MT Holistic

18/09/2026

12/09/2026

Ai auzit de Core Energetics?

Poate că nu. Și nici nu este nevoie să cunoști teoria ca să recunoști ceva foarte simplu în propria viață: uneori reacționăm astăzi la o situație ca și cm în fața noastră s-ar afla încă o situație veche. Cum?
Cineva nu răspunde la un mesaj și simțim o neliniște mult mai mare decât ar justifica acel mesaj. Cineva ne critică și cuvintele lui ne urmăresc două zile. Partenerul își schimbă planul și, dintr-odată, nu mai este vorba doar despre plan, ci despre încredere. Cineva pare distant și corpul nostru intră deja în alertă. Sau facem o greșeală mică și în interior se declanșează o judecată mult mai dură decât greșeala în sine.

Core Energetics a fost dezvoltat de psihiatrul John Pierrakos, care lucrase anterior cu Wilhelm Reich și împreună cu Alexander Lowen la dezvoltarea bioenergeticii. Una dintre ideile importante ale acestei abordări este că, atunci când suntem copii, găsim modalități prin care să ne protejăm de ceea ce nu putem încă înțelege, suporta sau exprima. Ne adaptăm. Un copil poate învăța să se retragă, altul să caute permanent apropierea, altul să fie „cuminte”, util sau indispensabil, altul să devină puternic și să controleze, iar altul să nu mai arate cât de mult îl doare ceva. Aceste strategii pot avea sens atunci. Numai că uneori copilul crește, iar strategia rămâne. Core Energetics numește „MASCA” acea parte prin care încercăm să ne prezentăm și să funcționăm astfel încât să nu mai atingem durerea pe care am învățat să o evităm.

Lise Bourbeau spune chiar în cartea sa că propria sinteză a fost influențată în mod deosebit de opera lui John Pierrakos și că a continuat să cerceteze până a ajuns la sinteza celor cinci răni și a măștilor asociate lor. Așadar, cele cinci răni pe care le cunoaștem din cărțile lui Bourbeau sunt propria ei organizare a acestor observații.

Pentru mine, partea cu adevărat utilă nu este să ne punem o etichetă: „Eu am rana asta” sau „Tu ai rana cealaltă”. Nici să folosim aceste răni ca pe niște diagnostice. Ele pot fi mai degrabă o hartă prin care începem să observăm ceva ce până atunci făceam automat. De ce reacționez atât de puternic tocmai aici? De ce situații aparent diferite mă duc mereu în aceeași stare? De ce repet același tip de relație? De ce știu cu mintea că nu se întâmplă nimic grav, dar emoțional nu reușesc să mă liniștesc?

Pentru că emoția nu răspunde întotdeauna numai la ceea ce se întâmplă acum. Ea poate răspunde și la ceea ce situația de acum seamănă, pentru noi, cu ceva cunoscut. Așa ajung uneori emoțiile să ne conducă viața fără să ne dăm seama. Nu pentru că suntem „prea sensibili” sau pentru că este ceva greșit cu noi, ci pentru că mintea și corpul au învățat anumite căi rapide de protecție.
Dacă apropierea a fost cândva nesigură, putem deveni foarte atenți la orice semn de distanță.
Dacă exprimarea noastră nu a fost bine primită, putem învăța să tăcem înainte să riscăm din nou.
Dacă am simțit că trebuie să fim puternici, putem continua să funcționăm chiar și atunci când suntem epuizați.
Dacă încrederea a fost zdruncinată, putem încerca să prevenim orice surpriză prin control.

Aici devine interesant modelul celor cinci răni. Nu prin numele lor, ci prin ceea ce putem recunoaște în propria viață.

Primești o critică și, deși omul care ți-a spus-o și-a văzut de viață după cinci minute, tu continui să te gândești la ea seara.
Ai vrea să te apropii de cineva, dar la primul semn de răceală te retragi tu înainte.
Sau încerci să fii foarte bun, foarte corect, să nu deranjezi, să nu oferi nimănui un motiv să te judece.
Sunt doar câteva dintre felurile în care se poate manifesta ceea ce Bourbeau numește rana de respingere. Uneori durerea nu spune „mi-e frică de respingere”. Spune doar: „Mai bine nu spun nimic.” „Probabil nu sunt suficient de bun.” „Nu cred că este loc și pentru mine.” „Mă retrag înainte să mă respingi tu.”

