Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra, Mioriței, nr 7C, Bacau (2026)

19/08/2026

Avem tendința să evaluăm schimbarea și stagnarea în funcție de ceea ce ne dorim într-un anumit moment. Dacă o schimbare ne aduce mai aproape de ceva important pentru noi, o putem trăi cu entuziasm, speranță sau curiozitate. Dacă, în schimb, ne amenință stabilitatea, relațiile, identitatea sau sentimentul de control, aceeași schimbare poate fi resimțită ca periculoasă.

La fel se întâmplă și cu stagnarea. Atunci când viața este suficient de bună, când o relație funcționează, când avem un loc de muncă stabil sau când ne simțim în siguranță într-o anumită rutină, continuitatea poate fi foarte valoroasă. Nu ne dorim permanent ca lucrurile să se transforme. Avem nevoie și de perioade în care ceea ce funcționează să poată rămâne așa.

Dificultatea însă apare atunci când transformăm schimbarea în "bine" și stagnarea în "rău". Psihologic vorbind, lucrurile sunt mai nuanțate. Să ne gândim, de exemplu, la o persoană care încearcă să își stabilească limite mai sănătoase în relații. Schimbarea poate însemna să spună pentru prima dată "nu", să nu mai răspundă imediat fiecărei solicitări sau să exprime că ceva o deranjează. Dar pentru ca această schimbare să devină un nou mod de funcționare, este nevoie și de stabilitate: să repete limita, să o păstreze și atunci când apare vinovăția, să nu renunțe la ea după primul conflict. Ceea ce numim uneori "stagnare" este, în acest caz, tocmai consolidarea schimbării.

Același lucru se întâmplă când cineva încearcă să își schimbe percepția și înțelegerea față de propria anxietate. Poate învăța să observe simptomele fără să reacționeze imediat prin evitare, să rămână într-o conversație dificilă sau să meargă într-un loc pe care înainte îl evita. Acestea sunt momente de schimbare. Ulterior, este nevoie ca noua experiență să fie repetată suficient de mult încât psihicul să înceapă să o recunoască drept familiară și tolerabilă.

Mai mult, schimbarea nu este întotdeauna semnul unei evoluții. Putem schimba relații, locuri de muncă, proiecte sau direcții de viață tocmai pentru a evita să rămânem suficient de mult într-un loc încât să observăm ce se întâmplă în noi. Chiar și căutarea continuă a "următorului lucru" ne împiedică să consolidăm ceea ce am construit deja.

Astfel, progresul nu se măsoară numai prin cât de multe lucruri se schimbă. Uneori progresul înseamnă să faci ceva diferit. Alteori înseamnă să poți păstra ceea ce ai construit, fără să te întorci automat la vechile mecanisme. Schimbarea ne ajută să ne adaptăm la informații, contexte și nevoi noi. Stabilitatea ne ajută să conservăm ceea ce este util, să integrăm experiențele și să construim continuitate. Avem nevoie de ambele.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ [email protected]
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

11/08/2026

Există o falsă impresie că dacă nu vorbim despre un lucru, dacă nu ne mai gândim la el sau dacă îl ținem suficient de bine ascuns, îi diminuăm puterea. Doar că, în realitate, ceea ce evităm nu dispare neapărat. Ba chiar continuă să ne influențeze din locul în care l-am pus deoparte.

Poate fi o pierdere față de care nu ne-am permis să plângem pentru că “trebuia să fim puternici”. O relație în care am fost răniți, dar despre care spunem că “nu a fost mare lucru”. Poate fi furia față de un părinte pe care îl iubim și față de care credem că nu avem voie să fim furioși.

Sigur că nu orice experiență dificilă trebuie povestită tuturor. Avem dreptul la intimitate și avem nevoie să alegem cu grijă cui, când și cât îi spunem. Dificultatea apare atunci când adevărul devine atât de greu de tolerat încât ajungem să nu ni-l mai putem recunoaște nici nouă înșine. Și asta înseamnă un consum foarte mare de energie psihică pentru diverse comportamente de evitare.

Schimbăm subiectul când cineva se apropie de o anumită zonă. Muncim excesiv. Nu mai mergem în anumite locuri. Evităm anumite persoane. Ne spunem că “am trecut peste”, deși corpul se încordează la fiecare amintire. Intrăm într-o nouă relație, dar reacționăm la comportamentul partenerului prin ceea ce am învățat în relația anterioară. Ne este foarte greu să primim un feedback sau o recomandare, fără să observăm că prezentul atinge o rană mai veche.

