Dr. Al Faraj Diana

26/09/2026

Draga mea,
ai plâns ieri și m-ai întrebat: „De ce mi se întâmplă doar mie?”
Sunt medic de mulți ani și tot nu știu să răspund perfect la o asemenea întrebare. Așa cm simt azi,din inimă... într-o poveste veche de mii de ani.

O păstrează al-Kindi, un filosof din Bagdad , din secolul al IX-lea, într-o scrisoare despre cm să nu te lași înghițit de tristețe. Se povestește că Alexandru cel Mare, simțind că moare departe de casă, i-a scris mamei sale, Olympias. O ruga ca, după moartea lui, să organizeze un ospăț la care să nu vină nimeni care fusese atins vreodată de o nenorocire.
În ziua ospățului nu a venit nimeni. Olympias a înțeles și a spus: „O, Alexandre, cât de mult seamănă sfârșitul tău cu începutul tău!” Fiul ei rămăsese același până la capăt și găsise un fel de a-i spune că nu era prima care suferea și că durerea nu o alesese doar pe ea dintre toți oamenii..
Alexandru cel Mare real nu a scris, din câte știm, o astfel de scrisoare, dar legenda a rezistat pentru că sensul e adevărat..

🧑‍⚕️Infertilitatea atinge, la un moment dat în viață, aproximativ una din șase persoane..Doar că despre ea se vorbește în șoaptă sau deloc. Știu din cabinet cât de multe se trec sub tăcere. Zilele libere pentru puncție sau transfer devin „o programare la dentist”, iar injecțiile se fac pe ascuns, în baia de la serviciu. La masa de familie, la întrebarea „voi când faceți un copil?”, se răspunde cu o glumă, iar plânsul vine abia în mașină. Aceeași femeie o felicită din inimă pe prietena care îi anunță că e însărcinată și apoi se simte vinovată pentru durerea pe care a simțit-o în aceeași clipă. Testul negativ, făcut prea devreme și ascuns în fundul coșului de gunoi...

Fiecare tăcere e a unui singur om, dar împreună, tăcerile acestea îi fac pe toți să se creadă singuri

Și a fost mereu așa.
În Biblie, Ana nu putea avea copii și, an de an, plângea și nu mai mânca. Soțul ei o iubea sincer și încerca să o mângâie: „Ce plângi şi de ce nu mănânci şi pentru ce e întristată inima ta? Nu sunt eu oare pentru tine mai bun decât zece copii?" Iubirea lui era adevărată, dar nici el nu înțelegea deplin durerea ei. Așa că s-a dus la templu și s-a rugat singură, în inima ei. Doar buzele i se mișcau, glasul nu i se auzea. Preotul crezuse că e beată, dar ea a zis că e o femeie necăjită care se roagă într-o zi grea pentru ea..

Coranul relatează despre profetul Zaharia, un om bătrân a cărui soție nu putea avea copii. Nu e povestea unei femei care plânge, ci a unui bărbat care se roagă „în taină”, iar un fragment din o rugăciune a lui e „Doamne, nu mă lăsa singur.”

Nu sunt deloc niște istorii rare..
Tăcerea și durerea infertilității e comună pentru toate timpurile, popoarele,,credințele...

Aceste relatări se termină cu un copil..

Eu am văzut multe asemenea finaluri, după ani de încercări, de așteptare și de lacrimi. Știu însă că nu toate drumurile ajung acolo, așa că ți le spun mai ales pentru ce e la început: o femeie care își mișcă buzele fără sunet și un bărbat care se roagă în taină..
Au trecut mii de ani de atunci- infertilitatea încă se spune în șoaptă, iar oamenii se cred singuri..

"Doamne, nu mă lăsa singur” e poate cea mai scurtă descriere a ceea ce trăiesc mulți dintre cei care citesc acum aceste rânduri.
Eu nu tac despre infertilitate și scriu aici despe embrioni, despre transferuri reușite și nereușite, despre ce știm și ce încă nu știm, despre soluții și limite..

Nu e posibil să știm mereu răspunsul la toate „de ce”, dar la „ de ce doar mie” cred că am un răspuns, și aș vrea să-l audă toți cei care încă îl poartă în șoaptă: nu doar ție.
Știu, asta nu face durerea ta mai mică- dar o face . mai puțin singură.
🧑‍⚕️
Aștept ziua în care vei recăpăta liniștea și bucuria și îmi vei spune că ești bine..

