25/10/2024
Poveste de weekend
Zece probe ale curajului
Pe tărâmul nostru de basm, pădurile erau atât de dese, încât nici soarele n-apuca să se strecoare prin desișuri. Și era un vânt veșnic ce foșnea pe frunzele bătrânilor stejari, care purtau în scoarța lor povești de necrezut. Acolo, chiar în inima pădurii, Făt-Frumos se arătă, cu chipul său strălucind de tinerețe și curaj, căutându-și norocul. Oamenii șușoteau despre o veste mare adusă de vânt: că Moșul Verde, Stăpânul pădurilor, a lansat un răsunet în întreaga împrejurime, chemând pe toți flăcăii la o încercare de vitejie. Cel care ar putea îndeplini zece probe, nici mai ușoare, nici mai grele decât i-ar fi fost rânduit, va primi daruri de mâncăruri nemaivăzute, menite să-l facă puternic și sănătos cât pentru trei vieți.
Făt-Frumos, fără a se teme de vreo primejdie, își pregăti paloșul strălucitor și plecă la drum prin codri adânci, știind că o fi viața grea, da' pentru cine-i voinic și deștept, nici frică, nici nenoroc nu i se lipește de piele.
Nu merse el prea mult prin pădure, și deodată, un urlet sălbatic și asurzitor îi opri pașii. În calea lui se ivi Ursul Cel Mare, cu ochii roșii ca para focului și blana zburlită, semn că tare se pregătise pentru musafiri nepoftiți. Ursul, cât un munte, stătea proptit pe două picioare, și cu o voce zgomotoasă ca tunetul, îi zise:
– Hai, flăcăule! Dacă-ți țin oasele și mintea la loc, să te văd cm mă înfrunți! Întrece-mă în vitejie și forță, și am să-ți dau de-ale gurii, cm nu te-a mai hrănit nimeni!
Făt-Frumos, fără să se teamă de uriașa dihanie, zise într-un glas curajos:
– Eu, bădiță, nu vin să mă-nfrunt cu tine de dragul gâlcevei, da’ dacă-i de-o ispravă, apoi ia să vedem cine-i mai tare și mai iute!
Atunci, Ursul se repezi ca o furtună, ridicând un nor de praf, iar pământul se zgudui ca la cutremur. Făt-Frumos își trase paloșul, dar se feri în ultima clipă de labele ursului, care loviră pământul și-l zgâlțâiră de-i săriră pietrele în toate părțile. Lupta fu cumplită și nemiloasă. Ursul atacă iarăși și iarăși, dar Făt-Frumos, cu agerimea și vitejia lui, reuși să scape de fiecare dată din ghearele fioroase ale dihaniei.
După un ceas bun de înfruntare, când Ursul își simți forțele slăbite, Făt-Frumos găsi un moment prielnic. Își strânse toată vlaga, îl prinse pe Urs de blana groasă, îl azvârli de trei ori peste cap, și îl răsturnă pe spate, învins.
Ursul, luptat și ostenit, se ridică greoi, oftând ca un munte doborât:
– Bine, voinicule! N-ai venit degeaba. Iată, îți dau darul meu – o cană de lapte de bivoliță, alb ca spuma, adânc învârtoșat și plin de puteri. Să te întărească și să-ți dea putere, că ai s-ajungi departe cu ceasul tău cel bun!
Făt-Frumos luă cana, simțind că băutura era plină de putere și vigoare. Înghiți din ea ca un viteaz, iar laptele îl umplu de forță și-l făcu să se simtă de parcă i-ar fi crescut aripi.
Își continuă Făt-Frumos drumul prin pădure, însă întunecimea cărarea-i mai încurcă. Copacii se îndesară și umbrele lor păreau că-l strâng în brațe. Iar când ajunse pe o potecă strâmtă, unde lumina soarelui abia de mai răzbea, zări o colibă scorojită de vremi și acoperită de mușchi. Era casa Mumei Pădurii.
Făt-Frumos, având inima tare, intră fără să bată la ușă, căci știa bine că niciodată la Muma Pădurii nu te poți purta cu frică. Bătrâna, scăzută de spate, îl întâmpină cu un zâmbet șiret:
– Ei, măi băiete, ce te mână în ograda mea? Poate-ai venit la furat, ori cine știe ce viclenii ți-ai pus în minte!
