Cabinet individual de psihologie Dragomir Gabriela Melania

22/08/2026

Despre competiția dintre frați s-a scris mult. Cert e că dă bătăi de cap părinților. Înverșunarea cu care cei mici se războiesc pe diferite teritorii, hărțuirea continuă a nervilor, scoaterea săbiilor în toate situațiile vieții, de la trezire până la culcare, e o provocare până și pentru cei mai calmi dintre noi.
-Vreau eu la perete! Bucata cealaltă e mai mare! El/ea a început! Farfuria aceea e mai frumoasă! Vreau eu locul de la geam!
- Din nou a făcut asta! Iar a spus asta!
- Mereu îi dai dreptate lui/ei!
- A pârât! Mereu pârăște!
- Tu ai pârât că eu am pârât!
Unele se încheie cu lovitura de grație:
- Lasă că știu eu că îl/o iubești mai mult..mereu ții cu el/ea.
Și dezbaterile pot continua la nesfârșit, uneori războiul se duce și la nivel fizic, alteori se ajunge doar la niște uși trântite sau închise.
Să nu credeți că scapă cineva de asta, mai ales dacă diferența de vârstă între frați este mică.
O viață de școală în care am învățat despre cm nu e bine să țipi la copii, mă ducea la zbatere de creier, la folosirea întregului arsenal psihopedagogic, apoi la un inevitabilul țipat care nu era cine știe ce, dar se lăsa cu răgușeală pentru că mă simțeam vinovată.
Eu fără voce, resemnată, ei cei mai buni prieteni. Un timp, nu mult. Apoi de la capăt.
Am spus povești despre frați, despre iubirea de mamă care nu se împarte, am aplicat pedepse cu jocuri, am arbitrat, am folosit time-out, retragerea în camere, prelegerea, metoda demonstrativă, jocul de rol și câte și mai câte!
După un timp le-am putut vorbi despre respect și despre liniște. A mea. Despre dreptul meu la pace și înțelegere. Îmi dădeau dreptate, după ce trecea furtuna...
Am încercat să am timp pentru fiecare dintre ei separat, să avem poveștile noastre, să ținem mici secrete. A mers și asta un timp. Însă antrenamentul săgeților spuse mai în glumă, mai în serios a continuat. O dinamică a lor, o hârjoneală care acum nu se mai întâmplă sub ochii mei. Se retrag în camera unuia dintre ei pentru că "au ceva de rezolvat". Spus mai apăsat, dar reconfortant pentru mine. Am scăpat de arbitraj, deși aș face față cu brio la o finală de campionat mondial.
Părerea lor? E simplă, aceste mici dispute îi fac mai puternici în viață. La această miză, mai contează cele câteva fire albe ale părinților?
Vestea bună este că la un moment dat învață să coopereze și asta nu e puțin.
Frații antrenați sunt o forță extraordinară care mută munții împreună. Și separat.

20/08/2026

Comparația fură toată bucuria.
O provocare mare a zilelor noastre este aceea de a privi în jur la ceea ce arată lumea și a rămâne mulțumit cu viața ta.
Mai ales de când au explodat rețelele de socializare și suntem bombardați cu imagini perfecte, zâmbete largi, destinații de vis și alte frumuseți reale sau ideale din viețile altora.
La un moment dat, într-o perioada mai dificilă a vieții, unicul meu concediu anual era o tabără de vară cu copiii și colegii lor, undeva în Grecia. Era mai puțin costisitor și aveam ocazia să vizitez și locuri sfinte, cm îmi place mie. Ca să imi exprim bucuria, puneam poze pe internet, desigur. Cu cele mai frumoase momente, locuri, cele care mă vindecau sufletește în tot greul meu de atunci.
După ceva timp, mă întâlnesc cu o prietenă, psihoterapeut și ea, care îmi mărturisește că ani de zile mă invidia pentru vacanțele mele de vis și mă considera o răsfățată a vieții lipsită de griji, cu viața perfectă...
A rămas o glumă de povestit.
Așa arată iluzia internetului și e tare păguboasă comparația vieții noastre cu ceea ce prezintă ceilalți.
Oamenii împărtășesc pe internet ce își doresc să vadă lumea frumos din viața lor sau ceea ce și-ar dori să trăiască, nu ceea ce simt în momentele lor de cumpănă: singurătatea, grijile și nopțile nedormite.
Nu lăsați imaginile perfecte din viețile celorlalți să vă răpească tihna și bucuria unei vieți reale mulțumitoare, cu bune și rele. Așa cm e ea.
Pe lângă partea luminoasă a vieții, cea pe care o arătăm, fiecare ducem griji, poveri, suferințe, nemulțumiri pe care nu le publică nimeni pe internet, dar sunt acolo, la umbra postărilor cu zâmbete largi.
Zile senine vă doresc.

