Cabinet Individual de Psihologie Claudia Bøndergaard

13/08/2026

De curând m-am uitat la ”Resident Alien” și, dincolo de umorul lui foarte aparte, mi-a rămas în minte o paralelă.
Harry, extraterestrul, încearcă să învețe cm funcționează oamenii: ce simt, ce se spune într-o anumită situație, ce reacție este potrivită, ce se așteaptă de la tine chiar dacă nimeni nu spune lucrurile direct.
Și m-am gândit că, într-o anumită măsură, experiența asta poate semăna cu ceea ce trăiesc unele persoane neurodivergente.
Noi luăm de multe ori regulile sociale ca fiind evidente. Dar nu sunt evidente pentru toată lumea.
La serviciu, de exemplu, ce înseamnă exact „să fii mai implicat”? Când o sugestie este, de fapt, o cerință? Când se așteaptă de la tine să iei inițiativa și când e mai potrivit să întrebi înainte? Într-o prietenie, cât de des se așteaptă să inițiezi contactul? Cum îți dai seama că ai vorbit prea mult despre tine sau, dimpotrivă, că celălalt așteaptă să arăți mai mult interes? Într-o relație apropiată, cm îți dai seama că celălalt vrea doar să fie ascultat și nu să primească soluții? Sau că spune „e în regulă”, dar de fapt ceva l-a deranjat?
Mă gândesc la toate astea ca la niște dialecte sociale diferite. Un dialect al locului de muncă, unul al prieteniei, unul al relațiilor apropiate. Fiecare are reguli proprii și, de multe ori, regulile importante nici măcar nu sunt spuse.
Și mă întreb dacă nu cumva una dintre formele de sprijin ar fi tocmai asta: să spunem mai clar lucrurile pe care, de obicei, le lăsăm la nivelul de „ar trebui să îți dai seama”.
Dar aici apare partea care mi se pare esențială. Scopul nu poate fi doar să învățăm persoana neurodivergentă să se adapteze mai bine și să „pară” cât mai neurotipică.
Și societatea are ceva de învățat: să comunice mai clar, să fie mai flexibilă, să nu presupună că există un singur mod „corect” de a arăta interes, empatie, apropiere sau profesionalism.
Pentru mine, adaptarea nu poate merge într-o singură direcție.
Persoana neurodivergentă poate avea nevoie să înțeleagă harta socială în care se află, regulile și așteptările ei. Dar asta nu înseamnă că trebuie să vorbească permanent un dialect care nu este al ei, doar pentru a fi acceptată.
Poate că nu e vorba doar despre a-l învăța pe „Harry” să pară cât mai uman. Poate că uneori e nevoie și să îi explicăm mai bine harta, iar noi să acceptăm că nu toată lumea o va citi în același fel.



Foto: Pixabay (Image by Alf Granillo from Pixabay)

07/08/2026

Pentru colegii interesați de psihodramă și de lucrul terapeutic cu copiii, las aici anunțul Asociației Române de Psihodramă Clasică privind noul program de formare de lungă durată în Psihodramă pentru Copii.

Programul are o durată de 3 ani — respectiv 2 ani pentru absolvenții de psihodramă clasică pentru adulți în cadrul ARPsiC — și este în curs de avizare la Colegiul Psihologilor din România.

Accesul în formare presupune participarea la un workshop de selecție, cu excepția absolvenților de psihodramă clasică în cadrul ARPsiC. Următoarele perioade anunțate pentru selecție sunt:

• 14–16 august
• 21–23 august

Mă bucur să contribui la acest program, în calitate de colaborator extern, prin partea de curs din anul al treilea dedicată intervențiilor în caz de traumă în psihodrama cu copii.

Este o arie pe care o consider deosebit de importantă în lucrul psihoterapeutic și care se leagă de experiența mea ca psihoterapeut, precum și de interesul constant pentru înțelegerea traumei și pentru lucrul terapeutic cu aceasta. Contribuția mea va aborda impactul experiențelor traumatice asupra copilului și reperele intervenției terapeutice adaptate etapei sale de dezvoltare.

Detalii despre înscrieri, condițiile de acces și structura programului se găsesc în postarea ARPsiC și pe pagina dedicată selecției.

✨Asociația Română de Psihodramă Clasică (ARPsiC) are bucuria de a anunța lansarea unui nou program de formare de lungă durată în Psihodramă pentru Copii.

