Wat zijn de openingstijden?

Maandag 14:00 - 18:00 Dinsdag 09:30 - 18:00 Woensdag 10:00 - 19:00 Donderdag 10:30 - 18:00 Vrijdag 10:00 - 15:00

Dr. med. Traian Rusu, Rue de Malmedy 6, Waimes (2026)

10/08/2026

Nu am mai postat de ceva vreme, deși mi-ar fi plăcut, dar am găsit azi un pic de timp ca să vă povestesc incă un episod din seria “Traian cel sceptic si experiențele a-ha”. Voi incerca să vă descriu in rezumat o experiență de genul celor pe care le înțelegi doar când încerci să nu mai controlezi totul…

Pentru mine e in continuare foarte greu să fiu de "cealaltă" parte. Să abandonez rolul de medic/psihiatru /psihoterapeut si să intru, de data aceasta, în rolul celui care doar respiră, simte și se lasă ghidat. Am fost foarte curios să particip la o ședință individuală de “guided breathwork” condusă de Adela, prietenă-terapeut pe care am decis s-o investesc cu toată încrederea mea, atâta cât pot si eu....

Deci... Pe fundal s-a pornit o muzică deloc familiară pentru mine, un mix ales de Adela special pentru astfel de sesiuni: ritmuri tribale (când africane, când amerindiene sau latinoamericane, cu treceri când fluide, când bruște). In primele minute mi-au apărut niste dureri intense si ascuțite de-a lungul coloanei, mai ales în zona lombo-sacrată. O presiune intensă în osul sacru, din care porneau impulsuri spre mușchii fesieri, pe care i-am ținut contractați pe tot parcursul sesiunii… (am facut febră musculară 🙈). Așa cm au apărut, durerile din șale au dispărut de tot.

Corpul mi-a devenit incredibil de greu, de parcă eram imbrăcat cu o armură de o mie de kile. Aveam impresia că gravitația mă trage cu o putere pe care nu o mai simțisem vreodată. Și, în loc să mă împotrivesc, am ales să mă las moale, să respir disciplinat în ritmul propus de Adela, cu expirații lungi... - chiar daca nasul și gâtul mi se uscaseră… Un gând brusc m-a surprins prin simplitatea lui: „...sunt atât de relaxat... mi-a dispărut orice grijă si orice frică; dacă ar fi să mor acum, așa să fie, nu-mi pare rău de nimic”. Asta sigur ca nu e adevărt, e o minciună pe care mi-a spus-o spontan creierul meu, inca nu stiu de ce, dar, pentru câteva secunde, aceea a fost realitatea mea. Ciudat, lumea de afară se făcuse mică. Peste noi se trăsese o cupolă, iar camera mică luminată difuz devenea in mintea mea când o cabană izolată pe un vârf de munte, când un cort de beduini în mijlocul deșertului (in funcție de muzică, ma gandesc…🤔). Cotidianul meu smucit, agenda, responsabilitățile de tot felul și zgomotul surd al zilelor incărcate de la cabinet rămăseseră undeva foarte, foarte departe. La un moment dat eram convins că inspir aer rece, tăios, ca într-o noapte cu ger.

Ședința s-a încheiat cu un soundbath. Adela a așezat un bol tibetan pe pieptul meu. Vibrațiile m-au traversat până dincolo de mine, până la bunici și străbunici, ducându-mă într-un loc pe care cu greu il pot pune acum in cuvintele pe care le cunosc.
Despre alte senzații si stări si emoții (și gânduri) sunt prea pudic să vorbesc aici, sunt lucruri intime, personale, pe care in parte le-am impărtășit Adelei la final, in etapa de integrare si constientizare. S-a petrecut insă un fenomen, care pentru mine a fost cel mai neașteptat dintre toate. Pe parcursul întregii ședințe, ochiul meu drept – „ochiul leneș”, cel cu astigmatism, cel cu care m-am luptat toată copilăria, cel pentru care am purtat ocluzorul ore întregi, aproape în fiecare zi, între 6 și 14 ani – a lăcrimat abundent, fără întrerupere. Doar el. Ochiul stâng a rămas complet uscat. Nu știu ce semnificație are. Poate niciuna. Poate este doar o reacție fiziologică. Poate este ceva ce încă nu înțeleg. Dar, dintre toate lucrurile pe care le-am trăit în acea oră de respiratie ghidata, acesta este cu siguranță cel care mi-a rămas cel mai puternic în memorie.