19/08/2026

Vocile celorlalți o amuțesc pe a ta?
Ai obosit încercând să faci pe plac oamenilor, ești târât între așteptările celor din jur și amâni mereu dorințele tale?Te întrebi uneori dacă te vede cineva sau dacă se gândește cineva la tine, la nevoile pe care le resimți tot mai neîmplinite?
Și oare când ai dat frâiele vieții tale în mâinile celor din jur? În timp, nu-i așa? Puțin câte puțin...
Oprește-te, pune mâna pe inimă, zâmbește și mulțumește. Ieși din imperiul dorințelor celor din jur și lasă-i să își găsească singuri soluții. Vor rămâne doar cei care te iubesc.
Privește spectacolul cerului.
Soarele care răsare și te acoperă cu lumina și căldura lui, norii care plutesc agățați de albastrul infinit al acoperișului lumii, zâmbetele celor dragi sincronizate perfect cu zâmbetul tău, florile colorate și fructele parfumate. Cât frumos de care să te bucuri!
Ai încredere în planul vieții tale, nimic nu e întâmplător, totul e perfect, unic, irepetabil și e pregătit special pentru sufletul tău. Fiecare greșeală cu lacrima ei, fiecare tăcere cu învățătura închisă în ea. După fiecare obstacol, primești o mângâiere, te repoziționezi, ai o imagine mai clară asupra lumii.
Pleacă din locuri de suferință, iartă repede și urmează dragostea și blândețea.
Învață să taci. Ceea ce oamenii nu înțeleg din tăcerea ta, nu vor înțelege nici dacă le scrii o carte sau le faci o schemă. Și nici nu e treaba lor viața ta.
Fă curat în gânduri și aruncă ce nu îți folosește, fă reguli noi dacă te ajută să iți organizezi mai bine timpul.
Și nu uita să mulțumești în fiecare zi pentru minunea care ești.

