08/06/2026
"De ce vorbim in psihoterapie despre copilărie? Ce rost mai are dacă a trecut?"
m-a intrebat cineva astăzi și mi s-a părut o idee bună să scriu câteva rânduri despre subiectul ăsta, poate aduce clarificare și altor persoane.
Vorbim despre copilărie pentru că, deși acea perioadă a trecut, multe dintre felurile în care simțim astăzi, reacționăm și ne raportăm la viață, la noi înșine și la ceilalți au început să se formeze în experiențele noastre timpurii pe care le-am trăit.
Copilăria este perioada în care învățăm, mai ales în familie, dacă suntem în siguranță, dacă emoțiile noastre sunt acceptate, dacă avem voie să simțim ceea ce simțim, dacă nevoile noastre contează și tot atunci, se formează și felul în care ajungem să simțim iubirea, ca pe ceva sigur și împlinitor sau, dimpotrivă, ca pe ceva însoțit de frică, supunere ori control.
În psihoterapie, ne întoarcem în trecut ca să înțelegem prezentul și nu cu scopul de a căuta vinovați, de a ne victimiza sau de a rămâne blocați în ceea ce ni s-a întâmplat atunci.
Când ești copil, nu prea poți controla mediul în care trăiești, felul în care ești tratat, ce fac adulții din apropierea ta, cm știu sau nu știu ei să răspundă emoțional, iar când conștientizezi lucrurile astea, poate fi eliberator.
Da, nu putem schimba trecutul, dar putem lucra în psihoterapie felul în care îl înțelegem, îl purtăm mai departe și îl lăsăm să ne influențeze prezentul.