Ca psihiatru și psihoterapeut, sunt obișnuit să caut explicații. Când trăiesc experiențe diverse, ma grăbesc să (mi) le explic. Ca om, ca Traian, persoană privată, ar trebui poate să știu că nu toate trăirile trebuie interpretate in cheie psihodinamică. Trebuie să invăt că uneori ajunge să observi ce se întâmplă în corpul tău atunci când încetinești un ritm impus și îți dai voie să fii prezent, fără judecată.

Voi, cei care mă citiți: ați participat vreodată la o ședință de respirație ghidată? Dacă da, cm a fost pentru voi? Ați avut senzații sau trăiri pe care nu le-ați putut explica pentru moment? Mi-ar plăcea să citesc poveștile voastre în comentarii, sau.. dacă sunt prea personale, îmi puteți scrie în privat 🤗.

Pe Adela o gasiti aici: https://www.atemreset.com/.

04/07/2026

… early in the morning he rises,
a doctor‘s work is never done.
(Tracy Chapman, pour les connaisseurs)

29/06/2026

Mă plimbam cu Robert pe jos, de obicei până la supermarketul 7/11 (cred ca am fost si de vreo două ori până la locul frumos amenajat, cu poduri si pâlcuri de pini, si stânci spectaculoase, de unde se putea observa Pacificul, cu valurile lui mari si nervoase… dar până acolo era cam mult de mers, iar eu, leneș, încercam să chem un taxi, ceea ce in Japonia nu e ușor 😳). Era atât de curat, peste tot in jur, nu era nici o hârtie pe jos (si nu e o metaforă), grădinile din jurul caselor din sat erau atât de frumoase încât ți se tăia respirația. Iar eu nu mă puteam relaxa, nu-mi dădeam seama de ce… aveam un sentiment de stinghereală, glumeam cu Robert ca să-mi ascund starea de crispare. Era atâta frumusețe in jur, o atmosferă care friza perfecțiunea, iar eu mă simțeam inadecvat ca un rahat pe gheață.

Pe măsură ce au trecut zilele, după ce apucasem să particip la câteva ateliere de psihodramă, intrasem ușor in atmosfera primăvăratică din jur si văzusem deja de câteva ori spectaculoșii cireși in floare, starea mea s-a detensionat, corpul mă asculta deja mult mai bine. O cunoscusem pe Consuela si senzația de « lost in translation » se atenuase sensibil. Mă tot gândeam de ce nu putusem să accept toata această frumusețe de la început, eu, care mă consideram dintotdeauna un om flexibil si foarte deschis spre nou.

In primul rând, zburasem la Tokyo direct dintr-un Paris însorit si plin de îndrăgostiți, iar Parisul este orașul meu natal 😇, unde fiecare piatră îmi vorbește si unde îmi revendic fiecare cafenea. Tokyo m-a așteptat cu inscripții pe care nu le puteam citi, cu un zumzet permanent si multicolor, cu o atmosferă glamour, septică, impecabilă. In al doilea rând, pe Peninsula Izu, aveam senzația că noi, participanții la eveniment, eram singurii caucazieni. Când mă plimbam cu Robert prin sat, aveam senzația că lumea se uita la noi ca la niște ursi scăpați din Zoo, eram cei mai înalți si mai gălăgioși pe o rază de 100 de km. Am aflat mai târziu că acolo nu prea erau turiști străini, de obicei, ci veneau in vacanță mai degrabă cei din Tokyo, iar casele acelea din povești, cu grădini perfecte, erau in marea lor majoritate reședințe de vară ale orășenilor.

Dar, mai ales, găsisem timp si spațiu, in satul acela calm de pe malul Oceanului Pacific, să cobor din capul meu stresat si obosit, intr-un corp la fel de stresat si obosit, dar pe care începeam să-l ascult, să-l bag in seamă. E un clișeu, dar din păcate adevărat ca orice clișeu : e uneori nevoie sa mergi la capătul lumii, într-o cultură total diferită, dar care te impresionează prin calm, disciplină, politețe si curățenie, ca să te găsești pe tine însuți, cel pe care l-ai pierdut când ai ieșit din copilărie.

In primul comentariu veți găsi un link , cu informații despre o călătorie aparte, organizată de Consuela si de mine, in tara cu zen, ikigai si komorebi.