Detalii program:

• Durata: 3 ani (2 ani pentru absolvenții de psihodramă clasică pentru adulți în cadrul ARPsiC)
• Statut: Program în curs de avizare la Colegiul Psihologilor din România

🔹Condiții de acces:

Intrarea în formare presupune participarea obligatorie la un workshop de selecție. Pentru candidații care au absolvit psihodramă clasică în cadrul ARPsiC, participarea la un workshop de selecție nu este obligatorie.

Workshopurile de selecție se desfășoară în funcție de locurile disponibile, în următoarele perioade:

• 24 – 26 iulie
• 14 – 16 august
• 21 – 23 august

Vă invităm să vă asigurați locul cât mai curând, având în vedere că numărul de participanți este limitat.

Datele de contact pentru informații suplimentare și înscrieri:

Anca Bocancea - Psihoterapeut

📞 0742 127 353
📧 [email protected]

Dana Biton - Psihoterapeut
📞 0722 911 165
📧 [email protected]

👉Mai multe informații despre admitere găsiți pe pagina noastră: https://psihodramaclasica.ro/selectie-pentru-formare/

Vă așteptăm cu bucuria de a împărtăși din experiența noastră de lucru!

01/08/2026

Atenție: articolul conține spoilere.

Ieri am fost la cinematograf să văd „Franz”, filmul despre viața lui Franz Kafka. Sala era goală și, pentru câteva clipe, am avut senzația că filmul rulează doar pentru mine: eu, în scaunul meu, și Franz Kafka, în fața mea, pe ecran.

Privindu-l, m-am gândit la felul în care critica primită în copilărie poate deveni, în timp, propria voce interioară și la întrebarea care apare uneori și în cabinet: a cui este, de fapt, vocea care mă critică?

Am scris pe blog despre film și despre felul în care vocea critică a unui părinte poate continua să vorbească în interiorul adultului.

Articolul integral: https://www.psyclgy.com/franz-kafka-si-vocea-critica-internalizata-o-lectura-psihologica-a-filmului-franz

Imagine ilustrativă. Foto: Karen Zhao / Unsplash

Pornind de la filmul „Franz”, regizat de Agnieszka Holland, mă opresc asupra relației lui Franz Kafka cu tatăl său și asupra felului în care critica primită în copilărie poate deveni, în timp, propria voce interioară. Câteva scene din film m-au dus cu gândul la perfecționism, nevoi...

26/07/2026

Vă mulțumesc tuturor pentru urările și gândurile bune pe care mi le-ați lăsat aici. Le-am primit cu multă bucurie.
În noaptea de 20 spre 21 iunie, la WishFest, am păstrat un lampion pentru ziua mea. Aseară l-am lansat pe lac, așa cm îmi propusesem atunci.
Pe el am așezat un gând pentru anul care începe: „La 49 de ani, aleg să-i susțin pe ceilalți fără să mă mai las pe mine în urmă.”
Un gest simplu, dar important pentru mine. M-am bucurat să vă simt aproape.

25/07/2026

25 iulie. Ziua mea.

În calendarul simbolic 13 Moon, este numită „Ziua în afara timpului”. O zi care rămâne în afara lunilor, pusă parcă între ceea ce se încheie și ceea ce urmează să înceapă.
Mi-a plăcut mereu imaginea aceasta. Poate și pentru că sunt născută pe 25 iulie, am avut adesea tendința să mă opresc, să privesc, să caut firul lucrurilor. Să încerc să înțeleg ce se leagă, ce se repetă și ce încearcă să-mi spună o întâmplare.

Astăzi împlinesc 49 de ani și mă opresc puțin.

Ca terapeuți, suntem obișnuiți să-i susținem pe ceilalți. Să fim prezenți, să ascultăm și să rămânem alături de ei în ceea ce trăiesc. Și, uneori, uităm să ne întrebăm cine face asta pentru noi.
Anul acesta mi-am reamintit că a dărui și a primi trebuie să rămână în echilibru. Altfel, în timp, disponibilitatea noastră se consumă.
Astăzi aleg să fiu mai aproape de propriile nevoi, nu doar de ale celorlalți. Și să sărbătoresc, simplu, alături de oamenii dragi.

La mulți ani mie.

Poate merită să ne întrebăm, din când în când: cine ne susține?

