Amelia Boncea - Cabinet individual de psihologie

11/08/2026

👉Există oameni care simt lumea, tot ce se întâmplă în jur, cu multă intensitate. Observă tonul unei voci, o schimbare subtilă în privirea celuilalt, o absență, un cuvânt spus altfel. Această sensibilitate reflectă o mare bogăție interioară. Dar, uneori, poate deveni copleșitoare. Mai ales atunci când, în jur, normele sociale ne transmit că trebuie să o ignorăm, căci doar astfel putem fi puternici.

🚩Și atunci, pentru a ne adapta, pentru a ne conforma, învățăm să ne apărăm: devenim mai reci, mai distanți. În timp, asta poate duce la pierderea contactului cu noi înșine, la ignorarea a ceea ce simțim.

⚠️A simți intens poate fi un semn bun. Tot ceea ce simțim reprezintă mesaje despre cm ne este, în acel moment, în acel context, cu acele persoane. Și atunci poate întrebarea nu este „Cum să simt mai puțin?”, ci, mai degrabă: „Cum pot avea mai multă grijă de ceea ce simt?”

❤️ Pentru că adevărata putere nu stă întotdeauna în a simți mai puțin, ci în a putea rămâne aproape de ceea ce simțim, fără să ne pierdem. Sensibilitatea, atunci când este înțeleasă și îngrijită, nu este opusul puterii. Poate fi chiar una dintre formele ei.