Alt om poate trăi cu totul diferit.
Știe că o relație nu îi mai face bine, dar ideea de a pleca îi provoacă mai multă teamă decât ideea de a rămâne.
Dacă persoana iubită răspunde mai greu, devine distantă sau are nevoie de spațiu, apar întrebările. „S-a întâmplat ceva?” „Mai este totul bine?” „Oare se îndepărtează?”
Uneori cere părerea altora chiar și când, în sinea lui, știe ce vrea. Alteori îi este greu să facă anumite lucruri singur. Nu pentru că nu ar fi capabil, ci pentru că prezența cuiva îi dă o siguranță pe care îi este greu să și-o ofere singur.
Aici putem recunoaște unele dintre manifestările rănii de abandon. Și întrebarea nu este doar „De ce nu plec?”, ci uneori „Ce simt că mi se întâmplă mie dacă celălalt pleacă?”

În altă parte, omul nu se agață. Dimpotrivă, este foarte disponibil pentru ceilalți.
Îl suni și vine. Ai o problemă și o rezolvă.
Cineva are nevoie de ajutor și își schimbă propriile planuri.
Poate pune nevoile celorlalți înaintea propriilor nevoi atât de natural, încât nici nu observă că o face. Dar când încearcă să spună „nu”, apare vinovăția.
Când vrea ceva numai pentru el, începe să se justifice. Când primește, îi este mai greu decât atunci când oferă.
Uneori își asumă mai mult decât este al lui și apoi ajunge obosit, frustrat sau chiar supărat că ceilalți se bazează prea mult pe el.
Sunt manifestări pe care le putem întâlni în rana de umilire. Nu este nevoie ca omul să spună „mă simt umilit”. În viața adultă poate suna mai degrabă așa: „Lasă, fac eu.” „Nu vreau să supăr.” „Cum să mă gândesc la mine când ceilalți au nevoie de mine?” „Mă simt egoist dacă aleg ce vreau eu.”

Pentru altcineva, punctul sensibil este încrederea.
Dacă i-ai spus că vii la șapte, contează să vii la șapte sau măcar să anunți. Dacă ai promis ceva, cuvântul tău are greutate.
Dacă schimbi planul fără să spui, nu este doar o schimbare de plan. Poate fi trăită ca dovada că nu se poate baza pe tine. Și atunci apare controlul: vrea să știe, să verifice, să prevadă, să organizeze, să se asigure că lucrurile merg cm trebuie.
Poate prelua conducerea chiar și atunci când este obosit să conducă. Poate delega, dar apoi verifică. Poate spune că are încredere, dar se liniștește cu adevărat abia când vede cu ochii lui că lucrurile sunt făcute.
Așa putem întâlni rana de trădare. În spatele controlului nu este întotdeauna dorința de putere. Uneori este pur și simplu dificultatea de a se relaxa atunci când rezultatul depinde de altcineva.

Și există omul care pare că se descurcă foarte bine.
Este responsabil, disciplinat, corect, rezistent.
Poate trece prin multe fără să se plângă.
Dacă este obosit, termină mai întâi ce are de făcut. Dacă îl doare, încearcă să funcționeze.
Dacă greșește, poate analiza greșeala de zece ori. Face nouă lucruri bine și observă imediat al zecelea lucru care putea fi făcut mai bine. Îi este greu să accepte „merge și așa”.
Relaxarea poate veni cu senzația că pierde timpul.
Vulnerabilitatea poate fi greu de arătat, iar emoțiile sunt uneori ținute foarte strâns sub control.
Sunt câteva dintre manifestările pe care le putem recunoaște în rana de nedreptate. Din afară, omul poate părea foarte puternic. Înăuntru însă poate exista o întrebare care nu se termină niciodată: „Este suficient de bine?”

Niciuna dintre aceste manifestări nu înseamnă automat că avem „o singură rană”. Ne putem recunoaște în mai multe. Unele sunt mai vizibile, altele apar doar în anumite relații sau perioade ale vieții. Și două persoane care au trăit experiențe asemănătoare pot dezvolta modalități complet diferite de a se proteja.

Mai important mi se pare altceva: să observăm momentul în care reacția de astăzi este mai mare decât situația de astăzi.

Acolo merită să devenim curioși.

Când un mesaj fără răspuns devine frică. Când o critică devine „nu sunt suficient”. Când un „nu” devine „nu contez”. Când o promisiune încălcată devine „nu pot avea încredere în nimeni”. Când o greșeală devine „trebuie să fiu mai bun”. Când nevoia altcuiva devine automat mai importantă decât propria nevoie.

De multe ori încercăm să schimbăm doar comportamentul. Ne spunem: „Nu mai controla.” „Nu te mai agăța.” „Spune și tu nu.” „Nu mai lua totul personal.” „Relaxează-te.” Și uneori funcționează pentru o vreme. Dar dacă acel comportament a avut cândva rolul de a ne proteja de ceva, simplul ordin de a renunța la el poate să nu fie suficient. Partea care îl folosește încă are un motiv.