Făt-Frumos îi răspunse cu grai potolit:
– Nici de furat, nici de viclenii nu-i vorba. Eu sunt Făt-Frumos și vin să îndeplinesc ce mi s-a rânduit. Aflai de încercările tale și n-am de gând să mă trag înapoi.
Muma Pădurii râse într-un hohot care părea a sparge liniștea pădurii și îi puse o ghicitoare:
– Dacă-i așa cm spui, apoi răspunde-mi la asta: „Ce-i alb la început, dar la sfârșit e un fir de viață nouă?”
Făt-Frumos se uită la ea, apoi zâmbi și răspunse repede:
– Alb la început și viață la sfârșit… oul de găină, mătușă, cm altceva?!
Muma Pădurii se clătină în fața răspunsului său, iar ochii îi licăriră de uimire. Într-un târziu, scoase din coliba ei un coș de ouă, plin și aburind, și i-l dărui lui Făt-Frumos:
– Ești iute și priceput, voinicule! Ia aceste ouă și du-le cu tine în drumul tău. Să-ți fie hrană și putere când vei avea nevoie!
Cu coșul de ouă bine înșirat la subsuoară, Făt-Frumos îi mulțumi și porni mai departe.
Nu trecură multe ceasuri până ce Făt-Frumos ajunse într-o poiană luminoasă. Dar iată că în mijlocul poienii, un Zmeu voinic și aprig îi ieși înainte. Se apropie de el și îi zise cu glas gros și tunător:
– Dacă ai curaj, flăcăule, hai să-ți încercăm norocul. Iacă, vezi stânca aceea? O miști de la locul ei, și te las să mergi mai departe.
Stânca era cât trei oameni de înaltă și grea cât tot muntele, iar Făt-Frumos, deși nu se temea, simți că-i o încercare ca nimeni alta. Totuși, fără să-și piardă vremea, își potrivi bine picioarele, și-apoi, trăgând din forțele laptelui și ouălor ce le avu dinainte, își puse brațele la treabă. Împinse și trasă până ce obrajii i se făcură de foc și spatele de parcă-i plesnea, da’ până la urmă, Zmeul se dădu la o parte, mirat și uimit.
– N-ai tu seamăn între flăcăi! Ia aici o strachină de smântână, curată și grasă ca omătul. O mănânci la vreme de nevoie și te va ține ca pe-un stâlp de piatră!
Cu strachina de smântână bine păstrată în desagă, Făt-Frumos își continuă drumul. Străbătu el poieni și dealuri, până ce ajunse într-o vale întunecată, unde iarba era uscată și aerul, gros de parcă-l apasă o vrajă. Iar acolo, chiar în mijlocul văii, zări un șarpe uriaș, încolăcit într-o formă ciudată, cu ochii mari și strălucitori. Făt-Frumos își dădu seama că șarpele nu era o ființă de rând, ci una cu minte și cu vorbe omenești.
– De-ai venit până aici, flăcăule, nu cred că ești unul oarecare, zise Șarpele, suflând aburi grei de oțet și muștar din nări.
– Nu sunt, șarpe, călătoresc să îmi dovedesc vrednicia. Moșul Verde mi-a zis să îndeplinesc zece probe, și fiecare m-a îmbogățit cu o taină nouă.
– Într-adevăr, ești un voinic! Totuși, eu nu dau daruri pe degeaba. Daca vrei să primești ceva de la mine, vei avea de dezlegat o altă taină. Ascultă cuvintele mele, dar să nu te grăbești cu răspunsul, căci nu-i o ghicitoare ușoară:
„Ce crește mare, dă putere, și, când iarna sosește, pe om îl-ncălzește?”
Făt-Frumos se încruntă, scormonindu-și mintea. Se gândi la toate vietățile și comorile pădurii, dar abia după un timp răspunse:
– Grăsimea de mistreț, șarpe, căci ea ne ține puternici și ne-ncălzește când vremea-i grea și rece.