30/07/2026

Când nu avem timp

Procrastinarea nu e mereu lipsă de voință

Am fost întrebată de ce nu sunt mai activă aici. Nu mai spun de Instagram, unde mi-am făcut un cont oarecum forțată de împrejurări (un eveniment la care am fost invitată să particip, iar organizatorii îl promovau exclusiv pe această platformă). Acolo am rămas la vreo două postări, adică vai și-amar.
Pe de o parte, lucrez. Pe de altă parte, încerc să îmi fac timp și pentru familie, dar și pentru mine. Aș putea spune că nu îmi rămâne foarte mult să aloc pentru rețelele de socializare. Și așa este, însă, sigur că aș putea să strecor o bucată de timp și pentru asta. Dar, dincolo de toate cele scrise mai sus, adevărul e că nu sunt bună prietenă cu acest tip de comunicare. Mi s-a spus că e vital, în zilele noastre, să fac asta, să fiu mereu prezentă în online, să fiu activă, să comunic. O fi important, nu zic nu, însă se pare că mereu am alte priorități. Iar asta spune ceva.
Cu ocazia asta, vă invit să vă gândiți ce se întâmplă atunci când amânați mereu ceva ce credeți / vă spuneți / vi se spune că ar fi bine, ar fi necesar, ar trebui să faceți. Tuturor ni se întâmplă să nu găsim timp pentru câte ceva. Uneori ni se spune sau ne spunem că trebuie, că ar fi bine să facem acel ceva, dar parcă nu se aliniază cu noi, și atunci, chiar dacă nu e dificil, chiar dacă putem, știm să îl facem, pare-se că se găsesc mereu altele care sunt prioritare. Nu amânăm uneori pentru că, în ciuda faptului că am putea să facem, e ceva în noi, mai mult sau mai puțin definit, care ne oprește din a face?
În anii 70, doi psihologi americani, Deci & Ryan, au început să studieze intens diverse aspecte legate de motivație. În anii 80, în urma mai multor cercetări, au elaborat Teoria autodeterminării. Recunoscând tendința naturală a omului spre creștere, dezvoltare și coerență internă, teoria autodeterminării evidențiază că aceasta e influențată de modul în care sunt satisfăcute trei nevoi psihologice de bază: autonomia (să ai libertate de decizie), competența (să simți că ești eficient, bun în ceea ce faci) și relaționarea (să simți că ai persoane apropiate, să simți conexiune cu alte persoane).
Dacă o cerință se aliniază cu îndeplinirea uneia sau a mai multor nevoi, atunci o îndeplinim cu ușurință. Atunci, însă, când e în detrimentul uneia dintre acestea, apare blocajul. Iar aici Teoria autodeterminării merge mai în profunzime.
Astfel, nu ne limităm doar la motivație sau lipsa acesteia. Motivațiile se întind pe un continuum; nu putem vorbi doar de lipsa motivației, de motivația intrinsecă (cea care vine din interior) și de motivația extrinsecă (cea care vine din exterior). La un capăt se află amotivarea, ceea ce înseamnă o lipsă totală a motivației — nu găsim niciun sens în activitate. Apoi urmează motivația externă, atunci când facem ceva doar pentru că trebuie, adică pentru o anumită recompensă sau pentru a evita o pedeapsă (”mă duc la serviciu doar pentru că am nevoie de acel salariu”). Urmează un alt tip de motivație, orientată tot extern, cea introiectată, în care preluăm o regulă, dar nu o acceptăm cu adevărat, astfel că facem ceva din sentimente presante, pentru a evita vina, rușinea sau pentru a ne păstra o imagine bună despre noi înșine („o sun pe mama, altfel o să mă simt vinovat" sau „trebuie să merg la sală, căci, altfel, înseamnă că sunt un leneș"). De aici se merge înspre motivațiile de tip intern. Una dintre acestea este reglarea identificată, situație în care facem un lucru pentru că îi înțelegem și acceptăm importanța pentru noi („mă duc la sală pentru că îmi dau seama că mă ajută să nu mai am dureri așa mari"). Mai apoi avem reglarea integrată, atunci când acțiunea este în concordanță cu valorile noastre („fac mișcare pentru că e important pentru mine să mă simt bine fizic, e parte din cine sunt eu"). În final, avem motivația intrinsecă, situație în care alegem să facem o activitate pentru că ne face plăcere, din bucurie, interes, curiozitate („alerg pentru că, pur și simplu, îmi place să fac asta"). Motivația intrinsecă, dar și cea integrată (când o activitate nu vine din bucurie internă, dar ajunge să fie aliniată cu valorile noastre) sunt cele mai autonome și cu rezultatele cele mai bune pe termen lung, pentru că vin fără niciun fel de presiune, din interior, autentic.
Așadar, în loc să ne etichetăm ca fiind leneși, poate ar trebui să ne întrebăm: ce ne spune ceea ce amânăm despre noi? Ce ne reține și ce ne stimulează? A cui e vocea care ne spune să facem? Literatura de specialitate ne arată că procrastinarea, adică amânarea îndeplinirii unei sarcini, corelează cel mai mult cu reglarea introiectată. De ce? Pentru că facem un anumit lucru conform unei credințe / idei / valori care aparent e a noastră, dar, de fapt, a fost preluată și nu se numără printre valorile noastre reale. E ca o voce dinlăuntrul nostru, care ne tot presează, dar care nu e cu adevărat a noastră. E acel „trebuie”, dar nu pentru că vrem noi. Și atunci ne mână vinovăția, rușinea, teama. Doar că amânăm, pentru că apare discrepanța între ceea ce ne cerem nouă să facem pentru că trebuie și ceea ce credem cu adevărat că ar trebui să facem.
Așa că uneori, în loc să ne silim a face un lucru, ar fi bine să ne întrebăm: amânăm să îl facem pentru că nu avem voință sau ar trebui să analizăm care e motivația noastră pentru acel lucru? Apoi să ne gândim de ce nu se aliniază, în mod autentic, acea sarcină cu valorile și nevoile noastre, iar, mai departe, să decidem ce facem: ne-ar fi mai bine să renunțăm la ea sau putem schimba ceva pentru a o integra intrinsec, astfel încât să fie în acord cu lucrurile în care credem și de care avem nevoie?

02/06/2026

Ce am observat în cabinet: deseori, ne este dificil să cerem ajutor, este dureros să înțelegem de când și de unde a pornit totul, să acceptăm de ce ne este acum atât de greu. Dar, chiar și (sau mai ales) după ce am ajuns la înțelegem, să simțim, să vedem, să cunoaștem, cel mai greu, pentru mulți dintre noi, este să luăm deciziile care să ducă la schimbarea de care avem nevoie.

27/05/2026

Azi e Ziua Psihologului. Iar mie îmi plac mult glumele cu psihologi.

23/05/2026

Vă invit să citiți un alt articol publicat în Știri de Timișoara, în care am scris despre cum, deseori, fără să vrem, folosim anumite scurtături mentale, ce erori putem face din această cauză și cm putem să le conștientizăm.

Uneori, creierul ne păcălește mai mult decât credem

În viața de zi cu zi, în foarte multe situații, creierul nostru folosește scurtături mentale (sau biasuri cognitive) pentru a funcționa mai rapid și mai eficient. Deoarece ne confruntăm în fiecare zi cu o cantitate foarte mare de informații, e necesar să găsim anumite metode pentru a procesa aceste informații, a îndeplini o sarcină rapid și a trece la următoarea.