Aici găsesc eu valoarea acestor modele. Nu în a ne pune în cutii, ci în a începe să vedem logica din spatele unor reacții care până atunci păreau pur și simplu „felul meu de a fi”.

Poate că nu ești „prea dependent”, ci ai învățat că prezența altuia înseamnă siguranță. Poate că nu ești „obsedat de control”, ci ai învățat că atunci când nu verifici poți fi surprins și rănit. Sau nu ești „rece”, ci ai învățat că atunci când arăți ce simți devii vulnerabil. Si nu ești „prea bun cu toată lumea”, ci ți-a fost mai ușor să îți găsești locul fiind util.

Poate că perfecționismul nu este doar ambiție, ci și o încercare de a evita greșeala, critica sau sentimentul că nu ești suficient.

Când vedem mecanismul, apare pentru prima dată o alegere. Până atunci reacționăm. După ce îl vedem, putem începe să ne întrebăm: „Mai am nevoie de această strategie în forma ei veche?” „Ce încearcă ea să protejeze?” „Ce simt de fapt înainte să controlez, să mă retrag, să mă agăț, să mă sacrific sau să devin rigid?”

Poate acesta este și unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem înțelege despre emoții: nu trebuie să scăpăm de ele. Emoția ne spune că ceva din noi a fost atins. Ceea ce putem schimba este felul în care răspundem când apare.

Începând cu 12 SEPTEMBRIE, deschid o serie de 5 întâlniri online de constelații cu obiecte, dedicate celor 5 răni emoționale: respingerea, abandonul, umilirea, trădarea și nedreptatea. Timp de cinci săptămâni vom lua câte una dintre ele și o vom privi dincolo de definiții, în felul în care se manifestă concret în viața adultului.

Dacă ai citit până aici și într-unul dintre exemple ai avut acel mic moment de recunoaștere — „Da, asta fac și eu” — hai la lucru! În primul comentariu las linkul către grupul WhatsApp în care lucrăm CONSTELATII pe oricare teme. Dacă simți că este pentru tine, te aștept acolo.

Cu drag, Mirela Cucos

27/08/2026

Se mișcă pendulul sau îl mișc eu?

Este una dintre primele întrebări pe care le aud atunci când vorbesc despre pendul: „Dar nu cumva îl miști tu?” Întrebarea este firească. Dacă țin un pendul între degete și el începe să se deplaseze într-o direcție, să descrie un cerc sau să indice un anumit punct pe o diagramă, este normal să te întrebi ce produce această mișcare.

Pentru a înțelege însă pendulul din perspectiva radiesteziei, trebuie să pornim de la un lucru esențial: pendulul nu este considerat sursa informației. El este un instrument indicator. Radiestezia pornește de la ideea că lumea în care trăim nu este alcătuită numai din ceea ce putem vedea, auzi sau atinge. Există informație pe care simțurile noastre obișnuite nu o percep direct și la care organismul uman poate fi sensibil. Informația nu se află în pendul. Pendulul nu gândește, nu cunoaște răspunsul și nu ia decizii. Omul este cel care intră în contact cu informația, iar pendulul transformă un răspuns extrem de fin într-o mișcare pe care o putem vedea.

Explicația nu este că persoana s-a gândit la acel răspuns și și-a condus inconștient mâna spre el. Persoana poate să se aștepte la cu totul alt rezultat sau chiar să își dorească altceva, iar pendulul să indice diferit. Și exact aici apare diferența dintre a mișca intenționat un pendul și a-l folosi ca instrument radiestezic. Corpul participă la manifestarea fizică a răspunsului, pentru că pendulul se află în mâna noastră, el este privit ca parte a sistemului de recepție, nu ca autor conștient al răspunsului.

O comparație simplă ar fi cu acul unui aparat de măsură. Acul nu creează ceea ce măsoară; el doar face vizibil ceva ce altfel nu am putea citi. La fel, pendulul nu creează informația pe care o indică.
De aceea radiestezia nu se rezumă la cunoscutele răspunsuri „da” și „nu”. Pendulul poate funcționa ca indicator într-un sistem mult mai larg și poate conduce către informații pe care persoana nu le cunoștea înainte.

De aceea pendulul nu are nevoie să fie privit nici ca un obiect magic și nici ca ceva „necurat”. Nu există un „cineva” ascuns în pendul care îl împinge. Pendulul este un instrument, iar omul, în perspectiva radiestezică, este mult mai sensibil la informația din jurul său decât percepe în mod obișnuit. Poate că tocmai aici începe fascinația pendulului: într-un obiect atât de mic nu se află răspunsurile lumii, dar el poate face vizibilă o informație pe care altfel nu am putea-o observa direct.

Și atunci apare o întrebare mult mai interesantă: Dacă pendulul este doar indicatorul, de unde vine informația?