25/09/2026

25/09/2026

În fiecare lună în care ovulezi, ovarul construiește o glandă nouă, iar dacă nu apare o sarcină, o desface după aproximativ două săptămâni. Se numește corpul galben.
Se formează din foliculul care a eliberat ovocitul și crește neobișnuit de repede. În studiile pe animale, țesutul lui își dublează masa la fiecare 60–70 de ore în primele zile, un ritm pe care îl vedem de obicei la tumori, doar că aici totul e perfect normal.

Celulele din perete încep să producă progesteron, iar vasele de sânge cresc în interior atât de mult încât corpul galben ajunge la cel mai mare flux sanguin raportat la masă din tot organismul, de aproximativ opt ori mai mare decât al rinichiului.

Consumă și de două până la șase ori mai mult oxigen per gram decât ficatul, rinichiul sau chiar inima. Are nevoie de tot acest sânge ca să primească colesterolul din care face progesteron și ca să trimită hormonul spre uter. În mijlocul fazei luteale poate produce până la circa 40 mg de progesteron pe zi.

Rolul lui s-a înțeles abia la începutul secolului XX, când Ludwig Fraenkel a arătat la iepuri că fără corpi galbeni sarcina nu se menține. Hormonul izolat ulterior din el a primit numele de progesteron, adică „pentru gestație”.

Dacă embrionul se implantează, produce hCG, iar hCG-ul menține corpul galben activ până când placenta preia producția de progesteron, în jurul săptămânilor 7–9. De aceea, la prima ecografie de sarcină, multe femei aud cuvântul „chist” și se sperie. De cele mai multe ori, acel chist este chiar corpul galben, care își face treaba, și se retrage singur când nu mai e nevoie de el.

Se formează și dispare de câteva sute de ori într-o viață...

24/09/2026

Există mirosuri care nu ne amintesc de copilărie, ci ne mută în ea.

Poate fi mirosul de pâine caldă și, dintr-odată, nu mai suntem adulți. Suntem din nou în bucătăria bunicii. Poate fi mirosul unei creme, al unei cărți vechi, al ploii pe asfalt sau al unui parfum pe care nu l-am mai întâlnit de ani întregi.
Le simțiți pe neașteptate, pe o stradă oarecare sau într-o casă străină, și pentru câteva clipe nu mai priviți copilăria din prezent, ca pe o fotografie veche, ci sunteți din nou în ea. Aveți iar șapte ani, cu emoțiile, cu trupul și cu liniștea copilului de atunci. Lumina cade la fel, iar vocile din camera de alături sunt ale unor oameni care nu mai sunt de mult. Apoi mirosul se risipește și vă întoarceți în prezent, cu senzația că ați fost pentru o clipă în vizită acasă.

Marcel Proust scria, acum mai bine de un secol, că atunci când dintr-un trecut îndepărtat nu mai rămâne nimic, după moartea ființelor și distrugerea lucrurilor, „mirosul și gustul dăinuie încă multă vreme, asemenea unor suflete”. În romanul său, o madlenă înmuiată în ceai de tei îl duce înapoi în duminicile copilăriei. Psihologii au ajuns să numească „fenomenul Proust” puterea mirosurilor de a trezi amintiri vechi. Totuși, în roman declanșatorul este mai ales gustul, iar amintirea nu vine dintr-odată, ci după un lung efort de a o readuce la suprafață...

Senzația aceasta, că pentru câteva clipe nu ne amintim, ci redevenim copii, a fost studiată. În 2000, doi psihologi de la Liverpooln au observat că amintirile trezite de mirosuri provin mai des din jurul vârstei de 6–10 ani, în timp ce cuvintele trezesc mai ales amintiri din adolescență și tinerețe. Câțiva ani mai târziu, cercetătorii suedezi au găsit același tipar la 93 de vârstnici. Mirosurile îi duceau cel mai des în primul deceniu de viață, iar oamenii descriau o senzație mai puternică de a fi fost transportați înapoi în timp decât atunci când amintirea era trezită de un cuvânt sau de o imagine.

O explicație posibilă ține de anatomie. Spre deosebire de văz și de auz, mirosul are un drum scurt și direct spre regiunile creierului unde se nasc emoțiile și se păstrează amintirile.