(Și) aici intervine rolul psihoterapiei. Nu pentru a ne forța să deschidem toate ușile trecutului și nici pentru a ne ține captivi în ceea ce a fost, ci pentru a crea suficientă siguranță interioară încât să putem privi, treptat, ceea ce până atunci a fost prea greu de simțit, de numit sau de înțeles.

Un obiectiv sănătos și realist nu este acela de a uita ce ni s-a întâmplat. Este acela în care ceea ce am încercat mult timp să ascundem, să negăm sau să evităm poate deveni, în sfârșit, o parte a poveștii noastre pe care o putem privi fără să mai fim conduși de ea.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ [email protected]
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

09/08/2026

În multe momente, când apare o emoție mai dificil de tolerat, primul nostru impuls este să facem ceva pentru a nu o mai simți atât de intens. Ne ocupăm cu altceva, luăm telefonul, muncim mai mult, căutăm companie, mâncăm, pornim un serial sau încercăm să ne distragem atenția.

Distragerea nu este, în sine, problematică. Ba chiar uneori ne ajută să ne reglăm și să nu fim copleșiți. Dar, dacă ne îndreptăm de fiecare dată spre ea înainte de a observa ce se întâmplă în interiorul nostru, putem pierde o parte importantă din informația pe care emoția o conține.

Dacă, în loc să ne grăbim să ieșim din ceea ce simțim, am putea rămâne pentru câteva momente curioși față de propria experiență, am putea afla lucruri importante despre noi și despre situațiile în care ne aflăm. Poate descoperim că furia apărută după o conversație nu este doar "o stare aiurea", ci reacția noastră la faptul că am acceptat din nou ceva ce nu ne doream. Că tristețea pe care încercăm să o acoperim prin activitate ne arată că am pierdut ceva important și că încă avem nevoie să îi facem loc. Sau că iritarea constantă față de oamenii apropiați apare într-o perioadă în care am oferit foarte mult și ne-am ignorat propriile nevoi.

Emoțiile pot aduce informații despre ceea ce contează pentru noi, despre limitele care ne-au fost depășite, despre nevoi rămase neexprimate, despre frici, pierderi, conflicte interioare sau tipare pe care le repetăm. Ele nu reprezintă întotdeauna o evaluare exactă a realității, dar ne pot spune foarte multe despre felul în care o percepem și despre sensul pe care experiența respectivă îl are pentru noi.

Uneori suntem atât de preocupați să ne simțim mai bine, încât nu mai avem timp să înțelegem de ce ne simțim așa cm ne simțim. În schimb, cu cât reușim să rămânem mai mult lângă ceea ce simțim, fără să ne grăbim imediat spre distragere, cu atât emoțiile devin mijloace prin care ajungem să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și relația noastră cu ceea ce ni se întâmplă.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ [email protected]
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

27/07/2026

Cum se face că putem avea răbdare cu un coleg, putem răspunde calm unui străin, putem fi atenți la ton și la cuvinte, iar acasă devenim irascibili, critici, reci sau ne pierdem ușor răbdarea față de familie/partener/copii/cei apropiați?

În relațiile din afara familiei funcționăm (mai ales) prin roluri și reguli sociale clare. Ne controlăm reacțiile, ne alegem cuvintele și ținem cont de consecințe. În relațiile apropiate, însă, scade filtrul social și se activează mai ușor vulnerabilitățile noastre: frica de respingere, nevoia de validare, sensibilitatea la critică, sentimentul că nu suntem văzuți sau înțeleși.

De exemplu, putem tolera fără dificultate întârzierea unui coleg, dar întârzierea partenerului poate fi trăită ca lipsă de interes. Putem răspunde politicos unui client dificil, dar acasă, după o zi solicitantă, o întrebare simplă poate declanșa iritare. Putem spune unui prieten "înțeleg că ai avut o zi grea", dar partenerului îi răspundem "iar începi?".

Pe de o parte, stresul cotidian poate diminua resursele de autoreglare, ceea ce face ca reacțiile față de cei apropiați să fie mai intense și mai puțin filtrate. Pe de altă parte, relațiile apropiate (care sunt și cele mai semnificative) activează sistemul de atașament (învățat în experiențele timpurii), iar reacțiile nu mai apar doar față de ceea ce se întâmplă în prezent, ci și față de semnificația pe care situația o are pentru noi.

