14/08/2026
Un război… un om… un gând.
Asta e prima scenă din Odiseea. Și, evident, la cuvântul „gând”, s-a activat subpersonalitatea mea curioasă. 😄 Joe Dispenza spune că aproximativ 90% dintre gândurile pe care le avem astăzi sunt aceleași cu cele de ieri și, inevitabil, mi-am zis: ok… hai să vedem ce gânduri are Ulise… 😬
Primul care mi-a rămas a fost: „Poartă-te cu alții cm vrei să se poarte cu tine.” Și aici am avut un mic „da, dar…”. Pentru că nu sunt convinsă că putem să ne purtăm cu ceilalți mult peste nivelul la care suntem noi în acel moment.
Ne purtăm așa cm știm, cm putem, din locul în care suntem, cu toate rănile, fricile, valorile și lucrurile pe care încă nu am învățat să le facem altfel. De asta cred atât de mult în lucrul cu noi înșine: dacă pornim de la premisa că nu ne dorim propriul rău, cu cât învățăm să avem mai multă grijă de noi, cu atât avem mai multe șanse să putem face asta și cu ceilalți.
Mi-am amintit aici de una dintre formatoarele mele: „You do you. I’ll do me.” Și, într-un fel, mi se pare că spune foarte mult.
Și, cumva, au ieșit astea:
🤍 Uneori îi poți salva pe ceilalți de zei, dar nu îi poți salva de ei înșiși.
🤍 Câte măști purtăm până ajungem să uităm cine suntem fără ele?
🤍 Câte dintre promisiunile pe care ni le facem sunt, de fapt, încercări de a controla viitorul?
🤍 Poate că uneori trebuie să renunți la luptă și la control ca să poți trăi.
Și mai e ceva ce mi-a rămas din conversația dintre Penelopa și Ulise: nu putem lăsa memoria cuiva să ia decizii în locul nostru.
M-am gândit cât de des facem asta fără să ne dăm seama. Lăsăm o iubire veche, o pierdere, o dezamăgire sau o promisiune făcută când eram altcineva să decidă pentru omul care suntem astăzi.
Poate că nu trebuie să uităm ce a fost. Poate doar să nu-i mai permitem trecutului să ne conducă prezentul.
Dar, dintre toate, un gând m-a urmărit cel mai mult.
În terapie îi întreb uneori pe oameni cât de conștienți sunt că nu mai sunt omul de ieri.
Și, de fapt, nici eu nu mai sunt cea de ieri.
Ne schimbă lucrurile mari, sigur. Dar ne schimbă și o conversație, o iubire, o dezamăgire, un om pe care îl întâlnim pentru câteva ore sau pentru câțiva ani. Fiecare contact și fiecare experiență umană ne modelează încă puțin. Și asta se întâmplă și în cabinet. Fiecare poveste pe care o ascult, fiecare vulnerabilitate care îmi este încredințată îmi schimbă, conștient sau nu, câte puțin, felul în care mă uit la oameni și la viață.
Eu nu mai sunt cea de ieri.
Și nici tu nu mai ești omul de ieri.
Poate că asta este, până la urmă, una dintre cele mai frumoase părți ale unei odisei: că omul care pleacă nu este niciodată exact omul care se întoarce.
Poate că nu ne întoarcem la cine am fost.
Ne întoarcem la noi, dar altfel. 🤍
P.S. Mulțumesc din nou prietenei mele care, pe alocuri, îmi spunea: „Notează și asta.” 🫠
POV: vii la film cu mine și pleci cu impresia că ai fost asistentă de cercetare la Odiseea. 😂🎬
Take a mindful journey!
