Flavia Cardas-Petrache, PhD - Psychotherapy

09/08/2026

Săptămâna internațională a alăptării s-a încheiat vineri. In fiecare zi a acestei săptămâni am reflectat la diverse piese din puzzle-ul complex al alăptării. Spun puzzle pentru că nu putem scoate din contextul mămiciei procesul de alăptare fără să dezechilibrăm perspectiva asupra sănătății mentale a mamei.

Voi folosi una dintre metaforele pe care le transmiteam studenților mei de la universitate (DIS): sănătatea mentală e ca o masă cu 4 picioare - dacă unul dintre picioare lipsește sau este avariat, echilibrul mesei e afectat. In cazul sănătății mentale a mamei, dacă procesul de alăptare este dificil, întregul echilibru al mamei e zdruncinat.

Pentru a putea susține un proces de alăptare, mama are nevoie de o întreagă rețea de sprijin. Din păcate, prea puține mame din România beneficiază de o rețea extinsă de suport: partener, familia extinsă, prieteni, sistem medical, sprijin psihoemoțional.

Urmăresc un caz mediatizat din America, unde o mamă a trei copii a săvârșit o catastrofă asupra copiilor ei. Printre altele, această mamă, conștientă fiind de degradarea sănătății sale mentale, ținând un jurnal cu toate simptomele, cerând ajutor de specialitate și de la familie, ea însăși fiind asistentă/moașă, totuși, nu a putut fi sprijinită așa cm avea nevoie: emoțional și psihologic. Nu a fost diagnosticată corect și, deci, nu a primit tratament pentru ceea ce îi crea suferință. In cazul său, dincolo de alte diagnostice comorbide, este vorba despre psihoza post-partum.

In multe societăți, dacă nu în majoritatea, sănătatea mentală a mamei este un tabu. Iar noi, mamele, ajungem să ne identificăm cu acel tabu și să ne izolăm, să luăm asupra noastră mai multe poveri decât putem duce, să ne afundam in vinovăție, să urmăm vocile critice din interior și din exterior, până când ajungem, de fapt, să rănim ființa sau ființele pe care vrem cu toată puterea, de fapt, să le protejăm și să le iubim: copiii noștri.

Dacă oferim un context mai larg provocărilor prin care trece o mamă, mai ales la început de drum (și nu numai), putem vedea cm lipsa unor rețele sociale de sprijin, atât pentru ele, cât și pentru familii, in general, ajunge să taie, înăbușit, bucățele din "picioarele" sănătății mentale, cu efecte pe termen lung asupra societății însăși, dincolo de individ.

Am in plan mai multe proiecte de a adresa aceste lacune, de a contribui cu ce pot eu, ca psihoterapeut/dansterapeut, profesor și mamă. Și, mai presus de toate, am încredere că reconstrucția fiecărui atom din picioarele mesei de sănătate mentale are un impact mult mai mare decât am estima.

Tot respectul meu pentru mamele care au dorit, au încercat, au ales, s-au luptat cat au putut (o oră, o lună, 3 ani) și, de ce nu, s-au bucurat să alăpteze, și pentru oamenii care le-au sprijinit și le sprijină în această călătorie complexă.

29/07/2026

În procesul terapeutic, multiple realități se țes și se destramă, uneori toate in același timp; până perspectiva se întregește și apare claritatea.

Apoi începe (sau continuă) un alt proces de destrămare și țesere;

Până ființa se întregește și apare claritatea.

13/07/2026

Beyond grateful to had been organizing and co-facilitating the series of 4 workshops on Introduction to dance and movement psychotherapy, together with Mette Hemsø Ørbæk and Anamaria Guguian.

It has been a wonderful experience that wouldn't have been possible without a group of 17 amazing women - curious, dedicated and courageous.

Looking forward to the upcoming events that we're planning.

A heartful thank you to all of you!

04/07/2026

"For some it seems to be an indictment of psychotherapy that a skilled therapist chose to take his own life. This perspective does not make sense to me. We do not reject medicine when a doctor dies from a disease, nor do we discontinue scientific research because we don’t yet have all the answers we seek."

I'd like to take a moment to respond to questions and conversations that have followed the recent announcement of my brother, Victor's, death.

First, both I and the rest of my family are deeply moved by the hundreds of messages of support that we have received. Thank you, deeply.