Șarpele pufni o clipă, mirat de istețimea lui Făt-Frumos, apoi șuieră ca semn că era mulțumit de răspuns. Scoase din ascunzătoare o bucată mare de grăsime de mistreț și i-o înmână, zicând:
– Îți dau această grăsime, ca să-ți fie scut împotriva frigului și a slăbiciunii. Va fi un dar de mare preț când vei avea nevoie.
Cu mulțumiri adânci, Făt-Frumos puse grăsimea la păstrare, știind că, atunci când va fi vremea aspră, acest dar va fi mai de folos decât orice armă sau scut.
Mai departe, drumul îl purtă pe Făt-Frumos către crestele unui munte înalt, unde aerul era rece și iute ca briciul, iar vântul urla de parcă toate duhurile munților se adunaseră într-un singur suspin. Acolo, la marginea unei stânci, îl aștepta însuși Vântul cel Mare, cu o figură voinică și obrajii bătuți de frig.
– Făt-Frumos, zise Vântul, ești tare, nu zic nu, dar de mă poți întrece în viteză și putere, îți dau un dar pe măsura ta. Să te văd, o să mă poți înfrunta?
Făt-Frumos își trase paltonul pe el, simțind cm vântul îi înțepa pielea. Dar fără să se lase intimidat, îi răspunse cu glas tare:
– Dacă așa-i vorba, hai să ne întrecem, că nu am de gând să dau înapoi. Dar știi bine că tu ești vânt și poți zbura cm îți place, iar eu, om de rând, pe picioare sunt doar de măcar de jumătate de-al tău.
Vântul râse zgomotos și-i spuse:
– Ai dreptate, dar uite, îți dau o șansă. Îmi vei spune unde bate vântul cel mai puternic și de acolo vom începe.
Făt-Frumos închise ochii și se concentră. Simți suflul vântului care venea dinspre nord, rece și tăios. Știind că acolo era puterea vântului, se pregăti de încercare.
Porniră amândoi într-o goană nebună, dar Vântul, fiind puternic și rapid, îi trecea înainte ca fulgerul. Atunci, Făt-Frumos își aminti de grăsimea de mistreț, pe care o înmuiă pe piept și simți cm i se întețesc puterile, parcă focul din el se aprinsese. Cu acest nou suflu, reuși să țină pasul cu Vântul, ba chiar îl ajunse și îl depăși într-un moment de izbândă.
Vântul, uimit, se opri și zise:
– Ești mai iute decât ai arătat până acum! Drept premiu, ia acest unt fermecat – o să-ți dea tărie și o să-ți lumineze calea când vei avea nevoie.
După ce primi untul de la Vânt, Făt-Frumos ajunse în cele din urmă la un izvor limpede și cristalin. Izvorul acesta era păzit de un bătrân mic și gârbovit, care-l aștepta pe Făt-Frumos cu un zâmbet de subțire și blând.
– Dacă ai trecut de Vânt și de Muma Pădurii, aici e ultima mea încercare, căci trebuie să fii puternic și curajos să iei darul acestui izvor, îi zise bătrânul. Caută în acest izvor o putere ascunsă – apa cea mai vie, dar să știi că doar cel ce are inima curată o poate bea.
Făt-Frumos privi în apele izvorului, dar nu zări nimic la început. Își aminti însă de toate încercările pe care le trecuse, de lupta cu Ursul, de înțelepciunea Șarpelui și de darurile Vântului. Cu o minte liniștită și o inimă curată, se aplecă și luă câteva picături din apa izvorului.
Cum înghiți apa vie, simți cm o putere și o căldură fără seamăn îi umplură trupul și sufletul. Bătrânul îi zâmbi și-i dărui o bucată de carne de mistreț, spunându-i:
– E carne de foc, Făt-Frumos. Te va ține tare și sănătos, fie iarnă sau vară. O vei mânca doar când vei simți că te doboară oboseala și nu mai ai putere.
Făt-Frumos mulțumi bătrânului și continuă drumul său, cu noi daruri și noi învățături adunate din fiecare încercare. Cu fiecare pas, povestea sa devenea tot mai bogată și mai adâncă, iar în curând avea să ajungă la alte probe care-i vor pune la încercare și inima, și puterea sufletului.