25/07/2026

Suferința pierderii persoanelor dragi ne dezintegrează. E o mare provocare a vieții să îți iei rămas bun de la oamenii fără de care nu știi cine ești, în a căror privire și iubire ai trăit.
Doliul este o formă de singurătate aparte, o jale care curge cu tine în viață si te cuprinde, pe alocuri și în momente în care ai avea nevoie de o vorbă bună, de un sfat, de o încurajare.
Să spui o veste, să primești îndrumare...
Ești cu mâinile goale și fie rămâi blocat cu suferința ta, fie o transformi și ii dai viață.
E o perioadă în care e nevoie să te repoziționezi, să pui gândurile și stările tale într-o formă care să te ajute să poți păși mai departe. Să accepți, să transformi, să ierți și să iubești altfel, mai mult.
Atunci înveți de fapt cea mai înaltă formă de iubire, cea biruitoare în fața morții, în lipsa persoanei iubite. Atunci îți duci sufletul la un alt nivel, devenind și tu nemuritor.
Am găsit un text scris la câțiva ani după plecarea din lume a tatălui meu.
Între timp a plecat și mama și am urmat același drum sufletesc, de pierdere, regăsire și integrare.
Dur, nemilos, dar în același timp frumos prin descoperirea profunzimii legăturilor invizibile dintre noi, pe care moartea nu le stinge. Prin înțelegerea unor taine la care ajungi doar atunci când te frângi și te reconstruiești mai puternic.
Oamenii nu pleacă atunci când mor, ci atunci când nu ii mai iubești, nu ii mai trăiești și nu ii porți cu dragoste prin lume. .......................................................................
Atât îmi iubesc tatăl încât am crezut că nu o să mai pot respira după plecarea lui. Am trăit sufocată un timp, cu senzația că l-am pierdut din mine. Adunată de spate, șchioapă sufletește și trupește. O umbră.
Apoi diminețile triste în care mă trezeam într-o lume în care tata nu mai exista.
O lume incompletă, care niciodata nu o să ii mai poarte pașii până la mine. În care nu o să ii mai văd zâmbetul radiant și nu o să ii mai simt brațele în jurul meu.
Nu știu cm a trecut fiecare zi până când am realizat că am primit destul.
Am avut destul din destul. Cât s-a putut.
Atât a fost să fie viața tatălui meu pe pământ.
Voia lui Dumnezeu.
Nicio zi mai mult sau mai puțin. Dar toate frumoase și fericite. Cu iubire făptuită și rostită. Și multă veselie.
Mă gândesc cât de greu acceptăm noi pierderea, cât luptăm, cât ne zdrobim cu senzația ca ne scapă oameni, momente, lucruri... Ce trist, care e sensul, de ce să mai trăim daca tot plecăm...
Adevărul e că nu pierdem nimic. O amintire frumoasă de o clipa e o comoară ce strălucește la fel de puternic peste ani, la fel cm o relație nefericită de mult timp ne umple de amărăciune în fiecare clipă, chiar după ce a încetat.
Zilele, anii, nimic nu sunt.
Purtam oamenii dragi cu noi, în gând și suflet, în faptele și vorbele noastre mereu cât trăim pe pământ. Nu doar ii purtăm, îi și dăm mai departe, cu multa dragoste, celor din jur.
Rămânem cu recunoștința de a avea în noi și în veșnicie oameni buni, blânzi, puternici, curajoși.
Oameni de omenie. Iubitori și darnici.
Asta este o comoară pe care nu o pierde nimeni, niciodată.
De plecat, toti plecăm. Unii cu desaga plină de iubire, alții cu regrete. Niciodata nu credem că e destul.
Dar întotdeauna este atât cât trebuie să fie. Important e cât de frumos a fost.
Asta rămâne cu noi mereu. Și cu cei din jur.

20/06/2026

Pe tine ce te face fericit?
Dar pe copilul tău?
Câteva gânduri înșirate cu drag, pentru noi toți. Să ne fie de folos!

Copiii din zilele noastre sunt mult mai fragili, mai vulnerabili și...

11/06/2026

Îmi place să povestesc despre consilierea carierei la toate vârstele. O temă amplă, importantă, legată de ceea ce oferim acestei lumi prin munca noastră și câteva sfaturi pentru îndrumarea copiilor în aflarea propriului drum în viață.