It has been extremely heartening to see the great reach that Victor had – the number of people whose lives he affected through his generosity as a person, and whose educational journeys he enriched through Psychotherapy.net. I had some awareness of this, but no real understanding of the scope of this impact. It has been very moving to receive your messages from all around the world. I wish that, during his last difficult months, he would have been able to see and appreciate this.

I know there has been some shock within psychotherapeutic communities about the perceived "meaning" that Victor, a skilled therapist and the son of Irvin Yalom, chose to end his life by su***de. I've seen messages that range from disbelief and sadness to some sort of indictment of therapy, as if Victor's choosing su***de invalidated all of our work. Let me say a few things in response.

Victor chose to end his life during a period of great suffering. But I urge us all not to remember him solely by the way he chose to leave the world. His life was full of humor and love and creativity. All of our lives will end, one way or another. Let us not reduce our living in all of its dimensions to our end point.

Please know that Victor had had periods of mental health challenges at different stages of his life, but that these periods of darkness were distinct from the vast majority of his living. For most of the previous twenty plus years, during the time that most of you would have come to know him, he was flourishing in both his personal and professional lives. The darkness that overtook him in the last year was quite different, a state that seemed to me to clearly have a biological component which, while managed by treatment for decades, eventually manifested itself too powerfully.

It is alarming - particularly for therapists - that the full coterie of available treatments did not alleviate this state. This realization has shaken me deeply, that all of our tools and skill may not always be sufficient.

For some it seems to be an indictment of psychotherapy that a skilled therapist chose to take his own life. This perspective does not make sense to me. We do not reject medicine when a doctor dies from a disease, nor do we discontinue scientific research because we don’t yet have all the answers we seek.

I believe our role is to help people live rich, full lives. I wish my brother, Victor, were still here with us, but I also know that his life was rich and full while he lived it.

Thank you
Ben Yalom Creative Therapy

***de

30/06/2026

Scroll down for Romanian

The photo is from January 2018, a few years after I started reading Yalom, during my college years. In March 2018, I read from another of his books, "The Gift of Psychotherapy", to a group of students, when I was teaching at the University of Bucharest.

Yalom was one of the first and few authors who spoke my language, at the beginning of my career as a young psychotherapist, around 2012. In 2020, I stayed up until 3 am to attend a seminar taught by him, just to see him as close as possible to the flesh and blood. I cried then.

I am writing all this in the context in which yesterday I found out that one of his sons, Victor Yalom, a psychotherapist and the founder of my favorite psychotherapy magazine - Psychotherapy networker, died by su***de. Condolences to the family, it is absolutely tragic.

The shock I had upon reading this news, both as a psychotherapist and as a parent, was followed by the thought: "If Yalom's son leaves this world like this, being a psychotherapist, what will become of the rest of us?". This is the voice of the stigma of this profession, a stigma that a part of me has also taken on and to which, especially in vulnerable moments, other parts of me react with: shame, guilt, imposture, criticism, doubt, inadequacy.

Somehow, a part of society expects us, psychotherapists, to have all the problems solved, solutions for any difficulty of a psycho-emotional nature, permanent calm, supernatural abilities of emotional regulation.

Sometimes, the voice of society says, among other things:

"You are a psychotherapist, so:

- you have to sacrifice yourself for the people who open their hearts to you ("what kind of psychotherapist are you if you are not permanently available for the people you work with?")
- the profession is above your personal life ("what kind of psychotherapist are you if you do not dedicate your life to vulnerable people, from various points of view?")
- you are not allowed to say "no" ("what kind of psychotherapist are you if you cannot carry many burdens?")
- you are not allowed to feel intense emotions ("what kind of psychotherapist are you if you get angry? If you laugh out loud on the street? If you sob while driving? If you scream in pain when you lose someone?")
- you are not allowed to have a psychiatric diagnosis ("what kind of psychotherapist are you if you take medication? If you have depression? Anxiety? Personality disorder? Autism?"
- you are not allowed to have a personal life ("what kind of psychotherapist are you if you go to parties? If you wear miniskirts? If you have cosmetic surgery? If you have been married 3 times? If you don't have children?")....

YOU ARE NOT ALLOWED TO SUFFER: "what kind of psychotherapist are you if you yourself suffer? You don't practice what you preach?"

