Cabinet individual de psihologie clinica Balc Stefania Tatiana

07/06/2026

Conceptul „Nu a început cu tine” este relevant pentru înțelegerea traumei transgeneraționale deoarece exprimă ideea că unele tipare emoționale, temeri, reacții sau dificultăți pe care le trăim nu își au originea exclusiv în experiențele noastre personale, ci pot fi influențate și de experiențele generațiilor anterioare.

Expresia este cunoscută mai ales prin cartea It Didn't Start with You a lui Mark Wolynn, care explorează modul în care traumele nerezolvate din familie pot afecta urmașii.

Când vorbim despre trauma transgenerațională, cercetătorii și terapeuții iau în considerare mai multe mecanisme posibile:

Transmiterea prin comportamente și relații – copiii învață modele emoționale și relaționale observând părinții și bunicii.
Secretele și tăcerile familiale – evenimente precum războaie, deportări, pierderi, abuzuri sau sărăcie extremă pot lăsa urme chiar dacă nu sunt discutate deschis.
Mesajele și credințele moștenite – de exemplu, convingeri despre siguranță, încredere, bani sau apartenență.
Posibile influențe biologice – un domeniu aflat încă în cercetare este cel al epigeneticii, care studiază cm experiențele puternice pot influența exprimarea anumitor gene și pot avea efecte asupra generațiilor următoare.

Importanța ideii „Nu a început cu tine” este că poate schimba perspectiva de la întrebarea: „Ce este în neregulă cu mine?”
la: „Există ceva în istoria familiei mele care mă poate ajuta să înțeleg aceste reacții?”

Această abordare nu înseamnă că toate dificultățile psihologice provin din generațiile anterioare și nici că persoana nu este responsabilă pentru propriul proces de vindecare. Mai degrabă, oferă un cadru prin care experiențele actuale pot fi privite într-un context familial și istoric mai larg.

Pe scurt, conceptul este relevant deoarece sugerează că pentru a înțelege anumite suferințe emoționale din prezent, poate fi util să explorăm nu doar biografia personală, ci și povestea familiei din care provenim.

10/05/2026

Mutism selectiv este o tulburare de anxietate care apare cel mai frecvent în copilărie și se manifestă prin incapacitatea copilului de a vorbi în anumite situații sociale, deși acesta poate comunica normal în alte medii, cm ar fi acasă, alături de familie. Copilul nu alege în mod conștient să tacă, ci se confruntă cu o anxietate intensă care îl blochează în contexte precum școala, grădinița sau interacțiunile cu persoane necunoscute.

Printre cauzele mutismului selectiv se numără anxietatea socială, temperamentul timid, sensibilitatea emoțională crescută și experiențele stresante sau traumatizante. Uneori, tulburarea poate apărea la copiii care provin din medii bilingve sau care întâmpină dificultăți de adaptare socială. Factorii familiali și presiunea exercitată asupra copilului pot contribui la menținerea problemei. De asemenea, lipsa încrederii în sine și teama de a fi judecat îi determină pe copii să evite comunicarea verbală în anumite situații.

Intervenția în cazul mutismului selectiv trebuie realizată cu răbdare și înțelegere. Un rol important îl are terapia psihologică, în special terapia cognitiv-comportamentală, care îl ajută pe copil să își gestioneze anxietatea și să comunice treptat.
Sprijinul familiei și al cadrelor didactice este esențial, deoarece copilul are nevoie de un mediu sigur și lipsit de presiune. Este recomandat ca acesta să fie încurajat prin pași mici, fără a fi forțat să vorbească. Activitățile de socializare, jocurile și colaborarea constantă dintre părinți, profesori și specialiști contribuie la îmbunătățirea comunicării și la creșterea încrederii copilului în propriile capacități.
Tulburare de exprimare a limbajului reprezintă o dificultate de dezvoltare a limbajului, în care persoana, de obicei copilul, întâmpină probleme în exprimarea verbală a gândurilor, ideilor și nevoilor. Deși poate înțelege ceea ce i se spune, copilului îi este dificil să folosească corect cuvintele, propozițiile sau regulile gramaticale pentru a comunica eficient.

Această tulburare se manifestă prin vocabular redus, propoziții scurte și greșite din punct de vedere gramatical, dificultăți în formularea ideilor și pronunțarea incorectă a unor cuvinte. Copiii cu tulburare de expresie pot avea probleme în a povesti întâmplări, în a răspunde la întrebări sau în a participa la conversații cu cei din jur. Din această cauză, ei pot deveni retrași, frustrați sau lipsiți de încredere în sine.