Mai mult decât atât, procesăm conștient doar o parte dintre informații, o altă parte derulându-se automat, în fundal. Astfel, deseori, pus în fața unei situații, creierul activează automat, pe baza unor informații pe care deja le are, căutând a face față situației, deoarece nu este programat să fie exact, ci să fie rapid. În mare parte, aceste biasuri cognitive apar în cadrul acestei procesări

În fiecare zi, primim în mod constant o sumedenie de informații din mediu: auzim sunete, vedem imagini, trebuie să rezolvăm o problemă, avem interacțiuni etc. Cantitatea acestor informații este foarte mare, așadar, creierul decide instantaneu ce este mai mult și ce este mai puțin relevant. Evaluarea aceasta se face în funcție de anumite informații deja existente, pe care creierul le folosește în acel moment: experiențe anterioare, emoții, convingeri, nevoile noastre. Apoi, în funcție de această evaluare, punem într-o anumită categorie informația respectivă, o încadrăm într-un anume fel. Acestea sunt scurtături, ne ajută să facem față rapid unor situații, însă nu înseamnă că sunt și corecte.

Ce se întâmplă exact la nivel neuronal? Amigdala, partea sistemului limbic responsabilă de procesarea emoțiilor, reacționează imediat când leagă un stimul de o situație familiară sau când îl percepe ca fiind, într-un fel sau altul, periculos, amenințător. Astfel, înainte ca partea rațională, cortexul prefrontal, să apuce să analizeze situația, se declanșează un răspuns emoțional. Iar abia apoi intervine partea rațională, care doar explică emoția, adică îi dă un sens. Prin mecanismul plasticității, cu cât folosim mai des un tipar de gândire, cu atât conexiunile neuronale pe care acesta se bazează se consolidează mai puternic și devin mai rapide. Astfel, cu fiecare confirmare, convingerea noastră se întărește tot mai mult și devine tot mai rezistentă la schimbare.

Unul dintre cele mai frecvent întâlnite scurtături de acest fel este biasul de confirmare. Potrivit acestuia, avem tendința de a căuta și a reține doar informațiile care vin să confirme ceva ce știm deja, ignorând alte dovezi care contrazic aceste convingeri. Spre exemplu, dacă suntem de părere că un partid politic este fără cusur, avem tendința de a combate sau a respinge orice argument, chiar și o dovadă că nu este chiar așa. Sau o altă variantă este cea în care le atribuim doar atribute negative tuturor persoanelor care fac parte dintr-un anumit grup social, etnic etc. Pericolul este că, astfel, ajungem la diverse prejudecăți și nu ne dezvoltăm gândirea critică. Cum putem să îl evităm? Analizând cm sunt dovezile pe care le primim și care contravin convingerilor noastre: sunt pertinente, solide, reale?

Un alt bias comun este efectul de halo, care se referă la situațiile în care avem o impresie pozitivă sau negativă asupra unui anumit aspect legat de o persoană sau o situație și o extindem asupra tuturor atributelor acelei persoane sau asupra situației, în general. Un exemplu este că avem tendința de a evalua o persoană, global, după înfățișare. Astfel, dacă o persoană ni se pare că are anumite calități fizice, avem tendința de a considera că este și capabilă în plan profesional sau empatică, înțelegătoare. Astfel, riscăm să ne formăm percepții total eronate despre anumite persoane și să evaluăm o situație total greșit. O întrebare pe care putem să o ridicăm ar fi: oare judec acest lucru pe baza impresiei deja formate sau a informațiilor pe care le am legate de acest aspect, punctual?

Există foarte multe biasuri, scurtături pe care le folosim în fiecare zi. Important este ca, atunci când o situație are o miză pentru noi, să facem un pas în spate și să analizăm contextul, pentru a vedea dacă judecăm automat situația, dacă o etichetăm rapid într-un anume fel, sau dacă ne aplecăm asupra ei și luăm în calcul datele, dovezile care ne survin în acel moment. Doar așa putem fi siguri că judecăm pe baza informațiilor concrete, corecte, și nu punem o etichetă unei persoane sau evaluăm situația în funcție de anumite informații care nu reflectă în totalitate realitatea.

22/05/2026

La Zilele studenților, alături de colegele mele.

20/05/2026

Vă așteptăm cu drag, adolescenți, studenți, adulți de toate vârstele, la Zilele Stundeților, unde vom avea o zonă dedicată cunoașterii de sine. Alături de alți colegi psihoterapeuți, vom povesti, individual, cu voi despre sănătatea emoțională, dificultăți pe care le întâmpinăm și cm putem să le depășim și alte teme care vă sunt de interes, legate de cunoașterea de sine. Vom fi acolo joi, vineri și sâmbătă, între orele 16-22.
Vă așteptăm cu drag!