Trebuie însă spus cinstit că studiile sunt puține și pe grupuri mici, iar studii mai recente nu au mai găsit o diferență atât de clară între simțuri. Faptul că mirosurile ne duc în copilărie rămâne o tendință, nu o lege, chiar dacă aproape fiecare dintre noi o recunoaște în propria viață- o clipă rară, scurtă, dulce..

Ca medic de fertilitate, nu pot să nu adaug un detaliu. Neuronii care produc GnRH, hormonul care pornește întreaga cascadă a reproducerii, nu apar în creier, ci în nas. În primele săptămâni de viață embrionară se formează în placa olfactivă, aceeași structură din care se dezvoltă mucoasa care simte mirosurile. De acolo pornesc într-o călătorie lungă, de-a lungul fibrelor olfactive, până în hipotalamus, unde rămân toată viața.

Când această călătorie nu are loc, apare sindromul Kallmann: persoana nu simte mirosurile și nu intră spontan în pubertate. Vestea bună este că, în cele mai multe cazuri, fertilitatea poate fi obținută cu tratament ..

22/09/2026

Ani la rând s-a scris despre ei- că vor fi altfel, că vor avea probleme. Se scria mult și apăsat, iar ei nu puteau răspunde, pentru simplul motiv că erau încă prea mici. 🥰
Primul studiu care s-a gândit să-i întrebe pe ei a apărut abia în 2008- ajung la el mai jos, pentru că întâi vreau să spun de unde pornesc...

„Doamna doctor, trebuie să-i spunem vreodată că a fost conceput prin FIV?"
Am primit întrebarea aceasta de mai multe ori, dar recent încă înainte de transferul embrionului în uter..
Copilul nu este încă în brațele părinților, dar ei se gândesc deja cm să-i fie bine, inclusiv atunci când îi vor povesti cm a început viața lui.

(Voi vorbi aici despre FIV cu ovocitele și s***matozoizii părinților, fără donare, pentru că discuția despre donarea de gameți este alta, cu o miză diferită)

Când aud întrebarea, nu mă grăbesc să spun „trebuie". Vreau mai întâi să înțeleg ce îi neliniștește: că s-ar putea simți diferit, că nu ar înțelege, sau că, vorbind despre începutul lui, ar trebui să se întoarcă și ei într-o perioadă despre care încă le este greu să povestească...

🧑‍⚕️🤗 Dacă ne uităm cinstit la ce știm, nu avem dovezi că un copil trebuie să afle că a fost conceput prin FIV ca să se dezvolte bine emoțional.
Un studiu german pe 899 de familii cu copii concepuți prin FIV/ICSI arată, de altfel, cât de rar se întâmplă asta în realitate: la vârsta de cinci-șase ani a copilului, doar 2,3% dintre părinți spuseseră deja, iar aproape două treimi intenționau să spună cândva, pe la 11-12 ani. Distanța dintre „o să-i spunem" și „i-am spus" e una atât de omenească..

Nu le-aș spune niciodată părinților că trebuie să povestească, altfel copilul va suferi. Nu ar fi corect față de date și ar pune încă o grijă pe umerii unor oameni care au dus deja destule. Dar i-aș invita să privească lucrurile și altfel- nu e deloc o veste grea.

Aici ajungem la studiul din 2008, publicat în Journal of Medical Ethics, în care șaisprezece tineri adulți concepuți prin FIV au fost intervievați pe îndelete despre felul în care își priveau propriul început. Erau dintre primele cazuri din Germania, exact oamenii despre care se scrisese atât, fără ei. Iar când au fost în sfârșit întrebați, "artificialitatea" concepției, cuvântul în jurul căruia se purtaseră toate dezbaterile aprinse, s-a dovedit irelevantă pentru identitatea lor. Conta cu totul altceva: certitudinea că fuseseră copii foarte doriți, faptul că aflaseră de la părinți și că se putea vorbi deschis despre asta.

Un an mai târziu a apărut primul studiu care a urmărit copii concepuți prin FIV până aproape de majorat, 26 de tineri intervievați în preajma celei de-a optsprezecea aniversări- niciunul dintre ei nu era tulburat de felul în care fusese conceput.

