22/05/2026
🤷♀️Suntem “bangaranga”?!
Sâmbăta trecută m-am uitat și eu la Eurovision.
După mulți ani și pentru prima dată cu copiii.
Unele melodii, voci, concepte m-au încântat mai mult decât altele, dar m-a surprins alegerea publicului (și a juriilor, dar acolo cunoaștem povestea).
Sinceră să fiu, am ațipit pe alocuri și chiar am ratat câteva dintre reprezentații (printre care și cea a câștigătoarei, poate de aici și surprinderea de la final🤭).
Nu aș vrea să cad în păcatul subiectivismului patriotic, deși ne-a plăcut, am votat, și am țipat de bucurie la ora 1.00 noaptea.
Felicitări, Alexandra Căpitănescu&trupa pentru rezultatul obținut!
Ca psihoterapeut însă, mi-au atras atenția două lucruri:
1️⃣Popularitatea anxietății - ca temă și mod de a fi exprimată și “prelucrată muzical” (vezi “Bangaranga” și “Choke me”).
Sinceră să fiu, dacă însăși interpreta melodiei câștigătoare nu ar fi explicat ce a vrut “să spună autorul” cu “bangaranga”, nu mi-aș fi dat seama că este vorba despre o “modalitate” de a face față anxietății.
În schimb, ce a rămas cu mine a fost o imagine (sexualizată), niște mișcări bune de dans, un ritm catchy și un cuvânt care îți rămâne ușor în minte.
Îmi asum aici că frumusețea stă în ochii și urechile privitorului.
2️⃣Punctajul foarte mic obținut de reprezentantul Lituaniei în comparație cu cel al Greciei.
Primul și-a pus în cântul lui niște întrebări existențiale, cu tristețe și melancolie, e adevarat.
Al doilea a rostit niște cuvinte pe un fundal de joc video, multă mișcare (să nu zic agitație) și culoare (stridentă - mi-au plăcut și mie cizmele și fesul, ce-i drept😅).
Mai mult, unele voci explică succesul la public a melodiei "Bangaranga" prin “efectul TikTok”.
Iar asta nu mă face decât să mă gândesc la cât de ușor ne-am lăsat induși în eroare, astfel încât am început să credem că și rezolvarea problemelor noastre, vindecarea sau chiar viața însăși ar trebui să se întâmple ca într-un reel pe TikTok: rapid, ușor, cu veselie, accesibil de oriunde și oricând.
“Easy peasy, lemon squeezy” cm ar spune fiica mea aproape adolescentă.
Ori, din păcate pentru noi, experiențe de când lumea tin să ne contrazică: nașterea, creșterea, construcția, vindecarea presupun efort și disconfort.
Altfel spus, avem nevoie să ne creștem reziliența.
E în natura noastră să evităm durerea și disconfortul și să căutăm plăcerea și confortul.
Însă alegând și alergând mereu după cea de-a doua variantă, ne “aplicăm”singuri o mare păcăleală și ne creăm așteptări nerealiste.
Dacă ar fi să fac o traducere "în termeni de psihoterapie", iată ce înțeleg eu despre tratamentul stărilor “neplăcute” în urma acestei ediții Eurovision:
👋cu câteva mișcări de dans, citit niște cărți de dezvoltare personală și 2-3 afirmații pozitive, am scăpat de anxietate.
Ori experiența din cabinet (de psihoterapeut și client) nu mă lasă să percep lucrurile în acest fel.
Anxietatea ca simptom al CPTSD (trauma complexă ) necesită ceva mai mult de atât.
Tu ce crezi? Ne-a setat Social Media așteptări nerealiste despre cât de „easy peasy” ar trebui să fie viața și vindecarea noastră?
