29/01/2025
Hăul interior nu este doar un gol, ci o prezență intensă, un abis în care aud absența.
Hăul e ecoul lipsei – lipsa iubirii care ar fi trebuit să mă cuprindă, a protecției care ar fi trebuit să mă învelească. În loc de „(te)vreau”, „(te)simt” și „(te)po(r)t”, a rămas acest gol. Un spațiu vast și tăcut în care tot ce ar fi putut fi a fost risipit.
Cum faci ceva din nimic?
Cum transformi deșertul într-o pădure?
Cum umpli vidul fără să te pierzi?
Cum luminezi fundul unui ocean?
Cum aduci viul în moarte?
Aveam opt ani când am avut prima dată pneumonie și am fost dusă la spital. În acele vremuri nu li se permitea părinților internarea împreună cu copilul așa că am fost internată singură pe secția de pediatrie a spitalului județean. Secția de pediatrie era la etajul cinci, ultimul al spitalului. Am fost dusă în ultimul salon aflat în capătul unui hol interminabil de lung. Am intrat pe ultima ușă pe stânga. Ultimul pat, tot pe stânga, cel de lângă fereastră, era cel în care urma să stau. Drumul până la locul meu din acel spital a fost prima călătorie până la capătul lumii pe care am făcut-o conștientă.
De la fereastră priveam peste întinderea de blocuri gri care îmi părea ca o pădure de piatră și îmi imaginam că găsesc cu privirea blocul în care locuia singura persoană pe care eu o cunoșteam în acel oraș străin, mătușa mea. Îmi plăcea sentimentul pe care mi-l dădea înălțimea la care mă aflam. Îmi amintea de acasă, de cățăratul în copaci, pe garduri, prin poduri și pe acoperișuri.
Nu m-am temut niciodată că o să cad atât timp cât sub mine vedeam pământul. Pentru mine să cad de la înălțime nu a însemnat niciodată că o să cad în gol, ci "în plin". Căzutul în gol îl asociez cu căzutul într-o groapă întunecată al cărei fund nu îl pot vedea. De aceea nu mi-au plăcut niciodată fântânile și peșterile.
Salonul spitalului în care mă aflam era mobilat cu patru paturi de adulți și două paturi pentru bebeluși, din acelea cu gratii de lemn. În acelaș timp cu mine, alte doua fetițe erau beneficiarele nefericite ale regulii de la acea vreme a părăsirii copiilor în spital. Una dintre ele era atât de mică încât era cazată în unul dintre paturile cu gratii. Cealaltă, ceva mai mare decât mezina, dar mult mai mică decât mine, era în patul din dreapta mea.
Îmi amintesc fiecare dintre cele opt nopți petrecută acolo. Detaliile cu care s-au indexat aceste amintiri în arhiva mea interioară sunt câteva: antibioticele administrate prin injecție din 6 în 6 ore, sunetele pașilor asistentei care venea să-mi facă injecția, lumina veșnic aprinsă pe holul lung pe care nu aveam voie să ies, dar mai ales plânsul din timpul nopții al celor două fetițe din salonul meu.
Nu-mi amintesc de plânsul meu, deși sunt sigură că am vărsat multe lacrimi mute. Însă îmi amintesc de urletul fetiței din pătuț. Plângea atât de tare că nu se putea dormi. Plângea pentru că era întuneric și nu venea nimeni. Plângea cu suspine printre care puteam auzi cele două silabe pe care le rostim toți când suntem mici, speriați și ne doare, ma-ma, ma-ma, ma-ma. Odată cu ea începea să plângă și cea de langa mine, dar ea, mai mare și încurajată de ce auzea, nu se sfia să strige la propriu după mama ei, mamaaa meaaa, mamaaa meaaa. Ca și cm mama ei era în capătul holului interminabil de lung, o putea auzi și urma să vină la ea.
Nu-mi amintesc nici când am decis și nici ce din mine m-a împins să fac ceva. Însă îmi amintesc că am știu clar cm să fac. Plânsul unui copil mic era ceva familiar pentru mine și știam cm să îl opresc. M-am urcat în pătuțul de vis-a-vis și am legănat-o pe micuță pe picioare, cântând nani-nani până s-a liniștit și a adormit. În timpul acesta cealaltă micuță mai mare a stat pe jos lângă pătuț ținându-mă de mână printre gratiile de lemn. Știa că urmează ea, i-am zis că voi dormi în pat cu ea după ce adoarme micuța. Mă ținea de mână parcă să se asigure că nu-mi voi uita promisiunea.
Eu am venit ultima și am plecat ultima. Au fost cele din urmă două nopți în care nu a mai plâns nimeni în acel salon, în care nu m-am mai ocupat să liniștesc pe nimeni. Pe nimeni în afară de mine. Însă plânsul meu încetase demult să se audă pentru alții. Plânsul meu nu avea în el silabe, nici cuvinte, nici măcar suspine. Plânsul meu nu putea chema pe nimeni să mă liniștească. Nici nu cred că a putut-o face vreodată, nici măcar demult când încă se auzea.
Amintirea asta m-a răscolit în multe feluri de-a lungul timpului. Astăzi însă pot vedea că nu mai este doar despre hău, acum pot vedea întregul tablou care cuprinde atât întunericul cât și viul din acea experiență. Atunci am căzut în gol, dar am fost pământul pe care au căzut "în plin" cele două fetițe. În acel spațiu întunecat nu a existat doar absență, ci și conexiune, reziliență, speranță, iar astea au fost pământul pe care am căzut eu.