Nu putem transforma experiențele lor într-o regulă pentru fiecare copil, pentru că sunt studii mici, pe oameni care au acceptat să vorbească, și pentru că au o limită importantă: singurii copii pe care îi poți intervieva sunt cei cărora li s-a spus. Familiile care au ales tăcerea nu ajung în aceste cercetări, iar copiii lor nu au cm să răspundă la întrebări despre ceva ce nu știu.
Ce se poate spune, totuși, este că atunci când povestea a fost spusă, nu a făcut rău, iar un studiu care i-a comparat pe tinerii care au aflat înainte de 12 ani cu cei care au aflat mai târziu, inclusiv după 18 ani, nu a găsit diferențe nici în starea lor de bine, nici în relația cu părinții.

Cine nu a spus încă nu a stricat nimic, iar dacă ați ales să nu spuneți, nu ați greșit..

Dacă mă întrebați cm aș începe, dacă spun, aș alege cuvinte simple: ne-am dorit să avem un copil, sarcina nu venea, iar medicii ne-au ajutat.

Și aș avea grijă ca din povestea drumului nostru să nu se nască o obligație pentru copil. Aș povesti-o așa încât copilul să audă „ce bine că ești aici", nu doar „vezi prin ce am trecut pentru tine".

Mai e ceva ce cred că îi ajută pe părinți să respire- acest copil al lor nu e o excepție. O estimare publicată anul trecut, pe datele adunate din 101 țări, arată că între 13 și 17 milioane de oameni s-au născut până acum prin reproducere asistată, iar undeva în lume se naște unul la fiecare 40 de secunde.

Așa că eu aș spune lucrurile firesc, fără solemnitate, pentru că emoția din jurul acestui subiect este a noastră, a adulților, și vine din anii de așteptare și din tot ce am trecut.
Copilul nu are nimic din toate astea în spate, el aude doar că părinții lui și-au dorit un copil și că medicii i-au ajutat. Pentru el, informația asta stă lângă toate celelalte lucruri pe care le știe despre începutul lui....că s-a născut într-o dimineață de iarnă, că a venit pe lume mic și zgomotos, că tatăl lui nu a închis un ochi toată noaptea și că bunica a plâns de bucurie când l-a văzut prima dată....
Nimic din toate astea nu se spune în șoaptă, toate sunt povestea lui, iar el o cere iar și iar, așa cm cer copiii poveștile pe care le știu deja pe de rost. A fost așteptat, e iubit!

Iar un copil care crește cu povestea asta spusă normal o va spune, la rândul lui, normal, o va pomeni în treacăt unui prieten, pe bancă la școală, și atunci încă un om va afla că FIV nu e nimic straniu. Așa se schimbă lucrurile, de fapt, nu din articole, ci din copiii care vorbesc despre începutul lor fără să coboare vocea, iar peste douăzeci de ani unii dintre acești prieteni vor avea ei înșiși nevoie de ajutor ca să devină părinți și vor porni la drum știind deja că e o cale obișnuită.
..Peste douăzeci de ani, copilul își va aminti foarte rar povestea despre laborator, despre embriolog sau despre ziua transferului, ci își va aminti cine îl aștepta acasă când venea de la școală și cine îl asculta seara, când nu îi ieșea ceva. FIV este felul în care a început, dar nu este ceea ce îl va face să fie cine este, iar asta rămâne în mâinile voastre, exact ca la orice alt părinte- și e partea grea, dar și cea mai frumoasă din tot.

🧑‍⚕️Așa că faceți cm simțiți. Spuneți-i mâine, spuneți-i peste zece ani sau nu spuneți deloc — nu există aici o greșeală , e bine așa cm ați ales.
Eu vă doresc doar să fie sănătoși și să vă bucurați de ei.

21/09/2026

Un centru de fertilitate din New Delhi a publicat luna trecută o analiză a zece ani de teste de fragmentare a ADN-ului s***matic, iar rezultatul care le-a ieșit e genul de lucru pe care un cercetător onest îl publică deși nu îl poate explica...

Ceea ce au făcut e simplu. Au luat 217 bărbați testați între ianuarie 2016 și ianuarie 2026 și au comparat rezultatele cu anotimpul în care fusese recoltată proba, punând alături temperatura și indicele de poluare al orașului pentru aceleași luni.