Pot exista multe explicații pentru tiparul/ tiparele prin care relaționăm, însă responsabilitatea (de a înțelege și face ceva cu aceste tipare) revine fiecăruia dintre noi. Cu alte cuvinte, intimitatea nu înseamnă că e în regulă să oferim celor apropiați ceea ce nu ne-am permite să oferim unui străin. Cu cât ne explorăm și șlefuim pe noi înșine, cu atât și calitatea relațiilor crește.

Sigur că lucrurile nu se întâmplă peste noapte, dar poate te ajută să te întrebi mai des - Ce se activează în mine lângă omul apropiat, încât blândețea pe care o pot oferi altora devine atât de greu accesibilă?

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ [email protected]
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

20/07/2026

Acordăm multă atenție lucrurilor pe care le facem pentru prima dată: primul loc de muncă, prima zi într-un loc nou, prima călătorie, prima dată când devenim părinți. Sunt experiențe vizibile, ușor de numit și de păstrat în memorie.

Există însă și alte "prime dăți", care se petrec în interiorul nostru și pe care pare că le putem trece (mult mai ușor) cu vederea.

De exemplu, prima dată când reușim să privim diferit o situație despre care credeam că va avea mereu aceeași semnificație. Prima dată când nu ne mai învinovățim pentru ceea ce simțim. Prima dată când spunem "nu" fără să ne explicăm răspunsul excesiv. Prima dată când cerem ajutor înainte de a ajunge la epuizare. Prima dată când primim o critică fără să o transformăm într-o concluzie despre întreaga noastră valoare. Prima dată când, într-un conflict, nu ne retragem, nu atacăm și nu încercăm să reparăm imediat starea celuilalt, ci rămânem în contact cu ceea ce simțim și avem nevoie. Prima dată când anxietatea este prezentă, dar nu ne mai împiedică să facem ceea ce credeam că nu vom putea face niciodată. Prima dată când observăm un gând fără să îl verificăm, să îl combatem sau să îi dăm întreaga noastră atenție. Prima dată când tristețea nu mai este trăită ca o dovadă că am regresat, ci ca o stare omenească prin care putem trece și pe care avem voie și nevoie să o simțim și trăim.

Aceste experiențe (și multe altele) pot părea nesemnificative pentru că nu sunt spectaculoase și, uneori, nici măcar nu produc o stare imediată de bine. Un răspuns emoțional mai sănătos poate fi la început inconfortabil. Să pui o limită poate aduce vinovăție. Să tolerezi incertitudinea fără să cauți imediat reasigurări poate părea amenințător, mai ales dacă ai încercat mult timp să îți reduci anxietatea prin control. Să fii blând cu tine după o greșeală poate părea nefiresc, mai ales dacă autocritica a fost mult timp principala formă de exprimare. Să îți permiți să fii obosit fără să te acuzi că ești leneș poate părea dificil, mai ales dacă valoarea personală a fost legată de cât de mult poți face.

Merită să observăm aceste începuturi, chiar dacă sunt fragile, incomode sau greu de explicat celorlalți. Ele arată că în interiorul nostru se construiește o experiență nouă. Poate încă nu ne vine firesc să alegem diferit, dar faptul că am reușit o dată înseamnă că vechiul răspuns nu mai este singura posibilitate.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ [email protected]
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

05/07/2026

Cât de mult este prea mult?

Prea mult poate însemna să lucrezi fără pauze, să răspunzi tuturor imediat, să fii mereu disponibil, să spui "da" deși în tine există un "nu" clar. Poate însemna să te ocupi permanent de problemele familiei, să fii sprijin pentru prieteni, să duci responsabilități la serviciu și, în același timp, să încerci să nu arăți nimănui că și tu ai nevoie de ajutor.

Prea mult poate însemna și să rămâi prea mult într-o relație în care te simți singur. Să explici de zece ori ce te doare, să aștepți mereu ca celălalt să înțeleagă, să te adaptezi ca să nu pierzi legătura. Să încerci să fii în control cu fiecare conversație, detaliu, acțiune. Poate însemna să îți spui că "nu e chiar atât de rău", deși corpul tău este în tensiune de fiecare dată când urmează să faci x sau y lucru.

Pentru unii oameni, prea mult înseamnă să ducă ani întregi o durere despre care nu au vorbit cu nimeni. Să pară funcționali, să își facă treaba, să zâmbească, să fie prezenți, dar să nu mai simtă bucurie, liniște sau acceptare față de propria viață.