06/07/2026

Astăzi am avut bucuria de a o întâlni pe artista dr. Mariana Casian, la vernisajul expoziției sale „Povestea de dincolo de mărgele”, găzduit de Casino Centrul de Cultura Urbana din Cluj-Napoca.
Mi-a explicat în detaliu conceptul din spatele fiecărui tablou, simbolurile, poveștile și semnificațiile lucrărilor sale. Ascultând-o, am descoperit o persoană profund spirituală, de o mare finețe psihologică și de o sensibilitate aparte, atentă la detalii nu doar în artă, ci și în felul în care surprinde nuanțe psihologice, spirituale și culturale. Are o vastă cultură generală și acea rară capacitate de a vedea dincolo de aparențe.
Mi-a povestit că este, la bază, medic stomatolog, dar că arta a reprezentat dintotdeauna pentru ea o formă de exprimare.
Întâlnirea aceasta m-a dus, inevitabil, înapoi spre propria mea relație cu arta.
Am fost pasionată de artă încă din adolescență. Mi-a plăcut să citesc, să privesc și să încerc să înțeleg ce se află dincolo de imagine și de simbol. Nu am găsit însă în desen sau în muzică o formă de exprimare artistică. Dar asta nu m-a împiedicat să încerc.
Prima amintire legată de această pasiune datează de pe la 12 ani. Tocmai citisem "Legendele Olimpului" și am hotărât să sculptez personaje mitologice. Am furat chitul pentru geamuri cumpărat de tata, am confiscat de la mama o spatulă și o mică ustensilă din trusa de manichiură și am folosit drept suport o bucată de plexiglas. O vară întreagă am sculptat. Nu îmi amintesc să fi ieșit ceva memorabil, iar pasiunea mea a trecut atunci neobservată de ochii adulților.
Pe la 16 ani devenisem o abonată fidelă a bibliotecii de artă aflate vizavi de Liceul Mihai Viteazul. Autobuzul 311 mă lăsa direct acolo. Mergeam împreună cu cea mai bună prietenă a mea de atunci, Raluca.
Doamna bibliotecară ne-a observat și, într-un fel, ne-a crescut. Prin ea m-am împrietenit cu Kandinsky, Turner și Edvard Munch. În fiecare săptămână mă întorceam acasă cu brațele pline de albume.
Nu mai știu cm o chema pe acea doamnă bibliotecară, dar o pomenesc cu recunoștință ori de câte ori stau în fața unei opere de artă.
Când am împlinit 18 ani, părinții m-au întrebat ce îmi doresc. I-am rugat să îmi cumpere de la Sala Dalles cele două volume din "Istoria artei" de Mihail Alpatov. Am primit, ca bonus, și operele complete ale lui Oscar Wilde. Pe prima pagină, tata mi-a scris dedicația:

„Asta e singura oportunitate de a primi Oscarul la 18 ani.”

Mai târziu am studiat psihologia și am devenit psihoterapeut. Nu am ajuns să mă exprim prin desen sau muzică, dar mi-am păstrat legătura cu arta prin lucrul cu simbolul. În cadrul formărilor mele am studiat Desenul Oniric, iar în prezent îmi însoțesc clienții în explorarea imaginilor, a simbolurilor și a sensurilor care apar în terapie.
Și iată că astăzi am întâlnit o artistă care este medic stomatolog de profesie, dar pentru care arta a reprezentat dintotdeauna o formă profundă de exprimare.
Eu am devenit psihoterapeut, purtând cu mine copilul care visa să se exprime prin artă.
Poate că nu am devenit artistă. Dar copilul care sculpta zei din chit la 12 ani a rămas aproape de simbol, de imagine și de sens.
Întâlnirea de astăzi mi-a amintit că unele pasiuni nu dispar. Doar își schimbă forma.