12/05/2026

Spunea Jung că singurătatea nu e a celor care nu au oameni în jurul lor, ci a celor care, din diferite motive, nu pot să vorbească cu ceilalţi despre ceea ce e important pentru ei. Cei care nu sunt sau nu se simt văzuți și auziți.
Într-o lume a comunicării rapide, am ajuns tot mai singuri și neînțeleși, tot mai stingheri unii în prezența altora.
Ne evităm privirile, nu avem timp pentru discuții profunde, nici răbdare, nici liniște.
Fugim înspre ceva nedefinit și ne izolăm în muncă, treburi inutile și uităm de cei de lângă noi. Asigurându-ne că nu le lipsește nimic, ratăm esențialul.
Până și copiii primesc porția lor de singurătate, din lipsă de timp. Avem impresia că știm tot ce e bine pentru ei, îi protejăm, dar îi scoatem din ecuația vieții, uităm să îi învățăm să trăiască împreună cu noi, pentru a putea trăi singuri în lume mai târziu.
De la sânul mamei, la suzetă și v**e e doar un pas. Îi obișnuim noi la început cu tăcerea, cu ceva care să le închidă gura și mai apoi își găsesc ei singuri. Lejer.
Copiii zilelor noastre pășesc în lume îndesând în gură un plastic colorat și scoțând aburi ca o oală sub presiune. Când mai cresc, își astupă gura cu țigări, mâncare sau alcool.
Ochii lor rulează imagini încă dinainte să citească, sunt învățați să evadeze în telefon, tabletă. Intră în rol de spectator, cu iluzia libertății, a participării la ceva, neștiind cine sunt și ce pot face. Știu să se țină ocupați și nu ne mai bat la cap. Sunt cuminți, liniștiți, privirea lor e tot mai pierdută, mai stinsă...
Și pentru urechi au apărut soluții tot mai practice, fără fir, dopuri mici și destul de bune să îi țină departe de vocile noastre si zgomotul viu al lumii. Izolați fonic și nu numai.
Avem grijă să le spunem zilnicul "te iubesc", aruncat ca un praf în ochi, o formula magică ce trebuie să țină loc de împărtășirea tainelor sufletului.
Mi s-au lipit de suflet cuvinte unei tinere:
" Eu la început am crezut că e un salut. După ce vorbea tot timpul la telefon în drumul spre școală sau când mă lua de la after, mama îmi spunea mereu "te iubesc" înainte să ies din mașină. Un fel de rămas bun șoptit cu ușurare. Și vinovăție cred."
Priviți-vă copiii în ochi, stați de vorbă cu ei, faceți-vă timp de stat împreună și vor da drumul la tot ce le astupă gura, ochii și urechile pentru dragostea voastră neprețuită, pentru bucuria de a se descoperi împreună cu voi, de a fi văzuți, auziți și înțeleși.

31/03/2026

Din momentul desprinderii de sânul mamei, viața omului e un șir de pierderi.
La începutul, ele iau forma unui progres, a creșterii, cumva trecem printr-o școală a despărțirii treptate, învățăm încet să ne detașăm de zile, ani, etape din viață, colegi, prieteni, locuri de muncă, locuințe, obiceiuri.
Deseori sărbătorim anumite etape, finalizări de studii, zile de naștere, fără a ne gândi că și acestea închid în ele bucăți de viață, momente de la care ne luăm rămas bun într-un mod frumos, cu bucurie.
Înaintăm pierzând, pășim lăsând în urmă, dăm drumul și primim. E o frumusețe și un tâlc în toate. O frumusețe a descoperirii pe care nu o poți trăi decât prin renunțare.
Pierderile mici ne pregătesc de pierderi mai mari, acute, dureroase, transformatoare. Momente în care te frângi și suferi, pe care încerci să le eviți cu orice preț.
Clipe prin care ai face orice să nu ajungi să treci.
Și nu le poți evita.
La inceput te opui, plângi, strigi, te superi, te revolți și mai apoi te vindeci de răzvrătire și urletul se transformă într-un plâns tăcut, înțelegător, blând. Înveți să stai cu suferința și faci economie de energie, de timp, de cuvinte.
Taci si treci cu blândețea unui apus care se transformă în răsărit, cu împăcarea unui râu care curge și le poartă pe toate cu el, le curăță și transformă până și pietrele cele mai ascuțite în nisip fin, strălucitor.
Te obișnuiești să dai drumul și să te desprinzi cu mai multă ușurință când știi că în fiecare renunțare e un dar și anticipezi bucuria noilor cunoașteri.
Fiecare pierdere are în ea o regăsire de sine mai bun, mai împăcat, mai întreg, mai liber.
Asemeni unui părinte care se bucură atunci când copilul e înțelegător si blând, Dumnezeu nu rămâne dator cu oamenii care știu să piardă și ii mângâie în taină.