06/10/2025
Ana are 30 de ani și a venit în terapie spunând de la prima întâlnire: „Scuză-mă că te deranjez…”. A rostit-o reflex, cu voce joasă, aproape șoptită. Apoi a zâmbit stingher, ca și cm simplul fapt că era acolo trebuia justificat.
Pe parcursul ședințelor, acest tipar a apărut constant. Când cerea un pahar cu apă, începea cu „doar dacă nu te deranjez”. Când avea nevoie de o pauză, spunea „scuză-mă că întrerup”. Când își exprima un disconfort, adăuga repede „nu contează, lasă…”.
În copilărie, Ana era certată des pentru că „punea prea multe întrebări”. Când avea nevoie de atenție, părinții îi spuneau „nu mai fi sensibilă”. A învățat devreme că prezența ei poate fi considerată prea mult, așa că a început să se micșoreze.
La maturitate, acest mecanism s-a transformat într-o frică profundă de respingere. În relații, nu spunea când îi era greu „ca să nu deranjeze”. La serviciu, când era întreruptă, zâmbea și tăcea. În cuplu, minimaliza lucruri care o răneau.
Lucrul terapeutic a început cu schimbarea limbajului. În loc de „Scuză-mă că te deranjez”, am exersat împreună „Mulțumesc că îți faci timp pentru mine”. A învățat să observe cm umerii i se încordau de fiecare dată când își cerea dreptul la spațiu și să respire conștient.
În oglindă, își repeta zilnic: „Am voie să fiu. Merit să fiu auzită. Ceea ce simt contează”. A lucrat și cu copilul interior, imaginându-și fetița speriată spunând: „Scuză-mă că te deranjez…”. O lua în brațe și răspundea: „Nu mă deranjezi. Te iubesc. Ai dreptul să fii aici”.
Pas cu pas, vocea ei a devenit mai clară. A început să vorbească fără să se scuze, să ceară sprijin fără să se teamă că e o povară.
Povestea Anei nu este despre politețe, ci despre vindecarea fricii de a fi „prea mult”. Lumea nu avea nevoie ca ea să se micșoreze. Avea nevoie de vocea ei.