Cu darurile adunate în desaga-i fermecată, Făt-Frumos urcă munții, coborî văi și ajunse într-un luminiș tăcut, străjuit de stânci semețe. În mijlocul poienii, zări o creatură înfiorătoare, cu solzi strălucind la lumina soarelui – un balaur cu trei capete, mai fioros decât toate încercările sale de până atunci. Balaurul scâncea din toate cele trei capete, păzindu-și cu gelozie fagurele de miere pe care îl avea ascuns într-un copac scorburos.
– Hei, Făt-Frumos, de ești tu acela de care vuiește codrul, să știi că fagurele acesta nu-i de vânzare și nici de dăruit. Este hrana mea și, doar dacă mă vei învinge, îl vei putea lua, mârâi balaurul, scoțând un fum greu din nări.
Făt-Frumos privi la bălțile de miere ce picurau din scorbură, știind bine că acest fagure nu era o miere obișnuită, ci o dulceață fermecată, menită să dea puteri nemaivăzute celui care o gustă. Și fără să stea pe gânduri, își ridică sabia și se pregăti pentru înfruntare.
Balaurul izbucni cu furie, cele trei capete ale sale lovindu-se una de alta, încercând să-l învăluie pe Făt-Frumos. Cu o forță venită parcă din rădăcina pământului, Făt-Frumos izbuti să-i taie primul cap. Balaurul, urlând, se încolăci mai tare în jurul fagurelui, dar viteazul nostru nu se lăsă intimidat și, în câteva clipe de foc, reuși să-i reteze și al doilea cap.
Când veni timpul să înfrunte al treilea cap, Făt-Frumos simți cm puterile îl lăsau, dar își aminti de grăsimea de mistreț și unse sabia cu ea. Cu un ultim efort, izbuti să nimicească și al treilea cap al balaurului, care căzu în praf, lăsând fagurele de miere dezgolit.
Din sânul codrului, un glas înțelept îi șopti:
– Ia această miere, Făt-Frumos, căci ea îți va mângâia rănile și îți va da vigoare atunci când inima îți va slăbi.
Făt-Frumos luă fagurele și-l puse la loc sigur, simțind cm dulceața lui îl întărea pe loc.
Făt-Frumos își continuă drumul, dornic să-și dovedească tăria. Mergând zile întregi prin munți și văi, ajunse într-o pădure unde se auzea un vuiet nemaipomenit, de parcă toată suflarea pădurii s-ar fi ridicat în văzduh. Din desișuri, apăru Crivățul, o umbră înghețată și aspră, ce arunca frigul peste tot în jur.
– Făt-Frumos, dacă vrei să treci de mine, va trebui să înfrunți puterea mea rece și neîndurătoare. Te încumeti să rămâi aici până ce primele raze ale soarelui vor răzbate dincolo de munți?
Făt-Frumos știu că va fi o noapte grea, dar scoase bucata de grăsime de mistreț, o mestecă cu grijă, apoi își înveli pieptul cu o parte din desagă și se așeză într-un loc ferit de crengi. Crivățul începu să sufle, gerul înțepându-l ca mii de ace, dar Făt-Frumos, cu darul grăsimii primite, rezistă, înfruntând frigul fără a se clinti.
Când zorile abia se iviră, Crivățul oftă resemnat:
– Nu credeam că vei rezista. Drept răsplată, ia această bucată de pastramă, făcută din cele mai alese ierburi și carne. Ea te va căli și te va întări, învățându-te să fii neînfricat.
Făt-Frumos mulțumi cu inimă deschisă și luă darul, simțind cm fiecare probă îl apropia de scopul său.
În cale-i, Făt-Frumos dădu de o poiană ascunsă, unde nu pătrundea nimeni din frica poveștilor despre ielele care dansau noaptea pe iarba moale. Auzind foșnete, se întoarse și le văzu: fermecătoare și misterioase, cele trei iele dansau împrejurul unei fântâni ascunse, cântând un cântec dulce care părea să adoarmă orice ființă vie.
– Făt-Frumos, grăiră ielele într-un glas, noi suntem păzitoarele borșului magic, ce dă viață celui ce îl bea. Dar numai cel ce ne poate însoți în dans până ce luna va coborî spre dimineață are dreptul să ia din fântână.