În cele din urmă, ne place sau nu să recunoaștem, în viața fiecăruia a existat și/ sau există cel puțin un aspect pe care îl ducem mai mult decât ne face bine. Și e adevărat că nu întotdeauna putem schimba imediat contextul. Însă putem găsi niște alternative prin: a recunoaște că unele lucruri sunt grele, a cere sprijin, a pune limite sau măcar prin a vorbi despre ceea ce este.

Astfel, "prea mult" nu este doar despre ceea ce ni se întâmplă, ci și despre cât timp rămânem singuri cu ceea ce ni se întâmplă.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ [email protected]
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

11/06/2026

Nimeni nu se naște respingându-se pe sine. Un copil nu vine pe lume crezând că este insuficient, greu de iubit sau valoros doar atunci când reușește. Aceste concluzii se formează în relație, prin felul în care este privit, ascultat, corectat și primit de adulții importanți din viața lui.

Atunci când copilul aude frecvent „nu ești în stare”, „iar ai greșit”, „puteai mai mult” sau „uite ce bine se descurcă ceilalți”, el nu are încă resursele cognitive și emoționale pentru a înțelege că aceste mesaje pot reflecta fricile, frustrările sau limitele adultului. Și atunci le transformă în explicații despre sine: „ceva este greșit la mine”, „nu sunt suficient”, „trebuie să fiu perfect ca să fiu acceptat”.

Autodevalorizarea se poate construi și în absența criticii directe. Un copil ale cărui emoții sunt ignorate poate învăța că ceea ce simte nu contează. Un copil apreciat doar pentru rezultate poate ajunge să creadă că valoarea sa depinde de performanță. Un copil care primește afecțiune doar când este cuminte sau util poate învăța să își ascundă nevoile pentru a nu pierde relația.

Mai târziu, vocile celor din jur sunt interiorizate și continuă să funcționeze chiar și atunci când oamenii care le-au transmis nu mai sunt prezenți. Adultul își poate spune înaintea unei prezentări: „o să mă fac de râs”. După o greșeală minoră poate concluziona: „nu sunt bun de nimic”. Într-o relație poate accepta lipsa de respect, fiind convins că cere prea mult.

Originea acestor mesaje se află adesea în experiențele timpurii, dar, dacă nu le conștientizăm și nu le punem sub semnul întrebării, ele pot continua să ne definească felul în care ne privim până la bătrânețe. Așa cm respingerea de sine este învățată în relație, tot în relație, inclusiv în relația psihoterapeutică, poate fi revizuită.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ [email protected]
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

10/06/2026

Mulți oameni ajung în terapie cu impresia că sunt singurii care trăiesc anumite situații. Singurii care au crescut cu părinți imaturi emoțional. Singurii care au simțit rușine, frică, abandon, umilință sau confuzie în propria familie. Singurii care au avut relații în care s-au pierdut pe ei. Singurii care se trezesc cu anxietate, cu o voce critică puternică, cu stimă de sine scăzută sau cu sentimentul că „ceilalți se descurcă mai bine”.

Când un copil trăiește într-un mediu în care emoțiile sunt minimalizate, în care i se spune „nu mai exagera”, „alții o duc mai rău”, „nu ai de ce să plângi” sau „nu mă faci tu de rușine”, el nu doar că învață să își ascundă trăirile, ci învață și să creadă că ceea ce simte este greșit. Învață să se îndoiască de propria realitate internă.

Mai târziu, adultul poate ajunge să se întrebe: „De ce mă afectează atât de mult?”, „De ce nu pot trece peste?”, „De ce eu sunt așa sensibil?”, „De ce pentru ceilalți pare mai simplu?”. Însă, în spatele acestor întrebări, se află de fapt multe mecanisme de adaptare. Astfel, dificultatea nu stă doar în existența acestor reacții și mecanisme, ci și în felul în care persoana ajunge să se raporteze la ele. Când anxietatea, rușinea sau neîncrederea sunt privite ca defecte personale, omul începe să creadă că „ceva este în neregulă cu mine”.

În acest sens, modificarea relației cu experiența internă înseamnă să nu mai privim fiecare emoție copleșitoare ca pe o dovadă de slăbiciune, ci ca pe un semnal care merită explorat. Asta nu înseamnă să justificăm orice comportament prin trecut, ci să construim o relație mai clară și mai blândă cu ceea ce se întâmplă în noi.

