Psiholog Silvia Solomon

04/08/2026

AFECT ajunge anul acesta la a șasea ediție și mi se pare o minune să văd cât de frumos a crescut, de la o mână de oameni care au crezut în el, până la ce a ajuns să fie și să însemne astăzi: filme bune, facilitatori faini, oameni care vin an de an să-și dea voie să simtă. Mulțumesc celor care au făcut asta posibil până acum.
Ne vedem la AFECT 💜💚

Eveniment de educație emoțională prin artă și cultură, aflat la a cincea ediție, care se va desfășura în Brașov, în perioada 22-24 august 2025. Festivalul este organizat de Fundația Hera.

01/08/2026

Suntem și stânca, și durerea pe care aceasta o ascunde. Iar tandrețea e acea mână caldă pusă pe rană, atingerea de care are nevoie durerea noastră ca să iasă, timidă, la lumină. În lipsa aceastei atingeri, stânca rămâne doar o armură credincioasă, menită să protejeze, dar care ne și ține departe de tot ce e mai viu în noi.

23/07/2026

Câţi dintre noi nu am trăit cu senzația că suntem la doar un pas distanță de momentul în care ,,în sfârşit va fi bine"?

„După ce termin proiectul ăsta..."
,,După ce scap de stresul cu..."
„După ce mai lucrez puţin la mine pe tema asta..."

Eram convinsă că, de îndată ce bifez şi următorul lucru de pe listă sau depășesc o perioadă grea, finally mă voi simți într-un anume fel. Aşezată. În siguranţă. Fără nicio grijă. Că în sfârşit pot lua o pauză.

Doar că amânarea asta continuă a stării de bine aduce, de fapt, şi mai multă presiune. Ne pune viața pe pauză în aşteptarea unui viitor idealizat în care nu ne mai doare nimic şi totul e sigur.

Când am văzut documentarul cu Phil Stutz, am rezonat profund cu modul în care atinge ideea asta pe cât de simplă, pe atât de grea: niciun succes, nicio realizare şi nicio bifă de pe to-do list nu elimină durerea, incertitudinea şi munca continuă din viețile noastre.

Pentru că ele nu sunt un obstacol în cale. Sunt însăși țesătura vieții. Reale, constante şi inevitabile.

Tot ce se poate schimba, însă, e relația noastră cu ele.

Când încetezi să mai aştepți momentul în care ,,totul va fi rezolvat" şi încerci să accepți procesul aşa cm e, ceva în interior se mai linişteşte. Starea de bine nu te va aștepta la un capăt de drum anume; e ceva ce poți accesa chiar acum, fix în mijlocul acestei zile, al acestei săptămâni. În plină viață, exact așa cm arată ea astăzi.

P.S. Dacă simți că ai nevoie de puțin mai multă claritate pe subiectul ăsta, uită-te la Stutz (pe Netflix). Merită.

16/07/2026

Poate ai crezut că nevoia ta de control este despre disciplină, despre eficiență, despre "așa sunt eu". Dar dedesubtul acelei voci autoritare, care spune "trebuie" și "nu se poate altfel", e o parte din tine captivă undeva în urmă, într-un moment în care reperele tale de siguranță s-au prăbușit.

De atunci, stă de veghe neobosită, verifică, anticipează, controlează, nu ca să-ți facă viața grea, ci ca să se asigure că nu vei mai trăi niciodată nesiguranța de atunci.

Ea nu știe încă că vremurile s-au schimbat. Spune-i asta. Și arată-i că nu mai e singură.

13/07/2026

Aveam în minte de ceva timp ideea asta și mă bucur că am reușit să o scot la lumină, atât cât am putut acum. Spun asta pentru că abordarea IFS este mult mai complexă și mai nuanțată decât e prezentată aici, iar o simplă postare n-ar avea cm să cuprindă tot.

​Cred că ce e cel mai important de reținut este că toate părțile noastre, oricât de dificile sau ciudate par, s-au organizat în așa fel încât să ne ajute să putem merge mai departe. E un job full time cel pe care îl îndeplinesc ele, în adevăratul sens al cuvântului. Avem Manageri mereu prezenți la datorie, 24/7, epuizați și aflați în imposibilitatea de a lăsa garda jos. În același timp, în propriul nostru Upside Down stau exilați ascunși, care așteaptă să fie recuperați și aduși înapoi într-o zonă de siguranță. Și, desigur, fiecare dintre noi o are pe Eleven, gata să intervină când situația o cere.

​Pentru mine, e un moment numai bun să mă opresc puțin și să le mulțumesc, fiecăreia în parte, pentru efortul lor imens 🙏

01/07/2026

25/06/2026

11/06/2026

În cabinet (și nu numai), văd adesea oameni cât se poate de funcționali, de iubiți și căutați de ceilalți, dar care poartă înăuntrul lor o tristețe greu de numit.

Sunt atât de ocupați să fie vesta de salvare a tuturor, încât nu mai reușesc să vadă că ei plutesc în derivă de ceva vreme. Când atenția noastră este permanent orientată spre cei din jur, în noi se produce o fractură – ne rupem de noi înșine, iar atunci singurătatea devine deplină.

Este o singurătate perfidă, pentru că de multe ori se ascunde în spatele unei vieți pline. Poți fi cel mai bun ascultător pentru prietenii tăi, partenerul care anticipează orice nevoie, omul pe care toată lumea se bazează. Poți fi înconjurat de o mulțime de oameni și totuși, pe dinăuntru, să simți un gol imens – pentru că cel care trebuia să fie acolo lângă tine – adică tu – a încuiat ușa și a plecat să aibă grijă de restul lumii. Este ca și cm ai fi, în același timp, și cel lăsat singur în casă, și cel care a plecat.

Ne petrecem timpul salvând lumea, sperând că cineva ne va aduce, într-o zi, acasă. Dar poate că a sosit momentul să vezi că acasă ai fost mereu tu. Este spațiul acela prețios care te așteaptă să te întorci, să aprinzi lumina și să-ți amintești cine ești când nu mai trebuie să fii vesta de salvare a nimănui.

08/02/2026

Dincolo de rolul de terapeut, sunt și eu om.
Și tocmai asta face ca terapia să funcționeze.
Compasiunea nu vine dintr-un loc de "eu sunt bine, tu nu ești"
ci din recunoașterea faptului că toți avem părți vulnerabile.
Ea nu cere perfecțiune.
Cere curaj și răbdare să ne întâlnim cu propriile umbre.
Pentru că putem sta cu adevărat lângă cineva în durerea lui/ei - fără grabă, fără presiune, fără judecată
doar în măsura în care am reușit să stăm și cu a noastră.