Plesa Andra Psihoterapeut/Psiholog sportiv

15/09/2026

Sunt relații care devin atât de grele, încât ajung să semene cu niște închisori.

Relații în care te pierzi. În care nu mai poți să fii tu, nu mai poți să simți, pentru că, încet-încet, ți se distorsionează realitatea.

Te pierzi uneori nu pentru că nu vezi adevărul, ci pentru că ai dorințe, planuri și speranțe. Pentru că ai crezut în ceea ce ar putea fi și, în valul acesta de dorințe și iluzii, începi să te minți singur. Nu mai vrei să vezi ceea ce este, chiar dacă realitatea stă în fața ochilor tăi.

Intuiția îți vorbește, dar alegi să nu o asculți.

În schimb, vii cu explicații mentale despre ce ar putea fi. Găsești scuze. Înțelegi. Justifici. Cauți sensuri acolo unde poate nu mai există nimic de înțeles.

Și, încet, vezi cm relația se scurge printre degete. Vezi cm oamenii te rănesc sau te trădează chiar în fața ta, iar apoi îți spun că nu este adevărat. Că ceea ce vezi, ceea ce simți, ceea ce percepi este doar în mintea ta.

Și ajungi să te îndoiești de tine.

De ochii tăi.
De intuiția ta.
De propriul tău corp.

Dar există un lucru pe care nu ar trebui să-l negociezi niciodată: iubirea.

Iubirea nu este negociabilă.
Nu este împărțibilă.
Nu cere să te pierzi pentru a o păstra.
Și, atunci când este adevărată, este loială.

Dar înainte de toate, există iubirea față de tine.

Față de sufletul tău.
Față de alegerile tale.
Față de ceea ce simți.
Față de adevărul pe care îl recunoști în tine, chiar și atunci când nu îți place.

Iar unul dintre cele mai sincere instrumente pe care le ai este corpul tău.

Corpul știe.

Știe când un loc îți face bine și când te micșorează.
Știe când un om te liniștește și când te face să trăiești în tensiune.
Știe când ești pe drumul tău și când te îndepărtezi de tine.

Poate că uneori nu ai nevoie de încă o explicație.

Poate că ai nevoie doar să te oprești și să asculți ceea ce corpul tău ți-a spus de mult.

Pentru că uneori calea ta este chiar în fața ta.

Iar alteori, iubirea de sine înseamnă să alegi un alt drum. 🤍

23/08/2026

Psihologic, scandalul nu este despre unt, margarină sau merdenea. Este despre identitate, statut și apartenență.

Când gustul devine o declarație despre „cine sunt eu”, nu mai apărăm produsul, ci ne apărăm pe noi înșine.

Gustul se transformă în statut: merdeneaua devine tradiție și autenticitate, croissantul devine rafinament și statut.

Iar internetul transformă conflictul într-o scenă colectivă: o preferință personală devine tabără, fiecare comentariu întărește „noi versus ei”, iar o banală diferență de gust ajunge să fie tratată ca o confruntare socială.

Până la urmă, întrebarea de la prima ședință de psihoterapie nu mai este:
„Care sunt valorile dumneavoastră?”

Ci: „Unt sau margarină? Și de ce vă deranjează atât de tare că celălalt alege invers?”

22/05/2026

Centrul de Psihologia Sportului Tibiscus organizează în data de 10 iunie 2026, de la ora 20:00, un eveniment online dedicat unei teme importante din sportul contemporan, „Stereotipuri în sportul feminin”. Evenimentul va reuni specialiști din domeniul psihologiei sportului și performanței s...

22/05/2026

https://nstiri.com/post/intalnire-cu-campioanele-romaniei-si-experti-internationali-stereotipuri-in-sportul-feminin?fbclid=IwZnRzaAR9UWVleHRuA2FlbQIxMQBzcnRjBmFwcF9pZAo2NjI4NTY4Mzc5AAEeaNd3f27-bRQgUR9dNiTPiuXONOBh6cMVN_2YpAFc1KFCd4tqAohYbKC2s_0_aem_7PRSyBRRS7_LcytUM5lm_A

Centrul de Psihologia Sportului Tibiscus organizează în data de 10 iunie 2026, de la ora 20:00, un eveniment online dedicat unei teme importante din sportul contemporan, „Stereotipuri în sportul feminin”. Evenimentul va reuni specialiști din domeniul psihologiei sportului și performanței s...

04/05/2026

Privesc parcursul lui Cristian Chivu nu doar cu admirație, ci și cu o emoție personală greu de ascuns. Un reșițean de-al meu, ajunge să atingă culmile sportului — și parcă, pentru o clipă, visul devine mai aproape pentru toți.

Dar dincolo de mândrie, ceea ce este demn de privit este parcursul ,povestea lui este o lecție profundă despre răbdare, construcție și tăcuta perseverență care nu se vede în lumina reflectoarelor.

Drumul de la jucător la antrenor nu e o simplă continuare — e o reinventare. Iar faptul că, încă din primul an, a atins un obiectiv important nu înseamnă doar succes. Înseamnă și începutul unei noi presiuni: aceea de a confirma, de a arăta că în spatele reușitei nu a fost întâmplarea, ci caracterul și munca.

