22/06/2026
Dragii părinți,
Știu că vă faceți griji. Știu pentru că și părinții mei și-au făcut. Și știu că grija asta vine din dragoste ,din acea dragoste care uneori nu știe cm să se exprime altfel decât prin întrebări repetate, prin „ai învățat?”, prin tăceri încărcate la masă seara.
Vreau să vă spun ceva. Nu ca să vă judec, ci pentru că am fost acolo. Am fost exact copilul care stă acum la biroul din camera lui și se uită în gol între două pagini de caiet.
Mergeam la meditații. Învățam. Mă pregăteam.
Din exterior, probabil păream exact ce trebuia să fiu ,un elev serios, responsabil, care face ce trebuie. Și într-un fel, eram. Dar în interior era altceva. Era o ceață ciudată, un fel de mers automat prin zile, ca și cm altcineva se ducea la meditații în locul meu și eu priveam de undeva de sus.
Nu eram suficient de motivată. Nu vedeam de ce contează atât de mult. Nu înțelegeam ce legătură are o notă scrisă pe o foaie cu viața mea reală, cu cine sunt eu, cu ce voi deveni.
Și acesta e adevărul pe care probabil copilul vostru nu vi-l spune și nu pentru că vrea să vă ascundă ceva, ci pentru că nici el nu știe cm să îl formuleze. Motivația reală, profundă, nu vine din frică. Nu vine din presiune. Nu vine nici din meditații, oricât de bune ar fi. Vine dintr-un loc pe care la 14 ani abia începi să îl descoperi.
Și totuși și asta e partea pe care vreau să o înțelegeți cu adevărat ,examenul acela a contat.
Nu în felul în care mi se spunea că va conta. Nu dramatic, nu definitiv, nu ca o sentință. A contat subtil, structural, ca un prim exercițiu serios de a face ceva dificil chiar și atunci când nu simți că poți. De a merge mai departe chiar și când motivația lipsește. De a alege responsabilitatea față de tine într-un moment în care tot ce vrei e să fugi de ea.
Astăzi sunt absolventă a facultății din Cluj. Și când mă uit în urmă la drumul parcurs, văd un fir lung care începe exact acolo , în vara aceea în care mergeam la meditații fără chef, în care învățam din inerție mai mult decât din convingere, în care nu vedeam rostul a tot ce fac.
Rostul era. Eu nu îl vedeam încă.
Deci vă rog , nu îi cereți copilului vostru să fie motivat tot timpul. Nu e uman. Nu e posibil. Și când îl vedeți că merge înainte chiar și fără motivație, știți că acela e momentul în care construiește ceva esențial în el: reziliența de a continua când nu simte că poate.
Nu îl întrebați doar ce notă vrea să ia. Întrebați-l cm se simte. Dacă doarme. Dacă are cu cine vorbi despre frica pe care probabil o poartă singur și nu o arată.
Pentru că stresul lui este real, chiar dacă nu îl vedeți. Chiar dacă el însuși nu îl recunoaște. Chiar dacă din exterior pare că merge totul bine.
Merge , dar cu un efort pe care nu îl știe nimeni.
Eu am fost acel copil. Am purtat exact ce poartă al vostru acum și nu am spus-o nimănui.
Și dacă aș putea să mă întorc și să îi șoptesc ceva acelei fete obosite care mergea la meditații fără să înțeleagă de ce, i-aș spune doar atât: o să aibă sens. Nu acum. Dar o să aibă.
Vouă nu vă cer să aveți răspunsuri. Vă cer doar să rămâneți lângă ei când nu le merge. Să nu transformați fiecare seară într-un raport de progres. Să îi lăsați uneori să fie obosiți fără să fie și vinovați pentru asta.
Nu știu dacă copilul vostru va lua nota pe care o visați voi ca părinți . Dar știu că felul în care îl faceți să se simtă vara asta ,în cea mai stresantă vară din viața lui de până acum , o să îl poarte mult timp după ce examenul se termină.
Fiți părintele la care se întoarce , nu omule de care se teme. ☀️