Cauzele tulburării de expresie pot fi diverse. Uneori, aceasta apare din cauza unei dezvoltări întârziate a limbajului, a unor factori genetici sau neurologici, ori în asociere cu alte dificultăți de dezvoltare. Lipsa stimulării verbale, problemele de auz sau dificultățile cognitive pot influența apariția acestei tulburări. În unele cazuri, cauza exactă nu poate fi identificată clar.

Intervenția timpurie este foarte importantă pentru dezvoltarea limbajului și a comunicării. Terapia logopedică are un rol esențial, deoarece îl ajută pe copil să își dezvolte vocabularul, să formuleze corect propoziții și să își exprime mai ușor ideile. De asemenea, sprijinul familiei și al educatorilor contribuie la progresul copilului prin activități de comunicare, lectură, jocuri și conversații zilnice. Un mediu calm și încurajator îl poate ajuta să capete încredere și să își îmbunătățească treptat exprimarea verbală.

21/04/2026

28/03/2026

Motivația în adicții reprezintă un element central în procesul de schimbare comportamentală, fiind influențată de factori biologici, psihologici și sociali. În plan profesional, aceasta nu este considerată un atribut stabil al individului, ci un proces dinamic, care fluctuează în funcție de context, experiențe și intervențiile terapeutice. Persoanele afectate de dependențe manifestă adesea ambivalență față de schimbare, oscilând între dorința de a renunța și nevoia de a menține comportamentul adictiv, ca răspuns la mecanisme de recompensă și reglare emoțională.

Din perspectiva Psihologie, motivația este susținută prin intervenții specifice, precum consilierea motivațională, care urmărește creșterea conștientizării consecințelor și consolidarea dorinței interne de schimbare. Accentul este pus pe dezvoltarea motivației intrinseci, considerată esențială pentru menținerea abstinenței și prevenirea recăderilor.

În acest context, psihonutriția aduce o contribuție semnificativă, prin integrarea principiilor din Nutriție în abordarea comportamentelor adictive. Aceasta pornește de la premisa că alimentația influențează direct funcționarea creierului și echilibrul neurochimic, având impact asupra dispoziției, nivelului de energie și capacității de autocontrol. Dezechilibrele nutriționale pot amplifica vulnerabilitatea la consum și pot intensifica poftele, afectând negativ motivația pentru schimbare.

Intervențiile de psihonutriție vizează stabilizarea glicemiei, optimizarea aportului de nutrienți esențiali și dezvoltarea unui comportament alimentar echilibrat, contribuind astfel la reglarea emoțională și reducerea impulsivității. Prin susținerea funcțiilor cognitive și a stării generale de bine, acestea facilitează implicarea activă a individului în procesul terapeutic și consolidarea motivației pe termen lung.

În concluzie, relația dintre motivație și psihonutriție în adicții evidențiază necesitatea unei abordări integrate, în care intervențiile psihologice și cele nutriționale se completează reciproc. Această perspectivă multidisciplinară permite nu doar reducerea comportamentului adictiv, ci și dezvoltarea unor mecanisme durabile de autoreglare și adaptare.

21/02/2026

Sunt copii care nu au fost niciodată abandonați fizic, dar au crescut fără să fie cu adevărat văzuți.
Părinții lor au fost prezenți în casă, dar absenți emoțional. Nu din lipsă de iubire, ci din oboseală, frică, griji sau propriile lor răni nespuse. Au muncit mult, au rezolvat probleme, au asigurat tot ce era necesar — doar că, fără să observe, copilul nu avea nevoie doar de „necesar”, ci de întâlnire.

Copilul învață cine este uitându-se în ochii părintelui.
Când acei ochi sunt mereu grăbiți, îngrijorați sau în altă parte, apare o formă tăcută de singurătate.

Unii părinți au fugit în muncă. Munca devine un loc sigur: acolo există reguli clare, rezultate, confirmări, sens măsurabil. În relația cu copilul, însă, nu există control, nu există soluții rapide și, mai ales, apar emoții greu de suportat — neputință, vinovăție, teamă că nu ești suficient. Fără să-și dea seama, părintele începe să fie mai disponibil pentru responsabilități decât pentru relație.