La webinarul din 2 septembrie vreau să vă povestesc despre această lume și despre cât de multe întrebuințări poate avea un instrument aparent atât de simplu. Nu trebuie să veniți convinși. Puteți veni și cu îndoieli. Dar e suficient să veniți cu curiozitatea de a descoperi cât de mult se află dincolo de simpla întrebare: „Se mișcă pendulul sau îl mișc eu?”

26/08/2026

„Dar tu cm lucrezi constelațiile online?”

Am primit întrebarea aceasta de multe ori și cred că este firesc, mai ales dacă ai văzut până acum doar constelații făcute fizic, într-o sală, cu oameni care se ridică și reprezintă pentru cineva. Eu lucrez însă online în mai multe feluri, iar între aceste forme de lucru există diferențe importante.

În primul rând, există constelația online pentru un singur client, care seamănă foarte mult, ca desfășurare, cu o constelație fizică. O persoană vine cu tema ei, cu problema pe care vrea să o înțeleagă sau să o lucreze, iar ceilalți participanți prezenți pe Zoom pot deveni reprezentanți în constelația ei, exact așa cum, într-un workshop sau retreat fizic, oamenii din sală reprezintă pentru cel care își face constelația.
Diferența este că nu ne aflăm în aceeași încăpere, ci lucrăm prin Zoom și cu ajutorul unei aplicații care ne permite să construim și să urmărim constelația de la distanță. În limbajul constelațiilor vorbim adesea despre câmp, acel spațiu relațional și informațional care se creează în timpul lucrului și în care reprezentanții pot percepe senzații, emoții, impulsuri, imagini sau diferite informații. Experiența fizică rămâne, pentru mine, una aparte, pentru că prezența oamenilor în aceeași încăpere, mișcarea lor prin spațiu și energia unui grup aflat fizic împreună au ceva ce nu încerc să înlocuiesc. În același timp, experiența mea de lucru mi-a arătat de foarte multe ori că distanța nu împiedică o constelație online să devină profundă și relevantă pentru cel care lucrează.

Aceste constelații cu un client și reprezentanți le fac, de regulă, în weekend. Miercurea, însă, lucrăm într-un mod diferit: fac constelații ghidate online, cu obiecte, iar aici nu există un singur beneficiar pentru care ceilalți reprezintă, ci fiecare participant își face propria constelație, de acasă, în liniștea și intimitatea lui.
Se lucrează cu obiecte mici aflate la îndemână, care pot fi așezate pe o masă: pietre, figurine, monede sau alte obiecte simple, care devin pentru durata constelației reprezentanții diferitelor elemente. Eu ghidez întregul proces, iar deși lucrăm cu aceeași temă, fiecare persoană trăiește și construiește propria constelație.

De exemplu, dacă tema întâlnirii este sacrificiul matern, fiecare participantă va lucra cu propria dinamică legată de acest sacrificiu. Pentru una poate apărea relația cu un copil, pentru alta vinovăția că nu face suficient, pentru alta imposibilitatea de a spune „nu”, iar pentru altcineva un model preluat de la mamă, bunică sau dintr-o generație anterioară. Tema este aceeași pentru grup, însă ceea ce se dezvăluie în constelație este personal și diferit pentru fiecare.

Acesta este, de fapt, unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult în acest mod de lucru: suntem împreună într-un proces comun, dar fiecare are în același timp propriul spațiu și propria intimitate. Eu conduc constelația pas cu pas, spun când introducem un element nou, unde ne uităm și ce observăm, dar ceea ce se desfășoară pe masa fiecărui participant îi aparține.
În funcție de temă, constelația poate atinge mai multe straturi. Uneori apare foarte clar nivelul familial, alteori mergem spre transgenerațional și spre lucruri purtate din sistemul familiei, din relația cu părinții, bunicii sau generațiile anterioare. Putem lucra și cu concepte, cm ar fi procrastinarea, frica, vinovăția, sacrificiul, lipsa banilor, succesul, relația, corpul, singurătatea sau locul meu în viață.

Atunci când tema este construită ca o constelație karmică, modul de desfășurare poate deveni diferit, pentru că nu mai urmărim neapărat o poveste liniară. Procesul se poate desfășura aproape în spirală: o senzație poate conduce către o imagine, imaginea către o persoană sau o situație, iar de acolo poate apărea o promisiune, o pierdere, un contract sau o altă linie de timp care cere să fie privită.
Fiecare persoană primește propriile informații și propriile conștientizări. Pot apărea imagini, amintiri, gânduri aparent neașteptate, senzații puternice în corp, emoții sau pur și simplu acel moment în care lucrurile se leagă și apare un „acum înțeleg”. Nimeni nu este obligat să povestească ceea ce a apărut; fiecare poate împărtăși cu grupul dacă simte sau poate păstra întreaga experiență pentru sine.
În aceste întâlniri prefer să lucrăm cu camera deschisă, pentru că am nevoie să văd participantul și, uneori, masa pe care se desfășoară constelația. Chiar dacă lucrăm de la distanță, urmăresc procesul și ghidez ceea ce se întâmplă. Întâlnirile de miercuri sunt întâlnirile mele de lucru cu obiecte și au un mic schimb financiar.

