27/07/2026
Autopsia serii târzii
Pe sub piele
îmi cresc niște animale
fără ochi.
Își rod lanțurile
cu dinții pe care
i-au rupt cu dedeochi
din copilăria mea,
cu toate lipsurile.
Câteodată
le aud respirația.
Atât de aproape,
încât mă tem
că într-o dimineață
voi deschide gura
și va ieși din mine
un lup,
care-mi cunoaște numele
și măsura
mai bine decât mama.
De când ai plecat,
Dumnezeu
a început să putrezească
în ghivecele ferestrelor,
deja reincarnat.
Florile înfloresc
cu rădăcinile în sus,
ca și cm pământul
ar fi fost exilat din el însuși,
în mod nefiresc.
În fiecare seară
Lilith mă așteaptă.
Poartă un șorț
cusut din pielea
tuturor jurămintelor tale încălcate,
după divorț.
Îmi așază farfuria
cu o tandrețe
pe care numai călăii o învață.
Astăzi,
supă de amintiri fermentate
în vinars.
Friptură de speranță
ținută trei vieți,
în fum.
Desert,
minciuni caramelizate
în zahăr ars.
Au gustul
ultimului tău sărut
care a uitat
să mai fie,
adevărat.
Le înghit.
În stomacul meu
există un cimitir
unde crucile
sunt făcute
din coastele
unui Adam,
prea mințit.
Noaptea,
demonii mei
își spală copitele
în sângele viselor.
Dimineața,
îmi lasă pe inimă
urme necurate,
extravagant.
Atât de necurate,
încât nimeni
nu bănuiește
că răul
învață mai întâi
să fie foarte elegant.
Oglinda
nu mă mai reflectă.
Mă autopsiază.
Îmi desface tăcerea
strat cu strat
ca pe o ceapă
crescută
din plămânii unui înger spânzurat,
cu multă pază.
Și găsește mereu
același organ.
O pasăre neagră.
Încă vie.
Hrănindu-se
cu tot ce n-am avut
curajul
să plâng,
mai uman.
Dacă într-o noapte
vei auzi
că pământul trosnește,
nu te speria.
Nu este cutremur.
Doar demonii mei
încercând
pentru întâia oară
să-și îmbrace
pielea mea
pe dinafară,
obscur!
D. S.
Tg Jiu
