02/07/2026
Astăzi, după ce mi-am făcut sportul de dimineață în parc, am găsit un pescăruș cu aripa dreaptă grav rănită. O târa pe jos și, cu toate acestea, era preocupat să caute râme.
Am început să-i vorbesc, ca și cm aș fi putut să-l conving să se lase prins și dus la veterinar. El nu părea deloc impresionat de argumentele mele. Un domn care stătea pe o bancă a surprins monologul meu cu pescărușul și m-a ajutat să-l prind.
Am mutat repede lucrurile din rucsacul de sport și l-am așezat acolo. Am mers spre casă cu el, cu capul scos din rucsac, încercând să mă ciupească — și reușind, la un moment dat. Eu îi vorbeam în continuare, încercând să-l liniștesc. După o vreme, s-a cuibărit și a părut că acceptă situația, deși din când în când se mai zbătea.
L-am dus la ”Asociația Visul Luanei”, unde urmează să fie văzut de un medic. Sper ca aripa lui să poată fi salvată și, poate, într-o zi, să zboare din nou.
Împreună cu soțul meu, care m-a însoțit în aventura aceasta, am decis să-l numim Livingston.
Pe la douăzeci de ani, „Pescărușul Jonathan Livingston”, de Richard Bach, era una dintre cărțile mele preferate. Mă fascina tema zborului și, mai ales, planarea. La mare, priveam minute întregi pescărușii de jos, urmărind interiorul aripilor lor și felul în care se sprijineau pe aer. Mai târziu, fascinația aceasta m-a dus și către parapantă — pentru mine, poate cel mai relaxant dintre sporturile extreme.
De atunci mă tot gândesc ce a însemnat întâlnirea de astăzi.
Poate că m-am întâlnit din nou cu partea mea de la douăzeci de ani, cea care privea pescărușii și visa libertatea. Numai că astăzi nu am mai privit o aripă de jos, fascinată de zbor. Am ținut în brațe o aripă care nu mai putea zbura.
M-am gândit și la felul în care reacționez în fața vulnerabilității. Nu am putut să trec mai departe. Am rămas lângă o ființă speriată, i-am vorbit, am încercat să o liniștesc, chiar dacă se apăra și mă ciupea.
Probabil că aici s-a făcut legătura cu terapia.
Ca psihoterapeut, m-am gândit inevitabil la procesul terapeutic. Oamenii foarte răniți nu pot primi întotdeauna ajutorul chiar de la început. Se tem, se apără, se zbat. Iar terapeutul nu poate promite că va repara totul și nici că lucrurile vor reveni la forma de dinainte. Poate însă să rămână acolo, aproape și calm, până când celălalt începe să se simtă din nou în siguranță.
Iar din această siguranță poate începe, treptat, perlaborarea: ceea ce până atunci a trebuit doar suportat poate fi privit, numit și înțeles. Omul își poate recupera, puțin câte puțin, capacitatea de a alege, de a avea încredere și de a se îndrepta din nou spre viață. Nu neapărat în forma de dinainte și nu fără urmele rupturii. Într-o formă nouă, care păstrează memoria a ceea ce s-a întâmplat.
Livingston a legat, într-un mod la care nu mă așteptam, femeia care a vrut să zboare de psihoterapeuta care a învățat să rămână lângă ceea ce doare.
Aleg să mă gândesc la povestea pescărușului meu în termenii alegorici ai lui Richard Bach. Pentru el, aripa frântă nu este opusul zborului. Poate că este locul din care va începe un alt fel de zbor.
Update: Am aflat astăzi de la "Visul Luanei" că Livingston nu a mai putut fi salvat. Aripa era ruptă de mult timp, iar rana era infestată cu larve. Medicul a decis să-l adoarmă, ca să nu-i mai prelungească suferința. Nu a mai putut zbura, dar măcar nu a rămas singur, în durere, în parc. Poate că acesta a fost, pentru el, celălalt fel de zbor.