16/06/2026

Recunosc că sunt, in general, sceptic. La fel pe cât sunt de credul, uneori. Mă entuziasmez greu, am o natură mai degrabă capricioasă. Medicul din mine se lasă greu convins de fenomene pe care nu le poate explica până in cel mai mic detaliu, psihiatrul încă și mai și.

Petronela, care mi-a fost psihoterapeut timp de câțiva ani, mi-a spus de mai multe ori că locuiesc aproape exclusiv in capul meu si nu am obiceiul de a cobori in corp. Nu voi intra acum in detalii despre cm s-a ajuns la asta, care sunt rădăcinile acestei stări de fapt si ce consecințe suport prin prisma lipsei mele de atenție la mesajele corpului.

Un fost coleg de facultate, de origine tătară, a studiat medicina tradițională chineză chiar in China si s-a specializat in acupunctură. Am fost total neîncrezător in practica lui până in ziua când am văzut cu ochii mei cm durerile atroce ale unei paciente cu probleme serioase de coloană vertebrală (o pacientă cu multiple operații la activ si care nu putea sta in picioare de durere, in ciuda plăcilor de titan fixate cu șuruburi de corpii ei vertebrali…) au dispărut sub efectul acelor lui lungi, din aur, pe care din când in când le conecta la o sursă de curent electric. Pacienta răsufla ușurată, ii dispărea orice crispare, ba chiar putea sa zâmbească. Efectul dura din păcate doar o oră sau o oră si jumătate, dar era oricum mult mai mult decât orice antialgic, incluzând aici si derivații de morfină. Apoi am făcut la rândul meu o formare in acupunctură NADA (o metodă care folosește doar punctele energetice de la nivelul urechii) si, deși nu practic, cred cu tărie ca acele acelea subțiri nu sunt “o prostie”, așa cm gândeam cândva.

Anul trecut, pe vremea cireșilor in floare, intr-un sat japonez, am acceptat de voie dar mai ales de nevoie să particip la o sesiune de TRE (“Trauma Release Exercises"), sub moderarea Petronelei. Nu o să fac notă discordantă acum, îmi ziceam. Eram intr-un eveniment de grup, mă mai lăsasem eu pe mâna Petronelei la viața mea, nu aveam nimic de pierdut. Însă gradul meu de încredere in procedură, zero. Ca să spun povestea pe scurt, după o introducere ghidată teoretic si practic, mă așteptam să adorm sau să mă frustrez, ca aproape de fiecare dată când fusesem supus anumitor practici somatice (unele dintre ele obligatorii in cadrul rezidențiatului). Spre surprinderea mea totală, chiar o uluire pe care încercam sa n-o arăt, picioarele mele au început să penduleze autonom, să se miște ritmic fără ca eu sa fac vreun efort in sensul acesta – iar când încercam sa le opresc, puteam, no problem, trebuia însă sa mă opun la modul activ. Dacă nu mă mai opuneam, ele continuau sa se miște de la sine putere, iar eu eram perfect lucid, puteam vorbi cu cei din jur, nu intrasem in vreo transă si nici nu mă simțeam afectat psihic intr-un fel. M-am îngrijorat abia atunci când nu au mai vrut să se mai oprească din bâțâit, deși exercițiul se încheiase. “Lasă-le in pace, a zis Petro, se vede ca nu ai mai făcut asta niciodată si corpul tău nu cunoaște acest tremur eliberator, dar la un moment dat se vor opri ele, de la sine”. Iar asta s-a întâmplat natural cam după o oră.

Englezii au o vorbă: “practice what you preach”. M-am pornit pe drumul acesta, al acumulării de experiență pe partea psihosomatică, al muncii sistematice cu propriul corp, ca depozitar al vieții noastre mentale si sufletești. O să vă țin la curent, dacă veți avea răbdarea si curiozitatea să mă citiți, despre ce mirări voi mai avea de-a lungul acestei călătorii. Măcar am deschis niște uși, nu mai stau, contemplativ si ușor arogant, in turnul meu de fildeș. Sunt convins ca trecătorul meu trup cară cu sine atât înțelepciunea cât si greșelile multor generații, la care am fost parțial surd pana acum.

M-ar ajuta daca mi-ați împărtăși si voi prin ce situații de felul acesta ați trecut, când corpul vostru v-a surprins (neplăcut, dar, mai ales, plăcut). Sunt foarte interesat de experiențe legate de aceasta “înțelepciune” somatică, trăite pe proprie piele de alte persoane.

10/06/2026

From October 4th to 17th, 2026, Consuela and I invite you to join us on a profound and transformative journey through Japan.