The truth is that we are not immune to suffering, not even close. And we have the right to ask for help when we can't anymore, to stop when it's too much, to set limits when we are in danger, to feel, to make mistakes, to be sensitive, vulnerable and overwhelmed. We have the right to get sick, to fall, to not know what to do next and to withdraw. Not to give explanations and to cry in a pillow, having insomnia.

All this does not make us less capable of being present with our clients or less "professional". On the contrary, these are the experiences that differentiate us from all-knowing and perfect robots, they are the experiences that allow us to understand more deeply the people in front of us and to choose to be with them in (perhaps) the most vulnerable and overwhelming moments of their lives.

Have a safe journey, Mr. Victor Yalom. Thank you for everything.

RO

Fotografia e din ianuarie 2018, cu câțiva ani după ce am început să-l citesc pe Yalom, în timpul facultății. In martie 2018 am citit dintr-o altă carte a lui, "Darul psihoterapiei", unei grupe de studenți, când predam la Universitatea din București.

Yalom a fost unul dintre primii și puținii autori care vorbea pe limba mea, la începutul carierei mele de tânără psihoterapeută, prin 2012. In 2020 am stat trează până la 3 noaptea să particip la un seminar predat de el, doar ca să-l văd cât mai aproape de carne și oase. Am plâns atunci.

Scriu toate acestea în contextul în care ieri am aflat că unul dintre fiii săi, Victor Yalom, psihoterapeut și el și fondatorul revistei mele preferate de psihoterapie - psychotherapy networker, a decedat prin suicid. Condoleanțe familiei, este absolut tragic.

Șocul pe care l-am avut citind această veste, atât ca psihoterapeut, cât și ca părinte, a fost urmat de gândul: "Dacă fiul lui Yalom părăsește această lume in modul acesta, psihoterapeut fiind, ce se mai alege de noi, ceilalti?". Este vocea stigmei acestei profesii, o stigmă pe care și o parte din mine a preluat-o și la care, mai ales în momente vulnerabile, alte părți din mine reacționează cu: rușine, vinovăție, impostură, critică, îndoială, inadecvare.

Cumva, o parte din societate se așteaptă ca noi, psihoterapeuții, să avem toate problemele rezolvate, soluții pentru orice dificultate de natură psihoemoțională, un calm permanent, abilități supranaturale de reglare emoțională,

Uneori, vocea societății spune, printre altele:

"Ești psihoterapeut, deci:

- trebuie să te sacrifici pentru oamenii care își deschid inima în fața ta ("ce fel de psihoterapeut ești tu dacă nu ești permanent disponibil pentru oamenii cu care lucrezi?")
- profesia e mai presus de viața ta personală ("ce fel de psihoterapeut ești tu dacă nu îți dedici viața oamenilor vulnerabili, din diverse puncte de vedere?")
- nu ai voie să spui "nu" ("ce fel de psihoterapeut ești tu dacă nu poți duce multe poveri?")
- nu ai voie să simți emoții intense("ce fel de psihoterapeut ești tu dacă te enervezi? Dacă râzi in hohote pe stradă? Dacă plângi cu suspine la volan? Dacă urli de durere când pierzi pe cineva?")
- nu e permis să ai un diagnostic psihiatric ("ce fel de psihoterapeut ești tu dacă iei tratament medicamentos? Dacă ai depresie? Anxietate? Tulburare de personalitate? Autism?"
- nu e permis să ai o viață personală ("ce fel de psihoterapeut ești tu dacă mergi la petreceri? Dacă porți fuste mini? Dacă ai operații estetice? Dacă te-ai căsătorit de 3 ori? Dacă nu ai copii?")....

NU AI VOIE SĂ SUFERI: "ce fel de psihoterapeut ești tu dacă tu însuți suferi? Nu practici ceea ce propovăduiești?"

Adevărul este că nu suntem imuni la suferință, nici pe departe. Și avem dreptul să cerem ajutorul când nu mai putem, să ne oprim când e prea mult, să punem limite când suntem în pericol, să simțim, să greșim, să fim sensibili, vulnerabili și copleșiți. Avem dreptul să ne îmbolnăvim, să avem căderi, să nu știm ce să facem în continuare și să ne retragem. Să nu dăm explicații și să plângem în pernă, având insomnii.