02/07/2026

Astăzi, după ce mi-am făcut sportul de dimineață în parc, am găsit un pescăruș cu aripa dreaptă grav rănită. O târa pe jos și, cu toate acestea, era preocupat să caute râme.
Am început să-i vorbesc, ca și cm aș fi putut să-l conving să se lase prins și dus la veterinar. El nu părea deloc impresionat de argumentele mele. Un domn care stătea pe o bancă a surprins monologul meu cu pescărușul și m-a ajutat să-l prind.
Am mutat repede lucrurile din rucsacul de sport și l-am așezat acolo. Am mers spre casă cu el, cu capul scos din rucsac, încercând să mă ciupească — și reușind, la un moment dat. Eu îi vorbeam în continuare, încercând să-l liniștesc. După o vreme, s-a cuibărit și a părut că acceptă situația, deși din când în când se mai zbătea.
L-am dus la ”Asociația Visul Luanei”, unde urmează să fie văzut de un medic. Sper ca aripa lui să poată fi salvată și, poate, într-o zi, să zboare din nou.
Împreună cu soțul meu, care m-a însoțit în aventura aceasta, am decis să-l numim Livingston.
Pe la douăzeci de ani, „Pescărușul Jonathan Livingston”, de Richard Bach, era una dintre cărțile mele preferate. Mă fascina tema zborului și, mai ales, planarea. La mare, priveam minute întregi pescărușii de jos, urmărind interiorul aripilor lor și felul în care se sprijineau pe aer. Mai târziu, fascinația aceasta m-a dus și către parapantă — pentru mine, poate cel mai relaxant dintre sporturile extreme.
De atunci mă tot gândesc ce a însemnat întâlnirea de astăzi.
Poate că m-am întâlnit din nou cu partea mea de la douăzeci de ani, cea care privea pescărușii și visa libertatea. Numai că astăzi nu am mai privit o aripă de jos, fascinată de zbor. Am ținut în brațe o aripă care nu mai putea zbura.
M-am gândit și la felul în care reacționez în fața vulnerabilității. Nu am putut să trec mai departe. Am rămas lângă o ființă speriată, i-am vorbit, am încercat să o liniștesc, chiar dacă se apăra și mă ciupea.
Probabil că aici s-a făcut legătura cu terapia.
Ca psihoterapeut, m-am gândit inevitabil la procesul terapeutic. Oamenii foarte răniți nu pot primi întotdeauna ajutorul chiar de la început. Se tem, se apără, se zbat. Iar terapeutul nu poate promite că va repara totul și nici că lucrurile vor reveni la forma de dinainte. Poate însă să rămână acolo, aproape și calm, până când celălalt începe să se simtă din nou în siguranță.
Iar din această siguranță poate începe, treptat, perlaborarea: ceea ce până atunci a trebuit doar suportat poate fi privit, numit și înțeles. Omul își poate recupera, puțin câte puțin, capacitatea de a alege, de a avea încredere și de a se îndrepta din nou spre viață. Nu neapărat în forma de dinainte și nu fără urmele rupturii. Într-o formă nouă, care păstrează memoria a ceea ce s-a întâmplat.
Livingston a legat, într-un mod la care nu mă așteptam, femeia care a vrut să zboare de psihoterapeuta care a învățat să rămână lângă ceea ce doare.
Aleg să mă gândesc la povestea pescărușului meu în termenii alegorici ai lui Richard Bach. Pentru el, aripa frântă nu este opusul zborului. Poate că este locul din care va începe un alt fel de zbor.

Update: Am aflat astăzi de la "Visul Luanei" că Livingston nu a mai putut fi salvat. Aripa era ruptă de mult timp, iar rana era infestată cu larve. Medicul a decis să-l adoarmă, ca să nu-i mai prelungească suferința. Nu a mai putut zbura, dar măcar nu a rămas singur, în durere, în parc. Poate că acesta a fost, pentru el, celălalt fel de zbor.