Embodied Journey is a unique retreat built around the concepts of embodiment and a psychosomatic approach to human experience — an exploration of the intricate relationship between the body and the mind, between our physical presence and the thoughts, emotions, and narratives that shape our lives. Grounded in solid theoretical foundations and brought to life through direct experience, this retreat seeks to create a rich and versatile space for reflection, discovery, and meaningful personal growth.

Through individual and group-based experiential practices, participants will be invited to deepen the quality of their relationship with both their inner world and the world around them. At its heart, this is an exploration of what it means to inhabit one's body with greater safety, awareness, and authenticity, while gaining insight into the ways life experiences leave their imprint upon our emotional and bodily landscape.

Over the course of two weeks, we will weave together authentic cultural encounters with experiential workshops facilitated by us in carefully chosen settings that foster self-knowledge, presence, and reconnection with the wisdom of the body.

We have chosen Japan for a reason that goes far beyond its beauty. Few cultures have cultivated, over centuries, such a subtle understanding of the relationship between disciplined conduct, embodied presence, and deeply internalized ethical values. From the contemplative traditions of Zen to the refinement of everyday rituals, Japan has developed a distinctive vision in which the body is neither neglected nor idolized. Its needs and pleasures are acknowledged and respected, yet it is also approached with discipline and care — as the temporary dwelling place of mind and spirit.

In this sense, Japan is not merely the destination of this retreat; it is an essential part of the experience itself.

More details can be found here:
https://drive.google.com/file/d/1L1D5K0sO4IJveekfBE-NFNbI_JG7Ewzq/view?usp=sharing

Embodied Journey is conceived as a therapeutic, initiatory, and cultural undertaking. We embrace an integrated approach to mind, body, and spirit, seeking to offer participants the conditions for opening new pathways toward a deeper and more enduring inner equilibrium.

10/06/2026

Între 4 și 17 octombrie 2026, vă invităm, Consuela si cu mine, să ne însoțiți într-o experiență profundă și transformatoare în Japonia.

Embodied Journey este un retreat unic, construit în jurul conceptelor de embodiment și abordare psihosomatică, care permit explorarea relației puternice dintre corp și procesele psihice (gânduri si emoții), pornind de la evidențe teoretice solide. Ne propunem să facilitam participanților un cadru complex si versatil in care să poată reflecta si participa activ, prin exerciții individuale si de grup, la creșterea calității interacțiunilor cu lumea interioară si exterioară. Va fi un eveniment dedicat artei de a locui mai in siguranță in propriul corp și de a înțelege felul în care experiențele de viață influențează structura noastră emoțională și corporală.

Pe parcursul a două săptămâni, vom combina experiențe culturale autentice cu ateliere experiențiale susținute de noi într-un cadru special ales care favorizează autocunoașterea și reconectarea cu propriul corp.

Am ales Japonia pentru că este țara care a cultivat timp de secole o înțelegere subtilă a relației dintre disciplină comportamentală, prezență constientă in propriul corp și valori etice internalizate profund. De la tradiția zen la rafinamentul ritualurilor cotidiene, Japonia a dezvoltat in timp o viziune proprie, in care corpului i se respectă nevoile si voluptățile deopotrivă, dar i se cere si o anumita disciplină, pentru că este casa in care locuiesc temporar mintea si sufletul, ambele nemuritoare. Japonia este o parte esențială a experienței pe care ne dorim să o oferim.

Mai multe detalii găsiți aici:
https://drive.google.com/file/d/184RPkxxRJKOQtc06JVzdTa_jiih37Ujv/view?usp=sharing

Embodied Journey se dorește un demers terapeutic, inițiatic și cultural. Ne propunem o abordare unitară minte–suflet–corp care să le permită participanților deschiderea de drumuri noi către propriul echilibru lăuntric.

09/06/2026

Să o luăm pe rând.

Luna iunie e “National PTSD Awareness Month“ in Statele Unite. Nu știam, dar mi-a spus un coleg psihiatru. Iunie este si “Men's Mental Health Month”, o inițiativă care provine tot din Statele Unite (preluată însă în ultimii ani de: Marea Britanie, Canada, Australia si Irlanda. Asta am citit-o pe net. Bref, acesta este contextul general – din punctul de vedere al unui psihiatru, zic.

