15/06/2026
Beție la Győr – când viața participă și ea la conferință
În ultima vreme, un fenomen aparte se repetă la întâlnirile mele. Observ tot mai des că participanții vin cu povești, întrebări și situații de viață care se leagă exact de esența temei din acea zi. De parcă viața însăși ar participa la conversație și, prin cei prezenți, ar aduce la suprafață tocmai ceea ce urmează să fie discutat.
Așa s-a întâmplat și la conferința din Győr, pe care de data aceasta am ținut-o într-un parc. Tema a fost beția — extazul, starea de mámor.
Din primele minute a devenit clar că beția nu se referă deloc doar la alcool sau alte substanțe care alterează conștiința. Cu toții cunoaștem stări în care ceva ne poartă cu sine. Poate fi mânia, resentimentul, dorința de a fi pe placul celorlalți, nevoia excesivă de performanță, dragostea, munca, mâncatul, sportul sau orice altă experiență care preia controlul asupra atenției noastre.
Pe parcursul conversației, tot mai mulți au recunoscut că în viața lor s-au întâlnit de nenumărate ori cu aceste stări. În multe cazuri deveniseră atât de obișnuite, încât păreau naturale.
Apoi s-a întâmplat ceva care a adus tema și mai aproape.
În parc a apărut un tânăr. Era vizibil sub influența alcoolului. S-a așezat printre noi și în scurt timp a devenit unul dintre cei mai importanți învățători ai serii — fără ca cineva să-i fi cerut acest lucru.
Mulți ar vorbi în astfel de momente despre coincidență.
În lumina temei conferinței însă, s-a ridicat o cu totul altă întrebare.
De ce a apărut tocmai atunci? De ce tocmai acolo? De ce tocmai un om care purta în sine una dintre cele mai puternice forme exterioare ale temei a venit să se alăture nouă?
Pe parcursul serii părea tot mai evident că atenția comună a grupului a atras această situație. De parcă tema fusese atât de prezentă în spațiu, încât viața a trimis un exemplu viu pentru ea.
Tânărul se numea Tibi.
În el coexistau simultan starea influențată de alcool și o altă parte, care funcționa mai limpede. Erau momente când obișnuința îl conducea. Alteori înțelegea exact ce se spunea, își recunoștea propria situație și vedea conexiuni.
Dacă îl priveam îndeaproape, se putea observa dialogul dintre corp și stare. Când obișnuința îl conducea, respirația îi era superficială, privirea — estompată, mișcările — automate. Când însă ceva îl atingea — o întrebare, o recunoaștere — corpul se transforma și el. Respirația se adâncea. Privirea se ascuțea. Postura se deschidea.
Aceasta nu este întâmplare. Beția nu se petrece niciodată doar în minte. Corpul oferă feedback experienței — și experiența oferă feedback corpului. În cazul lui Tibi, acest lucru se putea observa cu o claritate deosebită: cele două straturi se alternau, și tocmai în momentul în care corpul și mintea trăgeau în direcții opuse devenea vizibilă lupta interioară a omului.
Una dintre cele mai memorabile conversații ale serii s-a desfășurat atunci când a vorbit despre faptul că are o voință extrem de puternică.
S-a ridicat întrebarea:
— Ce este în tine acum cu adevărat limpede?
După câteva momente, a răspuns:
— Inima mea.
Răspunsul a fost simplu, și totuși spunea multe. De parcă dincolo de beție era prezent ceva care știe exact direcția. Obișnuința îl poate ascunde — dar nu îl poate stinge.
Dacă privim numele ca pe niște purtătoare ale unui mesaj mai profund, atunci numele Tibi a căpătat în această poveste o semnificație aparte. De parcă ar purta întrebarea: care forță mă conduce — forța obișnuinței sau forța recunoașterii?
Pe parcursul serii, exact această luptă interioară a devenit vizibilă.
Tibi a arătat cm poate dispărea conștiința în marea obișnuințelor. A arătat și că momentele de claritate sunt prezente chiar și atunci. Recunoașterea se poate naște — și totuși tiparul vechi trage înapoi adesea. În pauză a plecat din nou după băutură. Nu pentru că îi lipsea rațiunea sau discernământul. Mai degrabă pentru că forța obișnuinței s-a înrădăcinat adânc în funcționarea lui de-a lungul timpului.
Și atunci a devenit cu adevărat înțeleasă una dintre cele mai importante învățături ale beției.
În viața majorității oamenilor există un astfel de punct de siguranță. Un obicei, un comportament sau un tipar de gândire la care se întorc când devin nesiguri. Pentru unii este alcoolul. Pentru alții — mânia. Pentru alții — conformarea, mâncatul, munca sau nevoia continuă de a se dovedi.
Forma se schimbă. Funcționarea rămâne aceeași.
În acea seară, două feluri de beție erau prezente simultan în parc.
Una era dezintegratoare. Starea lui Tibi a arătat ce se întâmplă când beția duce pe cineva departe fără să îl aducă înapoi. Granițele se dizolvă — dar eul nu se extinde, ci se pierde. Ceea ce s-a deschis nu se integrează. Dimineața nu rămâne din ea decât golul, care caută o nouă beție.
Cealaltă era integratoare. Atenția comună a grupului — întrebările, recunoașterile, prezența — era și ea un fel de beție. În aceasta s-au dizolvat și granițele. În aceasta a curs și ceva mai mare înăuntru. Dar aceasta a adus înapoi. Ceea ce a deschis, s-a putut lua cu sine.
Diferența nu este în sursă. Ci în dacă am fost prezenți în ea — sau ne-am lăsat doar purtați de ea.
La sfârșitul serii am adresat grupului o întrebare.
Nu i-am întrebat ce cred despre Tibi. Ci despre ceea ce el a arătat în fiecare dintre noi.
— Din ceea ce beția v-a arătat în seara aceasta — ce puteți păstra și în stare de trezie?
S-a lăsat liniștea. Apoi răspunsurile au început să vină încet. Nu zgomotoase, nu spectaculoase. Dar profunde. Fiecare a găsit ceva care îi aparținea — o recunoaștere, un tipar, o întrebare pe care nu îndrăznise să și-o pună până atunci.
Aceasta este integrarea. Când stratul deschis nu se închide complet la loc. Când beția nu se termină cu trezirea — ci lasă în urmă ceva ce poate fi purtat și în stare de trezie.
Tibi poate că nu știa acest lucru în seara aceea. Dar grupul știa.
Tânărul a devenit în acea seară un exemplu viu pentru cm poate transforma omul o clipă valoroasă într-o luptă interioară. Totodată a arătat că în fiecare clipă există o altă posibilitate — recunoașterea a ceea ce se întâmplă în noi și recunoașterea că în anumite situații avem nevoie de sprijin.
Poate de aceea a venit la noi în seara aceea.
Poate grupul l-a chemat. Poate tema. Poate viața.
Răspunsul poate fi diferit pentru fiecare.
Ceea ce a devenit cu siguranță vizibil: în acea seară, prin povestea unui om, cu toții am putut să ne apropiem mai mult de înțelegerea propriilor obișnuințe, a propriilor beții și a propriilor decizii.
Ceea ce beția ți-a arătat — ai reușit să păstrezi ceva din ea și în stare de trezie?
Győző Vibratia Momentului Gyerő
