19/07/2026
Acum doi ani, casa mea s-a golit.
Copiii au plecat la facultate și, pentru prima dată după foarte mult timp, am rămas doar eu. În același timp, mi-am schimbat și serviciul. Colegi noi, oameni noi, întâlniri, ieșiri după program.
Simțeam că începe o etapă nouă din viața
mea.
Doar că era un lucru pe care încercam mereu să-l ascund.
Ochelarii.
Aveam o pereche de ochelari pentru aproape pe care îi țineam în sertarul biroului. Îi puneam doar când citeam un contract sau completam acte. Erau incomozi.
Trebuia să-i țin pe vârful nasului și să mă uit peste ei când vorbeam cu cineva.
Mi se păreau urâți.
Niciodată nu ieșeam din birou purtându-i.
Dacă mergeam la o cafea cu colegii, îi lăsam pe birou. Preferam să văd mai greu decât să mă simt stânjenită cu ei.
Într-o zi, mi-am spus că trebuie să fac ceva.
Așa am ajuns la Bee Optic.
Credeam că voi pleca de acolo doar cu alte dioptrii.
În schimb, Raluca Stupu m-a întrebat cm lucrez, cât stau la calculator, dacă citesc mult, dacă șofez seara, dacă mă dor ochii la sfârșitul zilei.
La final mi-a spus ceva ce nu voi uita:
„Tu nu ai nevoie doar de alți ochelari. Ai nevoie de o soluție care să se potrivească vieții tale.”
Mi-a explicat cu răbdare ce înseamnă lentilele progresive și de ce, în cazul meu, ar putea înlocui acei ochelari pe care îi purtam doar pe ascuns. Mi-a explicat și de ce să îmi aleg lentile care se închid la soare, cm mă pot ajuta în zilele lungi și cât de bine ar fi să nu mai schimb mereu ochelarii în funcție de locul în care mă aflu. Am probat mai multe variante de lentile care se închid la soare și am constatat că mă simt bine cu cele negre.
Recunosc... am fost sceptică.
Apoi am mers să aleg rama.
Maria Marin mi-a adus mai multe modele.
Le-am probat.
Și iar le-am probat.
Eu spuneam mereu:
— Nu... parcă nu sunt eu.
Maria nu s-a grăbit nicio clipă.
Zâmbea și spunea doar:
— Hai să mai încercăm una.
La un moment dat, mi-a întins o ramă pe care nici măcar nu aș fi luat-o în mână dacă aș fi fost singură.
Am pus-o.
M-am uitat în oglindă.
Și, fără să-mi dau seama, am spus cu voce tare:
„Parcă asta sunt eu.”
Nu era doar rama.
Faptul că îi făceam că să văd clar la orice distanță, fără să-mi mai schimb ochelarii, fără să-i cobor pe nas, fără să mă ascund mă încânta.
Astăzi îi port peste tot.
La serviciu.
În oraș.
La întâlniri.
La restaurant.
În concediu.
Iată-mă acum la mare, cu serviciul, dar după-amiezile sunt pentru mine și prind câteva ore de plajă și baie... cu ochelarii mei frumoși care îmi țin și de ochelari de soare, dar pot sta și sub umbrelă să citesc o carte și la restaurant să văd meniul.
Nu-i mai scot imediat ce termin de citit.
Nu-i mai ascund.
Și, de fiecare dată când mă uit în oglindă, îmi amintesc că am intrat la convinsă că am nevoie de niște dioptrii noi.
De fapt, aveam nevoie de cineva care să mă asculte, să înțeleagă cm trăiesc și să-mi spună, cu răbdare, că există o soluție mai bună.
Mă bucur că am intrat în ziua aceea pe ușa lor.