Duminica ce tocmai a trecut aflu de la TV ca e Ziua Mondială a Siguranței Alimentelor (recunoscută ONU). Asta nu mi-a produs prea mulți fiori. Dar la câteva minute după, mă sună fiica mea să mă felicite de Ziua Tatălui (habar nu aveam, nu mă gândisem deloc la asta). Ea, in Elveția, eu in Belgia, pentru moment; stabilim să ieșim la restaurant să marcăm momentul weekendul următor, când voi fi si eu la Zürich. Ii spun: “alege tu la ce fel de restaurant să mergem, gândește-te de ce bucătărie ai chef”. Mă surprind gândindu-mă, dintr-una intr-alta, la “calitatea alimentelor”, la mâncare in general, la felul in care ne adunăm in jurul mesei in momente vesele sau triste - la cât de puțin țin relațiile noastre cu mâncarea din farfurie de mâncarea efectivă, pe de-o parte, și la cât de mult țin ele de iubirea pe care o purtam familiei, sau prietenilor, mai târziu partenerilor noștri, pe de altă parte. Si, mai ales, la cm se leagă felul in care mâncăm de amintirile pe care le purtăm cu noi.

Am crescut într-o casă în care, încă din copilăria mea timpurie, mâncarea era in mod clar un limbaj afectiv de sine stătător. Mama obișnuia foarte des sa mă recompenseze cu dulciuri. Un rezultat bun la scoală, o reușită de orice fel, uneori (mai rar) o consolare - întotdeauna exista ceva dulce care să transmită un mesaj. Cred ca fără să-si dea seama, mama m-a învățat lecția mâncatului emoțional.

Tatăl meu avea alte obiceiuri. Când eram mic si nu doream să mănânc, eram mofturos sau obosit sau răsfățat, el făcea „avioane” din mâncare, care îmi “zburau” in gura. După ce am mai crescut, m-a învățat intr-un mod foarte subtil să iubesc mâncărurile care îi plăceau lui. Prin tata am descoperit astfel că gusturile se formează de cele mai multe ori într-o relație, ca rafinamentul se educa, că nu alegem aproape niciodată singuri, de capul nostru, ce ne place. Preferințele culinare de obicei le moștenim, apoi trăim povești de viață si căpătam obiceiuri legate de mâncare odată cu iubirea față de diverși oameni.

Astăzi, gândindu-mă la felul in care se raportau părinții mei (și, deseori, bunica mea materna, care a jucat un rol important in felul in care mâncam in copilărie) la mâncare și, totodată ,observând-o pe fiica mea si aventurile ei gastronomice, înțeleg încă și mai bine cât de transgeneraționale sunt obiceiurile alimentare. Epigenetic si prin educație, se transmit ritualuri, convingeri, pedepse si recompense. Adulți fiind, felul în care ne alinăm sau sărbătorim are legături clare cu mâncatul...

Fiica mea a moștenit, fără îndoială, slăbiciunea mea pentru dulciuri. A mâncat prima ei înghețată la 3 ani, in Grecia, iar de atunci, odată cu ochii ei mari, uimiți de cât de bună era, iubirea mea pentru înghețată i s-a stocat si ei in creier, suflet si corp. Diferența dintre noi este că ea a crescut într-o lume in care se vorbește mult mai mult despre sănătate, echilibru alimentar și conștientizare legat de felul in care ne hrănim. De mică, ea practică cu regularitate un sport solicitant și a învățat la școală să își observe corpul și alegerile alimentare. O văd uneori luptând cu tentațiile pe care eu le cunosc atât de bine… și mă întreb câte generații de mâncat alandala sunt ascunse sub epiderma ei.

Iar dacă tot vorbim despre înghețată .. , trebuie să recunosc că relația mea cu gelato rămâne una specială. Există oameni care au o slăbiciune pentru bijuterii sau pantofi sau mașini. Eu am una pentru înghețată. Unele povești de iubire sunt pur și simplu mai reci 😆.

Deși cam târziu, una dintre cele mai valoroase lecții pe care le-am învățat odată cu trecerea anilor este: mâncarea nu este doar combustibil și nici doar plăcere. Poate fi si un limbaj al iubirii intr-o relație, dar cu anumite riscuri, ca orice poveste de iubire. Mâncarea este memorie conștientă si inconștientă, este ritual adânc incrustat in multe dintre relațiile noastre, este cultivare si cultură. Cândva îmi era foarte dragă o persoană pentru felul in care mânca biscuiții cu unt preferați, pentru felul in care savura un pahar rece de prosecco in diminețile noastre comune, pentru modul complice in care am împărțit un sandvici cu cel mai bun foie gras din lume.