Joia avem un alt tip de întâlnire, mai scurtă și orientată doar către dinamici karmice. Pornim întotdeauna de la lucruri concrete care există în viața persoanei acum: o frică veche pentru care nu găsește o explicație, un tipar de relație care se repetă, o vinovăție pe care rațional știe că nu ar trebui să o mai poarte, o situație pe care a lucrat-o în multe feluri și care totuși revine sau o senzație persistentă că ceva mai profund se află în spatele problemei vizibile.
Nu pornesc însă de la ideea că orice problemă vine dintr-o viață trecută. Pornim de la ceea ce există acum și lăsăm constelația să arate unde se află rădăcina pe care o putem explora. Uneori răspunsul rămâne în această viață, alteori apare un strat familial sau transgenerațional, iar în alte situații, în lucrul karmic, pot apărea imagini și povești pe care persoana le percepe ca aparținând unei alte linii de timp sau unei alte vieți.
Asta explorăm, de fapt, joia: ce se află dincolo de problema pe care deja o cunoaștem și de ce anumite lucruri continuă să se repete, chiar dacă am încercat deja să le înțelegem sau să le schimbăm.
La întâlnirile de joi poate veni oricine este curios și vrea să vadă cm se poate desfășura o constelație cu obiecte, online, de la distanță și din confortul propriei case.

Sunt foarte multe de povestit despre felul acesta de a lucra: despre reprezentanți, despre obiecte, despre câmp, despre ceea ce simte corpul, despre imaginile care apar și despre acele lucruri pe care mintea nu le-ar fi pus niciodată una lângă alta, dar care într-o constelație pot căpăta dintr-odată sens. Poate va veni și vremea să fac o întâlnire doar despre asta...

24/08/2026

Ce sunt, de fapt, constelațiile cu obiecte?

Când auzi cuvântul constelație, probabil te gândești la acele întâlniri în care o persoană își lucrează constelația, iar ceilalți participanți primesc roluri și reprezintă pentru ea diferite persoane sau elemente ale situației.
Dacă nu poți ajunge într-o sală, dacă nu ai în apropiere un grup de constelații sau pur și simplu nu te simți confortabil să te vulnerabilizezi în fața a zece sau douăzeci de oameni, există o alternativă mult mai accesibilă: constelațiile cu obiecte, pe care le poți face de acasă, online, fiind ghidat pas cu pas.

Poate că forma pe care o cunoști cel mai bine este constelația familială. Ea lucrează în special cu sistemul familial și cu dinamici transgeneraționale: relația cu mama sau cu tatăl, locul nostru în familie, pierderi, separări, apartenențe, loialități, relațiile dintre generații sau tipare care par să se repete de la o generație la alta.

În constelațiile cu Umbra, putem explora acele părți ale personalității noastre pe care, în sensul conceptului de Umbră al lui Carl Jung, le-am ascuns, le-am respins sau ne este dificil să le recunoaștem. Pot apărea aici vulnerabilitatea, furia, nevoia de control, puterea personală, frica de a fi văzut, dificultatea de a spune „nu” sau acele trăsături pe care le observăm foarte ușor la ceilalți, dar mai greu în noi înșine.

În constelațiile arhetipale, putem lucra cu imagini și roluri simbolice precum Salvatorul, Victima, Războinicul, Feminitatea, Masculinul, Puterea sau Abundența. Ele ne pot ajuta să observăm ce energie sau ce rol interior este foarte activ într-o anumită etapă din viața noastră și ce loc ocupă acesta în raport cu celelalte părți ale noastre.

Iar în constelațiile karmice, în cadrul acestei perspective de lucru, explorăm dincolo de istoria familiei și privim către posibile experiențe ale sufletului din alte existențe: legături, promisiuni, jurăminte, datorii, frici, relații sau tipare pentru care nu găsim întotdeauna o explicație suficientă în viața prezentă.

Și atunci, ce este diferit la o constelație cu obiecte? În loc ca rolurile să fie preluate de oamenii dintr-o sală, le atribuim unor obiecte. Poți folosi aproape orice ai prin casă: o piatră, o cană mică, un cristal, o monedă, un pix, o cheie, o cutiuță sau o figurină. Dacă îți place această metodă, poți folosi chiar păpușele speciale pentru constelații, dar nu ai nevoie de nimic sofisticat pentru a începe.