Toate acestea nu ne fac mai puțini capabili să fim prezenți cu clienții noștri sau mai puțin "profesioniști". Dimpotrivă, acestea sunt experientele care ne diferențiază de roboții atotștiutori și perfecți, sunt experientele care ne permit să înțelegem mai profund oamenii din fața noastră și să alegem să le fim alaturi in (poate) cele mai vulnerabile și copleșitoare momente ale vieții lor.

Drum lin, domnule Victor Yalom. Vă mulțumim pentru tot.

27/05/2026

Azi e ziua națională a psihologului in România și folosesc acest prilej sa las câteva cuvinte pe care le tot țin cu mine de ceva vreme despre aceasta profesie și va invit sa vă uitați prin fereastra noastră puțin:

1. Psihologii sunt oameni, înainte să fie psihologi. Avem și noi viața noastră cu provocările ei, cu suferințele, cu pierderile, despărțirile, dezamăgirile, grijile noastre, precum și cu succesul, bucuriile, liniștea noastră.

2. Psihoterapia e un proces atât de intim, și totuși se numește serviciu. Numim oamenii cu care lucram "clienți" și este o activitate monetizată. Uneori, multi dintre noi, avem dificultatea de a conține aceste două dimensiuni ale profesiei și ajungem sa facem compromisuri pentru că relația cu clienții noștri uneori primează fata de partea financiara, chiar daca și noi avem facturi de platit, familii de întreținut. E o dilema morală profundă, pe care o adresam in diverse contexte, atât cu colegii, cât și cu supervizorii, și, care, uneori, ne însingurează atât față de alți profesioniști, cat și față de proprii clienți.

3. In profesia noastră, responsabilitatea morală e foarte mare. De aceea trebuie sa ne dezvoltam permanent, să aducem clarificare și claritate asupra gândurilor, emoțiilor noastre, ca sa nu împiedice procesul terapeutic și să ne ajute să fim prezenți. E o investiție continuă în educație.

4. S-a creat o stigma profesionala in domeniul nostru. Daca ești psiholog înseamnă că trebuie să fii mereu disponibil, că poți evalua oamenii permanent, că trebuie să fii mereu calm, mereu compus, să te sacrifici și să ai viața pusă în ordine. Daca se mai adaugă și alte roluri precum rolul de părinte, stigma se accentuează și mai mult: "Ești psiholog și nu știi să faci fata emoțiilor copilului tau? Ești psiholog și ai depresie post-partum? Ești psiholog și sunt momente in care nu știi ce să faci? Ești psiholog și divorțezi? Ce fel de psiholog ești tu?!". Da, e mult de dus și pentru psihologi, uneori. (Aici revenim la punctul 1).

5. Multi dintre psihologi au început această profesie din pasiune, din curiozitate fata de ceilalți, din propriile rani, din dorința de a sprijini oamenii. Pe parcurs, complexitatea omului se relevă și până și noi ajungem in unele momente să fim copleșiți. E normal.

6. Extenuarea profesională și trauma secundara sunt pericole reale în profesia noastră. Lucrând zilnic cu conținuturi intense, cu istorii de viață cu trauma (desigur, și cu resursele oamenilor), uneori ajungem sa fim traumatizați de propria noastră muncă. Dacă există un dezechilibru pe termen lung intre ceea ce oferim și ceea ce primim, creste riscul de burnout. Și asta se poate întâmpla și în condițiile în care mergem la supervizare, intervizare, propria terapie. Uneori, sistemul social și stigmele profesionale pun atât de multă presiune pe psihologi, încât e foarte dificil să menții în echilibru personal, familial, profesional, oricât de mult ți-ai dori.

7. Unii dintre psihologi povestesc fragmente din sesiunile terapeutice, rescrise sau fara numele clientului, pe internet. Asta pentru că, pe de-o parte, exista nevoia de a împărtăși din profesia noastră, de a oferi psihoeducatie, de a ne lăsa văzuți dincolo de cabinet, iar pe de altă parte, oamenii au nevoie să știe ce se întâmplă, de fapt, la terapie, pentru a lua o decizie în această direcție. Pot fi și alte tipuri de motivații, insa le numesc pe acestea. Și eu am momente in care as vrea sa pot povesti diverse lucruri extraordinar de faine sau extraordinar de dureroase, insa mi se pare un proces atât de intim, încât s-ar simți ca o trădare fata de omul care și-a pus sufletul pe tavă in fața mea. Văd des alți colegi care au review-uri lăsate de clienți și mă gândesc că nu aș îndrăzni vreodată să cer așa ceva clienților mei.