Alții au fugit în fantezie. Nu neapărat în sens literal, ci într-o lume interioară: telefon, seriale, gânduri, planuri, preocupări continue. Sunt acolo fizic, dar psihic altundeva. Copilul vorbește, iar răspunsul vine automat. Întrebarea nu este auzită, emoția nu este reflectată.

Pentru copil, mesajul nu devine „părintele e ocupat”, ci „eu nu sunt suficient de important ca să oprească lumea pentru mine”.

De aici apar adulții care funcționează bine, dar se simt goi. Care muncesc excesiv, pentru că valoarea trebuie demonstrată constant. Sau adulți care trăiesc mai mult în imaginație, relații idealizate, scenarii interioare — pentru că apropierea reală activează vechea experiență: a fi lângă cineva și totuși singur.

Paradoxul este că acești copii nu caută neapărat perfecțiunea părintelui, ci disponibilitatea lui. Nu au nevoie de explicații sofisticate, ci de momente simple: cineva care ascultă fără grabă, care tolerează emoția fără să o corecteze, care rămâne.

Iar când această întâlnire nu se întâmplă, copilul învață să se adapteze. Devine „cuminte”, independent prea devreme, sau, dimpotrivă, retras în propria lume. Nu pentru că nu are nevoie de părinte, ci pentru că a învățat că apropierea nu aduce răspuns.

De multe ori, la maturitate, acești oameni nu spun „am fost neglijat”. Spun doar:
„Nu știu de ce, dar nu mă simt cu adevărat în relație cu nimeni.”

Nu lipsa iubirii i-a rănit cel mai mult, ci lipsa întâlnirii.

09/01/2026

Totul a început cu un vis…Centrul Growing Minds – Visul care a dat sens speranței!În fiecare zi, trăim și lucrăm ghidați de un ideal nobil: acela de a oferi sprijin real și susținut persoanelor cu tulburări din spectrul autist și familiilor lor.Misiunea noastră este profund umană: p...

04/01/2026

Din perspectiva unui terapeut, obiectivele pentru copiii cu autism nu sunt despre a-i schimba, ci despre a-i ajuta să trăiască mai ușor într-o lume care de multe ori nu este construită pentru ei.

Un terapeut își dorește, înainte de toate, ca fiecare copil să se simtă în siguranță. Siguranță emoțională, fizică și relațională. Fără această bază, niciun progres real nu este posibil. De aceea, unul dintre primele obiective este construirea relației: ca copilul să accepte prezența terapeutului, să aibă încredere, să știe că este văzut, respectat și înțeles.

În timp, terapeutul urmărește ca copilul să își găsească propriul mod de a comunica. Nu neapărat prin cuvinte, ci prin orice mijloc care îi permite să spună „vreau”, „nu vreau”, „mi-e greu”, „îmi place”. Fiecare gest, sunet sau simbol care aduce mai multă claritate și mai puțină frustrare este un pas important.

Un alt obiectiv este dezvoltarea autonomiei, pas cu pas. Terapeutul își dorește ca micile reușite din cabinet să se transfere în viața de zi cu zi: să se îmbrace singur, să mănânce, să accepte rutine, să facă alegeri. Independența nu este grăbită, ci construită cu răbdare, respectând ritmul copilului.

În plan emoțional și comportamental, scopul nu este eliminarea crizelor, ci înțelegerea lor. Terapeutul caută să îl ajute pe copil să recunoască disconfortul și să învețe modalități mai sigure de a-l exprima. Să tolereze schimbările, să ceară ajutor, să se liniștească, știind că emoțiile lui sunt valide.

Relațiile sociale sunt abordate cu blândețe. Terapeutul nu își propune ca copilul să fie „ca ceilalți”, ci să poată relaționa funcțional, în moduri care au sens pentru el: să fie în preajma altor copii, să participe la joc, să aștepte rândul, să împartă spațiul și atenția.

La fel de important este lucrul cu familia. Un terapeut își dorește ca părinții să nu se simtă singuri, vinovați sau copleșiți. Obiectivul este ca ei să capete încredere, instrumente și speranță, astfel încât progresul copilului să continue dincolo de ședințele de terapie.

În esență, obiectivul unui terapeut este ca fiecare copil cu autism să aibă o viață mai clară, mai previzibilă și mai blândă, în care să poată fi el însuși, susținut, înțeles și respectat.