Tu ești acasă, ai obiectele în fața ta, iar eu te ghidez online. Alegem împreună elementele importante pentru tema pe care o lucrăm, le atribuim roluri și le așezăm în spațiu. Apoi intri, pe rând, în poziția diferitelor reprezentări și observi ce se întâmplă: ce simți, către ce sau către cine te-ai îndrepta, ce îți provoacă tensiune, unde există apropiere sau distanță și ce se modifică atunci când dinamica începe să se miște.

Uneori este surprinzător cât de diferit poți percepe aceeași situație atunci când nu o mai analizezi doar mental, ci o vezi efectiv așezată în fața ta. În perspectiva constelațiilor, lucrăm cu ideea unui câmp informațional al sistemului, iar acest lucru face posibil ca experiența să fie facilitată și online, fără ca toți participanții să se afle în aceeași cameră.

În constelațiile cu obiecte putem aborda o varietate foarte mare de teme: relația cu părinții, cu partenerul sau cu propriul copil, dificultățile de cuplu, lipsa unei relații, frica de apropiere, despărțirile, vinovăția, dificultatea de a pune limite, tendința de a face prea mult pentru ceilalți, sentimentul că nu îți găsești locul, relația cu banii și cu abundența, blocaje financiare, frica de succes sau de vizibilitate, probleme la job, relația cu autoritatea, alegeri profesionale, relația cu propriul business, procrastinarea, fricile inexplicabile, tiparele emoționale repetitive, Umbra, arhetipurile, karma de neam sau diferite teme karmice.

Un avantaj important este că poți lucra toate acestea fără să te deplasezi. Poți fi în România, în Anglia, în Italia sau oriunde altundeva și să participi din propriul tău spațiu, cu câteva obiecte pe o masă. Pentru multe persoane, faptul că sunt acasă le permite să se simtă mai în siguranță și să intre mai ușor în proces decât într-o sală plină de oameni.

Constelațiile cu obiecte se pretează foarte bine și pentru lucrul în grup. Putem avea o temă comună, de exemplu una dintre cele cinci răni emoționale ale copilăriei, relația cu banii, vinovăția, frica, karma de neam sau o anumită dinamică karmică, iar fiecare persoană își lucrează propria constelație, acasă, cu propriile obiecte. Tema este aceeași, însă ceea ce apare pentru fiecare poate fi complet diferit.

Există, desigur, și constelațiile individuale 1:1 cu obiecte, în care întreaga întâlnire este dedicată situației tale și putem urmări mai profund ceea ce apare în constelație. Diferența față de grup este că în întâlnirea individuală toate întrebările și toate mișcările constelației sunt construite în jurul temei tale personale. Aceste constelații cu un client și reprezentanți le fac, de regulă, în weekend.

Miercurea, însă, lucrăm într-un mod diferit: fac constelații ghidate online, cu obiecte, iar aici nu există un singur beneficiar pentru care ceilalți reprezintă, ci fiecare participant își face propria constelație, de acasă, în liniștea și intimitatea lui.
Se lucrează cu obiecte mici aflate la îndemână, care pot fi așezate pe o masă: pietre, figurine, monede sau alte obiecte simple, care devin pentru durata constelației reprezentanții diferitelor elemente. Eu ghidez întregul proces, iar deși lucrăm cu aceeași temă, fiecare persoană trăiește și construiește propria constelație.
De exemplu, dacă tema întâlnirii este sacrificiul matern, fiecare participantă va lucra cu propria dinamică legată de acest sacrificiu. Pentru una poate apărea relația cu un copil, pentru alta vinovăția că nu face suficient, pentru alta imposibilitatea de a spune „nu”, iar pentru altcineva un model preluat de la mamă, bunică sau dintr-o generație anterioară. Tema este aceeași pentru grup, însă ceea ce se dezvăluie în constelație este personal și diferit pentru fiecare.

Acesta este, de fapt, unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult în acest mod de lucru: suntem împreună într-un proces comun, dar fiecare are în același timp propriul spațiu și propria intimitate. Eu conduc constelația pas cu pas, spun când introducem un element nou, unde ne uităm și ce observăm, dar ceea ce se desfășoară pe masa fiecărui participant îi aparține.

În funcție de temă, constelația poate atinge mai multe straturi. Uneori apare foarte clar nivelul familial, alteori mergem spre transgenerațional și spre lucruri purtate din sistemul familiei, din relația cu părinții, bunicii sau generațiile anterioare. Putem lucra și cu concepte, cm ar fi procrastinarea, frica, vinovăția, sacrificiul, lipsa banilor, succesul, relația, corpul, singurătatea sau locul meu în viață.