Pe parcursul celor 3 zile de festival, “Sanctuary of SELF” va fi zona din cadrul festivalului dedicată sănătății emoționale și autocunoașterii, realizată împreună cu Asociatia de Terapie Familiala si de Cuplu Timisoara.

Amplasat în Parcul Mecanică, lângă scena Trendyol, spațiul va reuni psihologi și psihoterapeuți voluntari pregătiți pentru discuții deschise despre anxietate, presiunea socială, relațiile personale, burnout, încrederea în sine, echilibrul emoțional și provocările cu care se confruntă tinerii în viața de zi cu zi. Participanții vor putea descoperi într-un cadru relaxat și prietenos cm arată primul pas spre terapie și cât de important poate fi un simplu dialog sincer cu tine însuți.

16/04/2026

Articol publicat în Știri de Timișoara. Linkul este mai jos.

Cum sunt sărbătorile noastre?

Deseori, după sărbători, aud oameni spunând că sunt mai obosiți decât înainte. Studiile ne arată că, pentru mai mult de 30% dintre noi, stările de stres, depresie și anxietate cresc în perioada sărbătorilor. De ce? Pe de o parte, din cauza normelor sociale, adică a ideii că „așa se face”, „așa e frumos”, „așa trebuie”: să faci curățenie generală, să pregătești multe feluri de mâncare, să mergi în vizită la unele persoane, să participi la unele evenimente și așa mai departe. Presiunii sociale i se adaugă dorința de validare, adică aceea de a fi acceptați, de a fi apreciați: „ce spun ceilalți dacă nu fac / nu mă duc?”. Sunt și cauze interne, cm ar fi anumite tendințe de perfecționism și o nevoie accentuată de control, astfel încât încercăm să facem cât mai multe, din dorința ca lucrurile să fie perfecte sau cât mai aproape de perfecțiune.

Sigur că este firesc să ne pregătim într-un anumit fel pentru astfel de perioade. Însă este bine să încercăm să evaluăm și modul în care privim sărbătorile, ce înseamnă ele și ce devin cu adevărat pentru noi.

Sunt sărbătorile o perioadă de liniște, de relaxare, de bucurie sau devin o perpetuă listă de sarcini de bifat, indiferent cm ne simțim și cm am dori să ne petrecem timpul? Cât de mult reușim să ne relaxăm, să ne implicăm în activități care ne fac într-adevăr plăcere? Petrecem timp alături de cei care contează cu adevărat pentru noi? Cât din ceea ce facem ar fi prima noastră alegere, o alegere care să ne facă să ne simțim bine, și cât este pentru că „trebuie”, dintr-un motiv sau altul?Până unde vorbim de bucurie, relaxare și liniște și de unde încep stresul, agitația, îngrijorarea, goana? Cât este despre a avea timp liber și cât despre a bifa ceva anume? Și, nu în ultimul rând, ce rămâne după aceste sărbători ca stare în noi: vitalitate și bucurie sau epuizare și extenuare?

Vă invit să vă puneți aceste întrebări, să reflectați la ele și să vă răspundeți cu onestitate. Reflectați apoi la răspunsuri și întrebați-vă dacă acestea ilustrează cu adevărat sărbătorile, așa cm doriți să fie pentru voi.

31/03/2026

În fiecare lună ne întâlnim, de obicei online, pentru a crește și a ne dezvolta împreună, dar și pentru a povesti despre proiecte pe care vrem să le implementăm.
Sâmbăta aceasta ne-a găsit la pentru discuții, conectare și planuri frumoase pentru anul acesta. Lucrăm la ele și le dezvăluim pe parcurs.
A fost cu zâmbete, conectare, o ieșire binevenită din rutina de zi cu zi și mai ales, cu bucuria revederii.
Probabil una dintre cele mai frumoase părți al lucrului sub aceeași umbrelă este o echipă în care se simte așezare și acel "împreună", pe care cu toții îl căutăm în relațiile de acasă și de la locul de muncă. 💕


PS: Ancuța, așa îmi trebuie dacă am plecat mai devreme :)

23/03/2026

In ce fel ne influenteaza incurajarile persoanelor care, intr-un fel sau altul, conteaza pentru noi. Am scris un aritcol pe aceasta tema pe Știri de Timișoara.

Așteptările altora ne pot modela comportamentul și performanța

Modul în care suntem susținuți sau, dimpotrivă, descurajați contează mult în evoluția noastră. De mult timp s-a dovedit deja că susținerea este mai eficientă decât critica.