Fiecare om poartă un bagaj, doar că nu toate bagajele sunt vizibile. Unii par siguri pe ei, dar trăiesc cu frica permanentă de eșec. Unii par independenți, dar au învățat independența din lipsa unui sprijin stabil. De aceea, comparația cu ceilalți este adesea incompletă și nesănătoasă, căci practic comparăm interiorul cunoscut, cu tot ce simțim și gândim, cu exteriorul aparent și necunoscut al celorlalți.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ [email protected]
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

20/05/2026

Un copil nu își dezvoltă încrederea în sine doar pentru că i se spune că este capabil. Are nevoie să se întâlnească, pas cu pas, cu propriile resurse și să le recunoască în acțiune.

Pentru ca sentimentul identității să se construiască solid, copilul are nevoie să fie pus în contact cu provocări potrivite vârstei lui. Are nevoie să încerce, să greșească, să repare, să reia, să observe că poate suporta frustrarea și că poate găsi soluții.

Un copil care este lăsat să își lege singur șireturile, chiar dacă durează mai mult, învață mai mult decât o abilitate practică. Învață că poate. Un copil care este încurajat să își exprime punctul de vedere, chiar dacă nu formulează perfect, învață că perspectiva lui contează. Un copil care este lăsat să rezolve o dificultate înainte ca adultul să intervină imediat în locul lui, învață că disconfortul nu înseamnă neputință.

Atunci când adultul face constant lucrurile în locul copilului, îl protejează excesiv de orice dificultate sau îi transmite, direct sau indirect, că nu se va descurca, copilul poate ajunge să perceapă lumea ca fiind prea grea și pe sine ca fiind insuficient pregătit. Astfel, sarcini firești, precum a cere ajutor, a vorbi în fața clasei, a merge singur într-un loc nou sau a lua o decizie simplă, pot deveni surse intense de anxietate.

Încrederea în sine nu se formează în absența provocărilor, ci prin întâlnirea repetată cu ele, într-un cadru relațional suficient de sigur. Copilul are nevoie de adulți care nu îl împing brutal înainte, dar nici nu îi confiscă șansa de a descoperi ce poate.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ [email protected]
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

13/05/2026

“Trebuie să-mi iasă perfect! Altfel, nu sunt bună de nimic.” - sună cunoscut, nu?

Perfecționismul descrie frecvent un mod rigid de raportare la sine și la ceilalți, în care valoarea personală ajunge să depindă direct de performanță, reușită și absența greșelii. Problema nu este nevoia firească de a face lucrurile bine, ci faptul că persoana nu își mai permite să fie om, adică într-un proces de dezvoltare, vulnerabilă, uneori obosită, alteori insuficient pregătită.

Din perspectiva celui care transmite mai departe acest tipar, mesajul poate suna astfel: „trebuie să fii cel mai bun”, „nu ai voie să greșești”, „puteai mai mult”, „de ce nu ai luat nota maximă?”. Și sigur că aceste formulări nu sunt rostite neapărat cu intenția de a răni, ci vin din propriile frici, neîmpliniri sau standarde imposibile ale adultului. Părintele, profesorul, partenerul sau șeful care cere constant mai mult poate crede că motivează, când de fapt efectul poate fi altul: persoana nu mai simte că este văzută pentru cine este, ci evaluată pentru ceea ce produce.

Din perspectiva celui care trăiește după acest tipar, viața ajunge să fie organizată în jurul unei tensiuni aproape permanente. Omul muncește mult, verifică excesiv, se teme să nu dezamăgească, amână uneori tocmai pentru că nu suportă ideea de a nu ieși perfect. Chiar și atunci când reușește, satisfacția este de scurtă durată, fiindcă apare imediat următorul prag, următorul obiectiv de atins. Practic nu există odihnă într-un psihic în care „destul de bine” este resimțit ca eșec.

Prin psihoterapie, treptat, omul învață să recunoască legătura dintre performanță și valoare personală, să tolereze mai bine greșeala, să își observe criticul interior și să construiască o relație mai realistă și mai blândă cu sine.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ [email protected]
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra

19/08/2026

11/08/2026

09/08/2026

27/07/2026

20/07/2026

05/07/2026

11/06/2026

10/06/2026

20/05/2026

13/05/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Featured

Share

Category

Listing takedown request