Atunci când tema este construită ca o constelație karmică, modul de desfășurare poate deveni diferit, pentru că nu mai urmărim neapărat o poveste liniară. Procesul se poate desfășura aproape în spirală: o senzație poate conduce către o imagine, imaginea către o persoană sau o situație, iar de acolo poate apărea o promisiune, o pierdere, un contract sau o altă linie de timp care cere să fie privită.
Fiecare persoană primește propriile informații și propriile conștientizări. Pot apărea imagini, amintiri, gânduri aparent neașteptate, senzații puternice în corp, emoții sau pur și simplu acel moment în care lucrurile se leagă și apare un „acum înțeleg”.
Nimeni nu este obligat să povestească ceea ce a apărut; fiecare poate împărtăși cu grupul dacă simte sau poate păstra întreaga experiență pentru sine.

În aceste întâlniri prefer să lucrăm cu camera deschisă, pentru că am nevoie să văd participantul și, uneori, masa pe care se desfășoară constelația. Chiar dacă lucrăm de la distanță, urmăresc procesul și ghidez ceea ce se întâmplă. Întâlnirile de miercuri sunt întâlnirile mele de lucru cu obiecte și au un mic schimb financiar.

Joia avem un alt tip de întâlnire, mai scurtă și orientată doar către dinamici karmice. Pornim întotdeauna de la lucruri concrete care există în viața persoanei acum: o frică veche pentru care nu găsește o explicație, un tipar de relație care se repetă, o vinovăție pe care rațional știe că nu ar trebui să o mai poarte, o situație pe care a lucrat-o în multe feluri și care totuși revine sau o senzație persistentă că ceva mai profund se află în spatele problemei vizibile.
Nu pornesc însă de la ideea că orice problemă vine dintr-o viață trecută. Pornim de la ceea ce există acum și lăsăm constelația să arate unde se află rădăcina pe care o putem explora. Uneori răspunsul rămâne în această viață, alteori apare un strat familial sau transgenerațional, iar în alte situații, în lucrul karmic, pot apărea imagini și povești pe care persoana le percepe ca aparținând unei alte linii de timp sau unei alte vieți.

Asta explorăm, de fapt, joia: ce se află dincolo de problema pe care deja o cunoaștem și de ce anumite lucruri continuă să se repete, chiar dacă am încercat deja să le înțelegem sau să le schimbăm.
La întâlnirile de joi poate veni oricine este curios și vrea să vadă cm se poate desfășura o constelație cu obiecte, online, de la distanță și din confortul propriei case.

Sunt foarte multe de povestit despre felul acesta de a lucra: despre reprezentanți, despre obiecte, despre câmp, despre ceea ce simte corpul, despre imaginile care apar și despre acele lucruri pe care mintea nu le-ar fi pus niciodată una lângă alta, dar care într-o constelație pot căpăta dintr-odată sens.
Poate va veni și vremea să fac o întâlnire doar despre asta, în care să vă povestesc pe îndelete ce este, de fapt, o constelație și cm poate fi ea făcută online. Până atunci, dacă sunteți curioși, ne putem întâlni joi și puteți vedea direct cm se lucrează.

Dacă ai fost vreodată curios să vezi cm funcționează o constelație, dar distanța, timpul sau ideea de a te expune în fața unui grup mare te-au făcut să amâni, poate că o constelație cu obiecte este o formă mult mai potrivită pentru tine de a începe. Uneori, ca să vezi altfel o situație în care te-ai învârtit mult timp, este suficient să o scoți pentru o vreme din mintea ta și să o așezi, la propriu, în fața ta...
Cu drag, Mirela

24/08/2026

Ai auzit vreodată povestea unui inel legat de o ață care a decis cine urma să fie următorul împărat al Romei?

Sună ca o legendă, dar e un fapt istoric — și e mult mai aproape de ce ținem azi în mână sub numele de "pendul" decât ai crede.

Nu există un singur moment de naștere al pendulului, nici un singur om căruia să-i putem atribui ideea. În schimb, îl găsim apărând, de nenumărate ori, în epoci și culturi complet diferite, ca și cm oamenii, indiferent de unde erau sau în ce secol trăiau, ar fi ajuns singuri la aceeași descoperire: dacă lași un obiect suficient de ușor să atârne liber de un fir, el începe să se miște — și acea mișcare poate fi urmărită, observată, interpretată.

Una dintre cele mai vechi mențiuni scrise despre așa ceva vine din Roma antică, din secolul al IV-lea. Istoricul Ammianus Marcellinus povestește despre un grup de oameni îngrijorați de soarta imperiului, care voiau să afle cine avea să-i urmeze la tron împăratului Valens. Nu aveau consilieri, nici informații sigure — aveau doar un vas rotund, literele alfabetului așezate în jurul lui, și un inel legat de un fir extrem de subțire, ținut deasupra. Inelul se mișca de la o literă la alta, iar cei prezenți notau spre ce se îndrepta, încercând să compună, literă cu literă, un nume.

