva, dacă nu știi ce să spui. Uneori e destul să asculți și Cineva va avea un pic de lumină în suflet.
Cum ar fi, "de data asta", ca să citez pe un suflețel mic dar isteț, să alegi să privești mai atent în jur?

Când a înflorit în liniștea și privirea voastră, Cineva? Și cm a fost? 🫶🫂