În anii ’70, cercetătorii Robert Rosenthal și Lenore Jacobson au efectuat un experiment, numit Experimentul Pygmalion (sau experimentul Rosenthal). Elevilor dintr-o școală primară din California li s-a aplicat un test IQ și li s-a spus că li se va măsura nivelul de inteligență. Experimentul viza, însă, altceva, cercetătorii ignorând rezultatele testelor.

Ce s-a urmărit, de fapt, prin acest experiment? Să se demonstreze dacă modul în care așteptările unui profesor față de un elev influențează performanța academică a acelui elev. Astfel, experimentul a fost conceput pentru a evalua, într-o perioadă de un an sau mai puțin, dacă dezvoltarea intelectuală a unui copil ar putea fi amplificată de așteptările pozitive ale unui profesor față de acesta.

Experimentul a avut două grupuri de control. Primul grup a inclus copii selectați aleatoriu, despre care li s-a spus profesorilor că au înregistrat scoruri ridicate la test și că este de așteptat ca nivelul lor școlar să crească pe parcursul următorului an. Al doilea grup a fost format din copii despre care li s-a spus profesorilor că nu au avut scoruri foarte bune la test.

În final, când studiul s-a încheiat, elevii au fost testați din nou. Rezultatele au arătat că, într-adevăr, elevii despre care profesorii au crezut că au capacitate cognitivă ridicată și-au îmbunătățit scorul la testele IQ cu peste 26 de puncte, în medie.

Ulterior, pornind de la acest experiment legat de evoluția cognitivă, cercetările s-au extins și s-a evidențiat faptul că așteptările unei persoane și modul în care aceasta ni le transmite ne pot influența performanța și comportamentul.

Cum funcționează acest efect în viața de zi cu zi? Deseori, convingerile noastre ne modelează comportamentul. Astfel, așteptările unei persoane pe care noi o percepem ca având o oarecare autoritate (spre exemplu, acasă – părinte; la școală – profesor; la serviciu – șef) influențează modul în care această persoană interacționează cu noi. Altfel spus, are o atitudine față de noi în funcție de modul în care ne percepe, de ceea ce crede despre noi, de așteptările pe care le are de la noi.

Noi avem tendința de a integra aceste „etichete”, puse de persoane ale căror opinii contează pentru noi, și de a ne identifica cu ele. Mai departe, dacă ni se pare că suntem percepuți într-un anume fel, suntem înclinați să ne comportăm ca atare, să ne aliniem acestor așteptări sociale. Spre exemplu, dacă ni se pare că suntem văzuți ca neîndemânatici, la primul gest stângaci pe care îl vom face, acesta va veni ca o confirmare a opiniei celorlalți despre noi și vom ajunge să credem același lucru.

Ajungem astfel la un fenomen psihologic foarte interesant, numit profeția auto-împlinită, prin care avem tendința ca o așteptare sau o convingere pe care o avem despre noi, fie ea adevărată sau falsă, pozitivă sau negativă, să determine un anumit comportament care, în cele din urmă, va face ca acea așteptare să devină realitate.

Ce înseamnă asta, mai ales în cazul copiilor? Înseamnă că, dacă un părinte sau un profesor îl încurajează, îl susține, îl vede ca având potențial și, într-un fel sau altul, îi transmite asta, această atitudine va consolida încrederea în sine a copilului. Încurajarea și suportul constituie bazele pentru o evoluție pozitivă a copilului/adolescentului, pentru îmbunătățirea performanțelor și a comportamentului pe termen lung. De ce? Pentru că acel copil interiorizează acea voce, o percepe ca oglindindu-i valoarea, iar acest lucru îl impulsionează în a evolua mai departe, pentru a consolida acea imagine.

În același timp, critica, ascunsă chiar și sub umbrela motivației, nu face decât să îi știrbească încrederea în sine. Chiar dacă, uneori, aparent funcționează, constrângerile și critica au efecte doar pe termen scurt, copilul având rezultatele așteptate doar din teamă și din dorința de a evita aceleași critici și nu pentru că își însușește acele valori.

Aceste atitudini joacă un rol esențial, cu atât mai mult în cazul copiilor și adolescenților, care sunt într-o perioadă de formare, în care se pun bazele legate de încrederea în sine, se conturează personalitatea și se descoperă abilitățile.

Așadar, atenție la ceea ce le spunem copiilor, dar nu numai lor, și la modul în care alegem să îi încurajăm și să îi susținem.

Așteptările celorlalți ne pot influența comportamentul și performanța. Ce este efectul Pygmalion și cm funcționează în viața de zi cu zi.