Dar ce știu eu? Sunt doar un copil căruia ii e foarte dor de tortul pe care i-l făcea mama de ziua lui de naștere... Apropo: aveți chef sa-mi povestiți despre ce obiceiuri alimentare ați moștenit de la părinții sau bunicii voștri? ceva ce va însoțește până in ziua de azi?

05/06/2026

Acum aproximativ doi ani, mi-a solicitat o consultație o doamnă in jur la 40 de ani, care mi-a spus la telefon că de-o vreme face zilnic atacuri de panică.

In prima consultație, mi-a povestit oarecum rușinată, că avea migrene aproape in fiecare dimineață, că simțea “ amorțeală” la nivelul craniului și chiar a feței, o tensiune si rigiditate în ceafă.. și in tot acest timp o frică difuză, greu de explicat. Toate simptomele astea începuseră după un accident ușor de mașină: o coliziune minoră, tablă îndoită, nimeni rănit.

La a doua sedință am convenit să incepem tratamentul cu un antidepresiv care să o ajute si impotriva tulburării de panică, ea si-a dorit sa facem si psihoterapie, am stabilit s ne vedem de doua ori pe luna. După vreo 3-4 săptămani, în spațiul terapiei a iesit la iveală povestea intreagă. Cu câțiva ani înainte, avusese un accident mult mai grav. Se întorcea noaptea de la o petrecere împreună cu soțul ei. Ea conducea, el stătea în dreapta, băut. O mașină venind din sens opus a orbit-o cu faza lungă. A pierdut controlul, mașina a ieșit de pe șosea și s-a rostogolit. Habar nu avea de cate ori, nu mai stia mare lucru despre momentul acela, mi l-a descris ca pe un carusel de zgomote si lumini, oarecum rupte de realitate. Cândva (nu stia exact după cât timp) si-a revenit in simțuri, era tot pe scaunul șoferului. Ușa din dreapta era deschisă. Soțul dispăruse. Afara era noapte. L-a strigat (i-a urlat numele), a inceput să-l caute printre boscheții de pe marginea drumului. Intre timp se opriseră mai multe masini. Oamenii au inceput să sune la poliție, la salvare. Pe sot l-au gasit după câteva minute (un secol!...), speriat, transfigurat, dezorientat, la vreo sută de metri de locul accidentului.
In timp ce imi vorbea, poticnit si cu pauze, pacienta a început să tremure, ca si cm i-ar fi fost frig. Mi-a spus “uite, iar amorțesc, la ceafă”. Amorțeala si furnicăturile au urcat spre față, apoi au cuprins si ambele brațe. Isi simțea mâinile foarte reci.

Trauma nu rămâne întotdeauna în memorie ca o poveste clară, deseori este greu sa spunem o poveste coerenta. Socul ne rămâne ancorat în mușchi, în piele, în stomac… avem grețuri, ne doare capul, amorțim… Atacurile de panica apar „fără motiv”.

Trauma nouă a pacientei mele nu era atât de “mare”, dar rana ei veche era încă deschisă, pulsa surd sub o crustă subțire.

Mult mai târziu, in vara trecută, pacienta mi-a dezvăluit un aspect neașteptat pentru mine si extrem de dureros pentru ea: că în copilărie și adolescență fusese bătută frecvent de mama ei. O lovea, o dădea afara din casă, o punea să spele rufe si să curețe prin casă oricând ii trecea ei prin cap… o injura si o bătea, uneori cu bestialitate. La 17 ani, pacienta mea a fugit de acasă si s-a mutat la Bruxelles cu iubitul ei de atunci, care s-a dovedit a avea o problema cu alcoolul.

Despre felul în care corpul nostru inmagazinează frica, emoție incontrolabilă care ajunge rapid să ne influențeze viața intreagă, mult înainte ca noi să avem cuvinte pentru ea… într-un episod viitor.

Dr. med. Traian Rusu

10/08/2026

04/07/2026

29/06/2026

16/06/2026

10/06/2026

10/06/2026

09/06/2026

05/06/2026

Adres

Openingstijden

Telefoon

Website

Meldingen

Contact De Praktijk

Snelkoppelingen

Delen

Type

Maandag	14:00 - 18:00
Dinsdag	09:30 - 18:00
Woensdag	10:00 - 19:00
Donderdag	10:30 - 18:00
Vrijdag	10:00 - 15:00