În New Delhi, iarna, indicele de calitate a aerului trece de 290 — categoria în care autoritățile îți recomandă să nu ieși din casă. Vara, în muson, aerul e de aproape trei ori mai curat.

Iarna aerul ajunge la un indice de calitate de aproape 300, la aproape 15 grade, iar în muson coboară în jur de 109, la peste 31 de grade. Două extreme care se mișcă mereu în direcții opuse.

Fragmentarea ADN-ului s***matic, pentru cine nu a întâlnit-o încă, nu se vede pe o s***mogramă obișnuită. Un s***matozoid poate să aibă formă bună și mobilitate bună și totuși să ducă un ADN cu rupturi.

Din tot ce s-a măsurat în studiu, fragmentarea a fost parametrul care a variat cel mai clar cu anotimpul. Mediana a fost 27,75% în lunile reci și 25,5% în pre-muson, apoi a urcat la 31% în post-muson și 32,25% în muson.
Morfologia normală a scăzut în paralel, de la 20% la aproape 13%, iar proporția s***matozoizilor complet imobili aproape s-a dublat.

🤔Rezultatele cele mai proaste au venit, constant, din perioada cea mai caldă — și din cea cu aerul cel mai curat.🤔

Explicația propusă de autori ține de calendar.
Un s***matozoid recoltat azi a început să se formeze acum aproximativ trei luni. Proba nu vorbește despre ziua analizei, ci despre trimestrul dinaintea ei. Când cercetătorii au recalculat expunerea la temperatură ca medie a celor trei luni anterioare, legătura cu fragmentarea a devenit semnificativă, în timp ce temperatura din ziua recoltării nu spunea nimic. Proba de iarnă e, de fapt, produsul unei toamne care se răcea. Testiculul stă în afara corpului dintr-un motiv, iar căldura prelungită din perioada de construcție pare să lase urme în ADN.

Nimic din toate astea nu spune că poluarea ar fi inofensivă
O meta-analiză din 2025, pe 17 studii și peste 24.000 de bărbați, arată exact inversul. Diferența e că, la Delhi, temperatura și poluarea sunt atât de strâns legate invers una de alta încât statistica nu le poate despărți: iarna e simultan cea mai rece și cea mai murdară. În modelul complet ajustat, temperatura și-a pierdut semnificația tocmai din acest motiv, iar autorii scriu explicit că paradoxul rămâne o observație exploratorie, nu o concluzie cauzală.

Mai sunt lucruri de spus despre ce poate și ce nu poate arăta studiul. E retrospectiv, pe un singur centru, iar cei 217 bărbați nu sunt bărbați obișnuiți, ci bărbați deja trimiși la această analiză pentru un motiv clinic — nu se pot lua procentele lor și extinde la populația generală. Datele de mediu sunt medii lunare pe oraș, nu expunerea reală a fiecărui om. Și, poate cel mai important, modelul lor explică în jur de 14% din variația fragmentării. Restul de 86% stă în altceva ce nu a fost măsurat aici.

🧑‍⚕️Rămâne, totuși, ceva util: fereastra de trei luni. Când vedem o fragmentare crescută, întrebările corecte sunt despre ultimul trimestru, nu despre ultima săptămână — o febră mare, o vară petrecută la volan, saune, whirlpool bath.
Un rezultat anormal nu e un verdict definitiv, ci fotografia unui singur trimestru din viața unui om.
Iar dacă rezultatul depinde de un trimestru, înseamnă și că poate arăta altfel în următorul...

💐Autorii studiului aveau la îndemână o concluzie spectaculoasă și au ales, în schimb, să scrie că nu știu. Cred că asta e partea cea mai valoroasă a lucrării — nu rezultatul, ci refuzul de a-l împinge mai departe decât îl duc datele.

Sursa
Sarma N, Buckshee Rohatgi T. Unpacking the Delhi Paradox: Seasonal drivers of s***m DNA fragmentation. Journal of IVF-Worldwide. 2026;4(3):24-34. doi:10.46989/001c.166207

18/09/2026

💐

17/09/2026

,🩷💙

17/09/2026

Unul dintre cele mai grele momente din FIV este pierderea unei sarcini. Greșelile cromozomiale sunt cea mai frecventă cauză a avortului spontan din primele săptămâni.
Un studiu publicat în august 2026 în Fertility and Sterility ne ajută să înțelegem puțin mai bine și încă una dintre explicațiile posibile: greutatea mamei.

