21/08/2026
„Cri-cri-cri, Toamnă gri... nu credeam c-o să mai vii.” 🍂
Nu știu cm era la voi, dar eu am rămas cu „Greierele și Furnica” din copilărie ca fiind una dintre poveștile acelea în care era foarte clar cine avea dreptate.
Furnica muncea, strângea, se pregătea.
Greierele cânta toată vara.
Apoi venea iarna și povestea ne arăta, aproape didactic, ce se întâmplă când nu te pregătești din timp.
Doar că, acum, din poziția de adult, am început să mă întreb dacă asta era, de fapt, adevărata problemă din poveste.
Să fi fost Greierul atât de vinovat că a lăsat totul pe ultima sută de metri?
De ce a făcut asta?
Din povestea pe care o știm noi, avem o singură perspectivă. Dar pe săracul Greier nu l-a întrebat nimeni ce anume l-a împiedicat să se apuce să facă ceva.
O altă chestie interesantă este că Furnica nu știa dacă va fi o iarnă blândă sau una cumplit de lungă. Nu știa câtă hrană îi va trebui și nici ce surprize avea să-i aducă următoarele luni. Ea doar făcea, pentru că știa că un singur lucru era sigur: iarna avea să vină.
Cred că partea asta nu am înțeles-o când eram copii… bine… și „morala” poveștii ne cam era băgată pe gât, fără să treacă prea mult prin filtrul nostru. Doar că unde vreau să ajung este aici: Furnica se pregătea pentru ceva ce încă nu putea vedea, pentru ceva de care nu avea nicio certitudine.
Și oare, când vorbim despre dorințele noastre, nu vi se pare că fiecare dintre noi este, într-un fel, și Greiere, și Furnică?
Suntem Greierele atunci când spunem că vrem să schimbăm ceva în viața noastră. Poate vrem un alt job, mai mult timp pentru noi, mai mulți bani, un proiect pe care îl avem de mult în minte. Fiecare știe ce vrea, iar lista poate fi extrem de lungă. Dar nu facem nimic în privința asta.
Și ce e și mai interesant este că, de cele mai multe ori, nu spunem „nu”. Spunem „mai târziu”. „După vacanță.” „Din septembrie.” „Când o să am mai mult timp.”
Până într-o zi când ne trezim că au trecut câteva luni. Sau câțiva ani.
Iar începutul toamnei are obiceiul să ne reamintească de cât de mult timp a trecut de când am amânat și cât de puțin timp a mai rămas până la sfârșitul anului.
Și abia atunci ne întrebăm: „De ce nu am început asta mai devreme?” Uneori avem o explicație: n-am avut bani sau timp, mi-a fost frică, iar alteori nici măcar nu știm care a fost, de fapt, motivul.
Și cu mintea de acum, zic că n-ar fi trebuit să-l judecăm pe Greier pentru că nu a strâns din timp pentru iarnă. Poate ar fi trebuit să-i punem întrebări. Să descoperim ce anume l-a blocat. Pentru că poate exact de acolo am fi avut ceva de învățat.
Nu doar să punem două etichete: una de leneș pentru Greiere și una de harnică pentru Furnică. Pentru că, dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că Furnica a avut, pe lângă hărnicie, și ceva ce nu prea apare în morala poveștii: curaj.
Curajul de a lua în serios ceva ce încă nu se întâmplase. Curajul de a se pregăti pentru o iarnă pe care nu o putea vedea. Curajul să nu se lase convinsă că „mai este timp”, că „lasă, vedem noi” sau că „de ce să mă gândesc de acum la ce va fi peste câteva luni?”.
Și poate că asta este partea poveștii pe care o putem lua cu noi acum, ca adulți. Nu să ne întrebăm dacă suntem Greiere sau Furnică, ci să ne uităm puțin mai atent la ce facem cu lucrurile pe care spunem că ni le dorim.
Pentru că poate că fiecare dintre noi are undeva un „Greier” care tot amână. Și poate că avem și o „Furnică” care știe că, la un moment dat, iarna vine.
Iar între cele două apare întrebarea care mie mi se pare mult mai interesantă decât morala poveștii: „Ce anume mă împiedică să mă pregătesc pentru ceea ce spun că îmi doresc?”
Și acum sunt curioasă: tu ce ești mai mult în perioada asta?
Greierele care zice „lasă că mai e timp” sau Furnica care are deja provizii pentru iarnă din septembrie?
✍🏻 Lasă-mi un 🦗 pentru Greiere sau 🐜 pentru Furnică în comentarii.