Pentru că, de fapt, reușitele nu vin niciodată singure. Ele cresc încet, în ani de disciplină, în alegeri făcute când nu te vede nimeni, în momente în care continui chiar și atunci când nu ai certitudini.

Un gând din interviurile lui mi-a rămas ca exemplu : perioada în care era la echipa a doua, dar trăia și se pregătea ca și cm ar fi fost deja parte din prima.

Acolo se naște diferența.

Nu în momentul în care ți se oferă șansa, ci în toate zilele în care te pregătești pentru ea fără să știi când va veni.

Este lecția pe care o duc mai departe către sportivii cu care lucrez — cei care se simt pe margine, cei care cred că locul lor de acum le definește limitele.

Nu, locul de azi nu este limita ta.Pregătirea ta este.
Asta este, de fapt, lecția:
nu poziția în care ești azi contează cel mai mult, ci nivelul de pregătire pe care îl alegi în fiecare zi.

Chivu nu avea garanții. Și mai ales, avea disponibilitatea de a fi pregătit chiar și atunci când oportunitatea nu era încă vizibilă.Dar poate asta este cea mai frumoasă formă de perseverență: să continui să devii, chiar și atunci când nimeni nu te vede.

28/04/2026

Rănile din familie nu sunt cele mai vizibile.
Sunt cele care cresc odată cu tine și ajung să ți se pară normale.

Nu îți amintești momentul în care au apărut.
Îți amintești doar cm ai început să te schimbi:
să fii mai cuminte,
mai tăcută,
mai atentă la ceilalți decât la tine.

În familie nu învățăm doar ce este iubirea.
Învățăm și cât din noi trebuie să sacrificăm pentru ea.

Uneori, iubirea a venit cu condiții:
„fii așa”,
„nu fi prea mult”,
„nu deranja”,
„nu simți atât”.

Și atunci ai învățat să te fragmentezi.
Să arăți doar părțile care erau acceptate
și să le ascunzi pe cele care aveau nevoie cel mai mult de iubire.

Rănile nu au fost doar din ce s-a făcut.
Au fost și din ce a lipsit.

Priviri care nu au venit.
Întrebări care nu au fost puse.
Spațiu în care să fii văzută exact așa cm erai.

Și poate cea mai adâncă rană nu este durerea în sine,
ci confuzia:

că ai fost rănită de oameni care te iubeau
și ai învățat că iubirea doare.

Așa ajungem, mai târziu, să confundăm:
apropierea cu tensiunea,
liniștea cu lipsa de interes,
siguranța cu plictiseala.

Și ne întoarcem, fără să vrem,
în aceleași tipare care ne-au format.

Nu pentru că nu știm mai bine,
ci pentru că ne sunt familiare.

Vindecarea nu înseamnă să ne rupem de trecut.
Înseamnă să-l vedem clar.

Să spunem, poate pentru prima dată:
„Asta m-a durut.”
„Asta mi-a lipsit.”
„Asta nu a fost iubire așa cm aveam nevoie.”

Și apoi, încet,
să învățăm altfel:

să nu ne mai micșorăm ca să fim acceptați,
să nu mai oferim din gol,
să nu mai confundăm durerea cu atașamentul.

Nu este un proces rapid.
Este unul sincer.

Pentru că în momentul în care vezi rana,
nu mai ești controlată de ea.

Și poate pentru prima dată,
nu mai iubești din lipsă,
ci din alegere.

15/04/2026

11/04/2026

11/04/2026

Un sportiv de performanță nu se formează peste noapte — începe din copilărie, cu joacă, curiozitate și multă disciplină. În spatele fiecărei medalii sunt ani de antrenamente, sacrificii, susținere din partea familiei și lecții despre răbdare și perseverență. Copiii care fac sport nu învață doar să câștige, ci și să se ridice după fiecare eșec.

08/04/2026

Sunt psiholog sportiv și observ îndeaproape fenomenele sportive.
Odată cu moartea unui simbol precum Mircea Lucescu, devine tot mai vizibilă nevoia profundă a oamenilor de modele.

Moartea unui simbol nu lasă niciodată un gol liniștit. Lasă ecou.

În astfel de momente, nu pierdem doar un antrenor. Pierdem un reper.
O poveste care ne-a ținut împreună, care ne-a dat sens, care ne-a făcut să credem că disciplina, inteligența și răbdarea pot construi ceva durabil.

În sport, modelele nu sunt doar performeri. Sunt oglinzi.
Ne vedem în ele ambițiile, limitele, eșecurile și renașterile.

Când un astfel de simbol dispare, reacția colectivă nu este doar tristețe. Este o formă de căutare:
„Pe cine urmăm acum?”
„Unde mai găsim consistența?”
„Cine ne mai ține ancorați?”

Adevărul este că oamenii nu caută perfecțiune. Caută coerență.
Caută figuri care rezistă în timp, care nu se rup la primul eșec, care rămân.

Poate că acesta este rolul real al modelelor, în sport și în viață:
nu să fie de neatins, ci să fie de înțeles și de urmat.

Iar responsabilitatea noastră, ca profesioniști și ca oameni, este să nu lăsăm acest gol să devină vid.
Ci să-l transformăm în continuitate.

Pentru că, în final, fiecare generație nu doar pierde modele.
Este chemată să devină una.