29/06/2026

La sfârșit de februarie, corpul meu a pus un stop foarte clar. Nu metaforic. Foarte concret.
Duminică, de Lăsatul Secului, ieșisem cu familia la restaurant. Câteva ore mai târziu m-am simțit rău, iar după două zile eram internată.
Pentru mine, Lăsatul Secului a fost, la propriu, „cu sec” de orice aliment. Iar prima ninsoare zdravănă am prins-o între două perfuzii.
Ca psihoterapeut, le vorbesc adesea oamenilor despre pauză, despre limite și despre ritmul pe care trupul nu îl poate duce la nesfârșit. De data aceasta, corpul meu a spus stop. Și a trebuit să-l ascult.
În salon, la un moment dat, am rămas trei: o doamnă în vârstă, dezorientată, o femeie mai tânără, în mare suferință, și eu.
Într-o seară, ne-am parfumat toate trei, ne-am dat cu cremă pe mâini și ne-am așezat pernele. Pentru câteva minute, n-am mai fost paciente. Am fost femei. Un gest mic care păstra ceva din demnitate.
În altă zi, femeia mai tânără avea dureri mari, iar calmantele nu își făceau efectul. Am stat puțin cu ea și, cu acordul ei, am folosit două resurse simple de stabilizare: imaginea unui loc sigur și un exercițiu de conținere. Spaima părea să se mai așeze puțin. Nu tehnica a contat cel mai mult, ci faptul de a fi acolo, lângă ea.
Cealaltă doamnă încerca uneori să se ridice, deși nu se putea ține pe picioare. Venise dintr-un centru de îngrijire și părea să nu aibă pe nimeni apropiat lângă ea.
Acolo m-a lovit gândul cât de ușor poate rămâne un om singur când are cea mai mare nevoie de prezență.
De atunci m-am gândit mult la abandon. La cel care vine treptat, când nu ne odihnim, nu ne respectăm limitele și tratăm corpul ca pe ceva care trebuie doar să ducă. Dar și la cel care vine din afară, când avem cea mai mare nevoie de grijă și de cineva lângă noi.
Nu doar trupul se epuizează. Uneori și sufletul obosește, se strânge, se stinge câte puțin, atunci când nu îl mai hrănim cu nimic viu: apropiere, sens, frumusețe, oameni lângă care nu ne simțim singuri. Și cred că și aceasta este o formă de grijă de sine.
Întâmplarea aceea m-a făcut să mă gândesc altfel la trup și la suflet, la felul în care le îngrijim sau le lăsăm să ducă prea mult. Nu într-un sens pios, spus din reflex, ci foarte concret.
Trupul este locul în care trăim, simțim, ducem, cădem și ne ridicăm. Când îl neglijăm prea mult — somn, hrană, ritm, limite, odihnă — nu pierdem doar energie. Se clatină și ceva din demnitate, din claritate, din viață.
Tocmai de aceea simt, azi, de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel, nevoia acestui mic bilanț. Pentru că ziua aceasta îmi amintește de temelie, de zidire și de ceea ce se așază în timp, nu dintr-odată.
Azi îmi amintesc că trupul și sufletul sunt daruri primite de la Dumnezeu. Iar a le ocroti, a le odihni și a le îngriji este și o formă de recunoștință.
Uneori, de aici începe vindecarea: din hotărârea de a nu ne mai neglija pe noi înșine.
La mulți ani tuturor celor care poartă numele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, precum și numele derivate din acestea.

Sursa foto: Pixabay

21/06/2026

Ieri seară am trăit o întâmplare din acelea care, pe moment, par doar un detaliu. Abia după îți dai seama că a rămas cu tine.
Eram la WishFest, împreună cu fiul meu. Pe apă pluteau lumini mici, calde, purtând dorințele cuiva.
Am luat trei lampioane. Pe primul l-am lansat pe apă împreună cu fiul meu, după ce ne-am scris dorințele. Pe al doilea l-am dăruit unui copil pe care l-am însoțit, la un moment dat, într-un proces de vindecare. Pe al treilea îl păstrez pentru ziua mea, pe 25 iulie. Abia după aceea m-am gândit cm s-au așezat toate: noaptea de 20 spre 21 iunie, în preajma solstițiului de vară, când ziua este cea mai lungă și noaptea cea mai scurtă, și 25 iulie, ziua mea, numită în calendarul simbolic 13 Moon, „ziua în afara timpului”.
În calendarul acesta, 25 iulie rămâne în afara lunilor. O zi pusă deoparte. Între ce se încheie și ce urmează să înceapă.
Mi-a plăcut imaginea asta. Poate și pentru că sunt născută pe 25 iulie, rolul de observator m-a însoțit adesea. Mă opresc, privesc, caut firul lucrurilor. Încerc să înțeleg ce se leagă și ce vrea să spună o întâmplare.
Abia mai târziu mi-am dat seama că, într-un fel foarte simplu, aseară am onorat trei roluri importante din viața mea: mama, terapeuta și femeia. Iar al patrulea a fost chiar observatorul. Și asta mi-a amintit de o metaforă pe care am învățat-o de la mentorul meu, Cristian Petrescu — Dumnezeu să-l odihnească. Spunea că este important să avem mai multe roluri în viață. Ca un scaun cu patru picioare: dacă unul se clatină, celelalte trei încă te pot ține.