Mai sunt multe de zis, dar azi am deschis puțin fereastra către părțile nevăzute ale profesiei, care sper sa contribuie la educația privind acest domeniu destul de nou in Romania.

Ah, și: La mulți ani!

23/05/2026

I will write this post both Romanian and English as it is close to my heart.

"Păstrează o ramură verde în inima ta și poate într-o zi va veni o pasăre cântătoare” - este un citat japonez pe care l-am auzit recent și mi-am luat ceva timp sa reflectez la el.

Cred că arată o parte din esența procesului terapeutic, de data aceasta din perspectiva psihoterapeutului.

Interpretez acest citat ca vorbind despre speranță, răbdare, perspectivă, anticipare pozitivă, recunoștință, curaj. Toate aceste calități le incorporez, uneori, pentru clienții mei, până când ajung să aibă și ei acces la acestea.

Păstrez speranța pentru persoana din fața mea că va ajunge la resursele sale interioare pentru a face schimbările de care are nevoie.

Am răbdare cu acest proces de explorare, cunoaștere, schimbare, eliberare, vindecare pentru că știu că necesită timp, sprijin, resurse și dezvoltarea unor abilități pentru a fi realizat. Știu asta pentru că și eu trec printr-un astfel de proces.

Văd perspectiva schimbării, mă uit la client prin ochii unui viitor care se țese din fiecare mică decizie, fiecare pas mic pe care îl facem împreună spre mai binele de care are nevoie persoana. Mai binele se poate manifesta uneori și ca exprimarea furiei, trăirea durerii izolate, curgerea lacrimilor, confruntarea adevărului crud.

Anticipez lucruri bune, pozitive despre impactul schimbării pentru care colaborez cu persoana ce-mi oferă încredere. Mă aștept ca această cale pe care pășim împreună să ducă spre lumina interioară a clientului meu, spre dezpovarare, spre ancorare, verticalitate, fluiditate interioară, putere.

Am curajul să confrunt anumite aspecte legate de adevărul clientului, cu blândețe și fermitate când e nevoie, și nu doar să validez ce necesită conținere.

Sunt recunoscătoare. Aici nu e mult de descris, căci am mai spus-o de multe ori. E de simțit.

Și mă străduiesc zilnic să practic ce propovăduiesc. Trebuie sa recunosc că nu e deloc ușor, dar o voce in interior îmi spune: "Păstrează o ramură verde în inima ta și poate într-o zi va veni o pasăre cântătoare”.

"Keep a green branch in your heart and maybe one day a songbird will come" - is a Japanese quote that I heard recently and I took some time to reflect on it.

I think it shows part of the essence of the therapeutic process, this time from the perspective of the psychotherapist.

I interpret this quote as talking about hope, patience, perspective, positive anticipation, courage, gratitude. I sometimes hold all of these qualities for my clients, until they have access to them too.

I keep hope for the person in front of me that they will reach their inner resources to make the changes they need.

I am patient with this process of exploration, knowledge, change, liberation, healing because I know that it requires time, support, resources and the development of important skills. I know this also because I am going through such a process myself.

I see the perspective of change, I look at the client through the eyes of a future that is woven from every small decision, every small step we take together towards the "better" that the person needs. The "better" can sometimes manifest itself as expressing anger, experiencing isolated pain, shedding tears, confronting the harsh truth.

I anticipate good, positive things about the impact of this change for which I collaborate with the person who offers me their confidence. I expect that this path we walk together will lead to my client's inner light, to unburdening, to anchoring, verticality, inner fluidity, strength.

I have the courage to confront certain aspects related to the client's truth, with gentleness and firmness when necessary, and not just to validate what requires containment.

I am grateful. There is not much to describe here, because I have said it many times before. It can be felt.

And I strive daily to practice what I preach. I must admit that it's not easy at all, but a voice inside me keeps telling me: "Keep a green branch in your heart and maybe one day a songbird will come."