06/06/2026
Anxietatea de performanță nu apare pentru că nu suntem suficient de buni sau de bune. Apare pentru că am învățat cândva că valoarea noastră depinde de performanță.
Am fost invitată pentru prima dată la un podcast, moment în care anxietatea de performanță s-a prins de mine cu toți dinții, ca un câine turbat.
Pare absurd, nu? Doar sunt actriță de peste 20 ani, am jucat în spectacole, filme, seriale, am ținut ateliere de dezvoltare personală și grupuri terapeutice, am vorbit în fața multor oameni, cm să mă tem de o discuție filmată?
E… Înainte să intru în studioul în care se filma podcastul „Minunile din Țara lui Alice”, o parte din mine era convinsă că nu am ce căuta acolo. Nu pentru că nu aveam nimic de spus, ci pentru că îmi era frică să nu spun ceva greșit, nepotrivit, total neinteresant sau prea mult. Și lista continuă: să nu mă blochez, să nu dezamăgesc, să nu mă fac de râs, să nu trăiesc emoții cu care să nu puteți sta ori să nu descoperiți că, de fapt, nu sunt atât de competentă pe cât aș putea părea.
Poate cunoașteți și voi vocea asta, lupta asta feroce care ne mutilează organele interne. Cea care apare înaintea unui examen sau a unui interviu, a unei prezentări sau întâlniri importante ori înainte să postăm pe internet un rod al gândirii și al simțirii noastre.
E vocea aia care șoptește timbrat: „Dacă nu e suficient de bine? Dacă nu sunt suficient de bun/ă? Dacă mă fac de râs?”
Mult timp am crezut că anxietatea de performanță apare pentru că nu sunt suficient de bine pregătită. Oricâte școli aș fi făcut, oricâte cursuri.
Astăzi nu mai cred asta. Cred că, preponderent, apare atunci când confundăm performanța cu valoarea personală. (Mi s-au înecat bătăile inimii în sânge când am scris asta.) Când succesul devine dovada vie că merităm dragostea, prezența, respectul, atenția și grija celorlalți, iar greșeala ia forma actului doveditor pentru ridicarea din dreptul de a fi iubiți/e, îngrijiți/e, respectați/e, înconjurați/e de oameni.
În activitatea mea de trainer și art-terapeută, am întâlnit, de asemenea, o sumedenie de adolescenți/e și adulți/e care sunt înspăimântați să vorbească, să se exprime, să se expună, să trăiască liber. Nu din lipsă de abilități, ci din aceeași frică. De judecată, de respingere, de a nu fi suficienți/e ori de a fi penibili/e.
M-am dus la podcast. Cu frica mea de toate astea cu tot. Pentru că am înțeles ceva important în ultimii ani de lucru terapeutic și expunere constantă la ce mă îngrozește: Curajul nu este absența fricii, este capacitatea de a face ce ne propunem chiar dacă la început tremură gelatinos carnea pe noi, iar aerul nu mai știe pe unde să intre.
Și ce bine, ce eliberator s-a simțit acest „da” pe care mi l-am spus iar mie!
Dacă aveți poftă de o conversație firească despre autocunoaștere și modul în care ne transformă experiențele de viață, aici e. Servită tacticos pe tavă.
A, mai e nevoie să spun că sunt curioasă ce trezește în voi și unde vă întâlniți cu anxietatea de performanță în viața voastră cea de toate zilele?
Orice relație se bazează pe un schimb. Atât cea dintre oameni, cât și cea cu anxietatea: ea s-a hrănit cu o porție de frică și îndoială de la mine, prilej cu care eu am găsit curajul de a-mi aduna astfel curajul de a vorbi despre ce fac și a mă arăta.
Îndrăzniți, scrieți-mi un gând, o emoție. Cât o să ne mai ferim să ne arătăm? Și cât o să mai tot luăm bucățele din ceilalți fără să le dăm și noi o frântură din universul nostru înapoi?
Aveți grijă de voi! Preluați controlul asupra vieții voastre, conștientizând ce simțiți, ce gândiți, ce câștigați și ce pierdeți în orice situație și relație.
MINUNILE DIN ȚARA LUI ALICE | TERAPIE PRIN ARTĂ ŞI CĂLĂTORII | SEZO...