Povestea pe larg: Suntem în anul 372, la Antiohia, sub domnia împăratului Valens — un conducător care vedea trădare peste tot și pedepsea orice suspiciune cu o cruzime ieșită din comun. Un grup secret de oameni instruiți în arte oculte — printre ei Hilarius și Patricius, cunoscuți pentru practicile lor de prezicere — construiseră, cu mare grijă și în taină, un mic trepied din ramuri de laur, după modelul celui de la Delphi. Deasupra lui așezaseră un vas rotund, din metal, pe marginea căruia gravaseră cele douăzeci și patru de litere ale alfabetului grecesc, la distanțe egale, măsurate cu precizie.

Ritualul avea reguli stricte. Un preot îmbrăcat în veșminte de in, cu o mică bonetă tot din in și crenguțe de verbină în mână — plantă considerată de bun augur — rostea versuri de invocare, apoi lua poziție lângă vas. Deasupra trepiedului, ținea suspendat, de un fir de in extrem de fin, un inel — el însuși "consacrat" prin ceremonii tainice. Inelul oscila, atingea literele una câte una, iar din succesiunea lor se formau versuri întregi, ca niște răspunsuri de oracol.

Într-o noapte, grupul a pus întrebarea interzisă: cine avea să-i urmeze la tron împăratului Valens? Inelul s-a mișcat, a atins literele Θ-Ε-Ο — iar cineva din cameră a strigat, aproape fără să vrea, un nume: Teodor. Un funcționar de rang înalt din administrația imperială, cunoscut pentru modestia și inteligența lui — și care, potrivit mărturiilor ulterioare, habar n-avea de acest ritual făcut pe numele lui.

Doar că a pune o asemenea întrebare despre succesiunea la tron era, în Roma acelor vremuri, echivalentul unei mărturisiri de trădare. Când ancheta a ieșit la iveală, Valens a declanșat un val de execuții și torturi fără precedent — zeci de oameni nevinovați, filozofi, funcționari, chiar și cei care doar auziseră o vorbă despre ritual, au fost uciși. Cei doi care au construit trepiedul au fost torturați până la moarte, iar spaima a fost atât de mare încât mulți oameni și-au ars propriile biblioteci, de teamă să nu fie găsiți cu vreo carte "suspectă" în casă.
Un inel, un fir, o întrebare fără răspuns clar. Aproape identică cu ce se întâmplă și azi când cineva improvizează, din curiozitate, un pendul dintr-o verighetă și o ață.

De-a lungul secolelor, obiectul nu a avut niciodată nevoie să fie special. A fost o cheie legată de sfoară, o piatră, o bucată de metal — orice era suficient de liber să se miște. Ce s-a schimbat, treptat, a fost felul în care oamenii au învățat să lucreze cu el. La început doar observau că se mișcă. Apoi au început să stabilească înțelesuri: o mișcare însemna "da", alta "nu" — și, din acel moment, pendulul a devenit un instrument cu care puteai întreba aproape orice.

Abia la începutul secolului XX practica a primit un nume — "radiestezie" — datorită abatelui francez Alexis Bouly. Din acel punct, ceea ce fusese până atunci o cunoaștere transmisă informal a început să capete o formă mai organizată: metode, diagrame, moduri de lucru.

Și totuși — dincolo de toate cristalele, formele elaborate și materialele diferite pe care le vedem azi — esența a rămas exact aceeași ca acum mii de ani: o greutate suspendată de un fir, suficient de liberă încât să se poată mișca.

Dacă n-ai ținut niciodată un pendul în mână, primul lucru care te surprinde e chiar mișcarea lui. Îl ții între două degete, pui o întrebare, și el începe să oscileze. Și aproape inevitabil apare gândul: "De ce se mișcă așa? De unde vine răspunsul ăsta?"

Eu m-am întrebat exact același lucru prima dată când am ținut un pendul în mână. L-am cumpărat mai mult din impuls, am pus primele întrebări — și răspunsurile pur și simplu nu aveau sens. M-am întrebat atunci de ce un instrument folosit de mii de ani, de oameni din culturi complet diferite, nu funcționa pentru mine. Și de acolo a pornit tot drumul meu — să înțeleg ce anume lipsea, ce nu știam, ce nimeni nu-mi explicase.

Pe 2 septembrie, de la ora 19:00, vorbim exact despre asta — ce poate face el astăzi, în viața ta, dacă știi cm să-l folosești corect. E gratuit, e live.

Te aștept — linkul de înscriere e în comentarii. 👇