Când embrionii sunt testați genetic înainte de transfer, putem afla dacă au numărul corect de cromozomi. În limbaj medical îi numim embrioni euploizi. Un embrion euploid are șanse mai bune, dar nu are o garanție,

S-au analizat datele a aproape 15.000 de femei tratate în nouă clinici din Statele Unite, între 2019 și 2024. Toate erau la primul lor transfer cu un singur embrion euploid congelat. Le-au comparat pe cele cu obezitate, adică cu un indice de masă corporală (IMC) de 30 sau mai mult, cu celelalte. Ca reper, IMC-ul se calculează din greutate și înălțime, iar o femeie de 1,65 m ajunge la un IMC de 30 la aproximativ 82 de kilograme.

Femeile cu obezitate au avut un risc de pierdere a sarcinii cu 19% mai mare. Riscul creștea odată cu IMC-ul și ajungea la 42% în formele severe de obezitate, cu IMC de peste 40. Un rezultat liniștitor pentru multe paciente este că femeile supraponderale, cu IMC între 25 și 30, au avut aceleași rezultate ca cele cu greutate normală.

Rezultatul care mi s-a părut cel mai interesant este altul. Embrionii s-au implantat la fel de bine la toate femeile, indiferent de greutate. Diferența a apărut abia în săptămânile de după.

Studiul are și limite care trebuie spuse. Fiind retrospectiv, arată o asociere, nu o relație de cauzalitate. Pacientele cu obezitate erau în medie mai în vârstă, iar ajustarea statistică nu poate elimina complet toți factorii care diferă între grupuri.
IMC-ul este o măsură aproximativă, care nu deosebește țesutul adipos de masa musculară și nu arată unde este distribuită grăsimea.
Mai ales, studiul nu a testat nicio intervenție. Din aceste date nu știm dacă scăderea în greutate înainte de transfer ar reduce riscul, cât de mare ar trebui să fie ea sau dacă merită amânat un transfer pentru asta.
Nuanța care rămâne este că greutatea este unul dintre factorii care modulează șansele unei sarcini.
🧑‍⚕️Dacă ai trecut prin pierderea unei sarcini și te regăsești în această categorie, datele acestea nu explică ce s-a întâmplat în cazul tău. Un studiu pe mii de femei arată tendințe generale, dar nu poate spune ce a decis soarta unei sarcini anume. Obezitatea este o afecțiune medicală, cu cauze genetice, hormonale și legate de viața fiecăruia, iar greutatea este doar unul dintre factorii care influențează șansele.
Sursa - în primul comentariu👇

15/09/2026

În dimineața zilei de 12 septembrie 1973, un dentist din Florida traversa New York-ul cu o eprubetă ținută la subraț, ca să o păstreze caldă.
Cu câteva ore înainte, la New York Hospital, ginecologul soției sale — dr. William Sweeney — îi extrăsese chirurgical lui Doris Del-Zio lichid folicular din ovare, îl împărțise în două eprubete și i le dăduse lui John.
Acesta le-a dus cu taxiul aproximativ opt kilometri mai departe, la Columbia Presbyterian, unde îl aștepta în hol un al doilea medic. Recoltarea se făcea într-un spital, încercarea de fertilizare — în altul, printr-o colaborare oarecum informală între doi medici din instituții diferite.

Soții John și Doris Del-Zio încercaseră tot ce se putea. Li se propusese o ultimă variantă: fertilizarea în afara corpului. În 1973 nu se născuse încă niciun copil astfel — nicăieri în lume...

Medicul care aștepta la Columbia era Landrum Shettles, cercetător cu reputație de eccentric, dar și de pionier al studiului ovulului uman. A luat eprubetele — ovocitele lui Doris și proba de s***mă a lui John — le-a pus împreună, în condiții menite să ducă la fertilizare, și le-a lăsat la incubat într-un laborator de la etajul 16.