Făt-Frumos nu știa mare lucru despre dansurile lor fermecate, dar își aduse aminte de fagurele de miere și gustă din el pentru a-i spori puterea și rezistența. Cu inima mai ușoară și trupul mai ușor, Făt-Frumos se prinse în dansul ielelor, păstrându-și ritmul și energia.
Ielele învârtiră hora, iar cântecul lor deveni mai intens, dar Făt-Frumos, datorită dulcelui fagure, rezistă, fără să cadă pradă oboselii sau vrajei. Când zorile abia mijeau, ielele îi ofriră un ulcior cu borș magic, spunându-i:
– Acest borș te va înviora, îți va limpezi mintea și-ți va da putere în vremurile grele.
Făt-Frumos mulțumi și își continuă drumul și ajunse într-o peșteră adâncă și întunecată, unde se zvonea că trăiește Sfarmă-Piatră, un uriaș care putea zdrobi pietrele doar cu palmele. Sfarmă-Piatră, văzându-l pe Făt-Frumos, râse cu poftă:
– Ha-ha! Dacă vrei să treci de mine, ai de îndurat ultima încercare. Trebuie să mă ajuți să împingem acest bolovan uriaș până în vârful muntelui.
Făt-Frumos știu că va fi un efort uriaș, dar scoase untul fermecat dăruit de Vânt, unse palmele și, cu o voință de fier, începu să împingă alături de Sfarmă-Piatră. Bolovanul era imens și greu, dar Făt-Frumos, ajutat de toate darurile primite de-a lungul călătoriei sale, nu renunță și împinse cu toată puterea.
Când ajunseră în vârf, Sfarmă-Piatră îi zâmbi cu respect:
– Voinice, ai trecut toate încercările mele. Pentru asta, îți dăruiesc ultima bucată din această călătorie – un ficat de miel, care îți va întări trupul și inima pentru totdeauna.
Făt-Frumos luă darul, iar cu toate darurile strânse în desagă, se întoarse la Moșul Verde, cel care îl pusese la încercare, mândru și plin de recunoștință pentru toate lecțiile învățate și puterile dobândite. Astfel, el deveni un erou vrednic, cunoscut pentru vitejia, înțelepciunea și rezistența sa
După ce își încheie călătoria, Făt-Frumos se întoarse în regatul său, unde oamenii îl așteptau cu sufletele încordate, căci zvonurile despre încercările sale se răspândiseră peste mări și țări. Intrând în cetate, chipul său părea transformat: era mai calm, mai înțelept, și ochii lui străluceau de parcă ar fi văzut tainele lumii.
Darurile primite pe drum îi călăuziră fiecare pas în următorii ani. Fagurele de miere îl ajută să facă față oricărei ispite, iar borșul magic îl întări în vremuri de pace și război. Cu ficatul de miel câștigat la capătul încercărilor, Făt-Frumos dobândi o sănătate și o vigoare neobosite, iar bucata de pastramă de la Crivăț îi amintea mereu să fie curajos și puternic, chiar și în cele mai cumplite momente.
De-a lungul anilor, împărtăși înțelepciunea căpătată cu poporul său, îndemnându-i pe oameni să își păstreze inima curată și voința neclintită. Iar Moșul Verde, care îl pusese la încercare, îi apăru într-o noapte senină de primăvară, într-un vis.
– Făt-Frumos, acum ești un om complet, călit prin sudoare și răsplătit cu daruri. Amintește-ți că adevărata putere stă nu doar în mușchii și în sabia ta, ci în inima ta de oțel și mintea ta limpede.
După acea noapte, Făt-Frumos nu mai văzu niciodată pe Moșul Verde, dar îl simți alături de fiecare dată când era pus la grea încercare. Iar oamenii, iubindu-l și respectându-l pentru curajul său, îi spuseră mereu povestea din neam în neam, astfel încât isprăvile lui Făt-Frumos deveniră legendă.
Așa se încheie povestea lui, dar amintirea faptelor sale dăinuie și astăzi, ca o aducere aminte că cei care au o inimă curată și sunt dârji în fața încercărilor vor găsi întotdeauna drumul spre biruință.