Nu a apucat să afle ce se întâmplă înăuntru. Șeful departamentului de obstetrică-ginecologie, Raymond Vande Wiele, a aflat că sub responsabilitatea instituției lui se desfășura ceva ce el considera un experiment neautorizat. Într-o instituție conservatoare, temătoare să nu depășească granița eticii, decizia a fost fermă: procedura a fost oprită, iar conținutul eprubetei — distrus, după aproximativ trei zile. Nimeni nu a putut vreodată confirma dacă fertilizarea avusese loc. La câteva luni, Shettles era împins să plece din spital. Nu avea să contribuie niciodată la nașterea unui copil prin FIV....

Cei doi Del-Zio nu au mai avut niciodată un copil împreună... În vara lui 1974 — luna în care ar fi putut să se nască copilul lor — Doris a povestit că și-a pierdut cunoștința într-un magazin și s-a trezit cu brațele pline de haine de bebeluș. 💔🫂

Au dat spitalul în judecată, susținând că fusese distrus „potențialul lor copil”.

Procesul s-a judecat abia în 1978 — exact în vara în care, în Anglia, se năștea Louise Brown, primul copil FIV din lume.
Juriul le-a dat dreptate soților Del-Zio..A stabilit totodată că ceea ce se aflase în eprubetă nu era proprietatea cuplului...

Și aici ajungem la o întrebare - primul copil FIV din lume s-a născut din munca britanicilor Robert Edwards și Patrick Steptoe. De ce în Anglia, și nu în America, unde cercetarea începuse mai devreme?

Cazul Del-Zio e o parte din răspuns. Controversa și procesul au făcut din FIV un subiect toxic în mediul medical american.
Dar factorul cel mai greu a fost altul: banii publici. În aceeași perioadă, în SUA s-a instituit un moratoriu de fapt asupra finanțării federale a cercetării în acest domeniu. Institutele Naționale de Sănătate — cel mai mare finanțator din lume — nici măcar nu acceptau cereri pe această temă. Iar decizia Roe v. Wade, tot din 1973, legase cercetarea FIV de întrebarea despre momentul în care începe viața, transformând un subiect de laborator într-unul politic.

Așa se face că o tehnologie cu rădăcini americane a rodit prima dată dincolo de ocean. Primul copil FIV născut în America, Elizabeth Carr, avea să vină pe lume abia în 1981 — la opt ani după tentativa Del-Zio și trei ani după Louise Brown. Nu pentru că știința americană era mai slabă, ci pentru că, aproape un deceniu, i s-au tăiat resursele și i s-a interzis, practic, dreptul de a încerca din nou după fiecare eșec.

Știind povestea, suntem tentați să vedem un vizionar persecutat și un birocrat care i-a stat în cale.
Adevărul e mai nuanțat.
Shettles avea îndrăzneala, dar nu a demonstrat niciodată nimic — nu a existat un copil, nu a existat o metodă reproductibilă. Nobelul din 2010 l-a primit Edwards nu pentru că a încercat primul, ci pentru un deceniu de muncă riguroasă care s-a încheiat cu copii născuți.
Cât despre Vande Wiele, medicul care a oprit totul: nu era un dușman al FIV, ci al FIV-ului făcut pe furiș, în afara oricărui cadru. Zece ani mai târziu, chiar el a deschis la Columbia una dintre primele programe oficiale de fertilizare in vitro din New York. Nu a blocat tehnologia- a blocat o anumită manieră de a o practica — și a adus-o înapoi atunci când exista un cadru care să o susțină.

Cred că adevărul acestei povești e că fiecare a avut dreptate, în felul lui. Shettles a avut dreptatea celui care îndrăznește înaintea tuturor. Vande Wiele — dreptatea celui care veghează ca îndrăzneala să nu rănească. Iar soții Del-Zio au avut dreptatea cea mai simplă și mai grea dintre toate: aceea de a-și fi dorit un copil. Niciuna dintre aceste dreptăți nu a învins-o pe cealaltă. Toate au fost adevărate în același timp, așa cm se întâmplă rareori în povești și mereu în viață.

Iar astăzi, când o pacientă intră în cabinet și fertilizarea in vitro pare un lucru firesc, ne aflăm de fapt la capătul tuturor acestor dreptăți care s-au ciocnit cândva. Normalitatea de azi e făcută din curajul unora, din prudența altora și din dorul celor care nu au apucat să o trăiască...
Viața, ca întotdeauna, și-a găsit drumul. Poate mai târziu decât ar fi vrut cineva, dar l-a găsit...