interior-Studio de teatru și art-terapie by Sabina Brândușe

06/06/2026

Anxietatea de performanță nu apare pentru că nu suntem suficient de buni sau de bune. Apare pentru că am învățat cândva că valoarea noastră depinde de performanță.

Am fost invitată pentru prima dată la un podcast, moment în care anxietatea de performanță s-a prins de mine cu toți dinții, ca un câine turbat.
Pare absurd, nu? Doar sunt actriță de peste 20 ani, am jucat în spectacole, filme, seriale, am ținut ateliere de dezvoltare personală și grupuri terapeutice, am vorbit în fața multor oameni, cm să mă tem de o discuție filmată?

E… Înainte să intru în studioul în care se filma podcastul „Minunile din Țara lui Alice”, o parte din mine era convinsă că nu am ce căuta acolo. Nu pentru că nu aveam nimic de spus, ci pentru că îmi era frică să nu spun ceva greșit, nepotrivit, total neinteresant sau prea mult. Și lista continuă: să nu mă blochez, să nu dezamăgesc, să nu mă fac de râs, să nu trăiesc emoții cu care să nu puteți sta ori să nu descoperiți că, de fapt, nu sunt atât de competentă pe cât aș putea părea.

Poate cunoașteți și voi vocea asta, lupta asta feroce care ne mutilează interiorul. Cea care apare înaintea unui examen sau a unui interviu, a unei prezentări sau întâlniri importante ori înainte să postăm pe internet un rod al gândirii și al simțirii noastre.
E vocea aia care șoptește timbrat: „Dacă nu e suficient de bine? Dacă nu sunt suficient de bun/ă? Dacă mă fac de râs?”

Mult timp am crezut că anxietatea de performanță apare pentru că nu sunt suficient de bine pregătită. Oricâte școli aș fi făcut, oricâte cursuri.
Astăzi nu mai cred asta. Cred că, preponderent, apare atunci când confundăm performanța cu valoarea personală, când succesul devine dovada vie că merităm dragostea, prezența, respectul, atenția și/sau grija celorlalți, iar greșeala ia forma actului doveditor pentru ridicarea din dreptul de a fi iubiți/e, îngrijiți/e, respectați/e, înconjurați/e de oameni.

În activitatea mea de trainer și art-terapeută am întâlnit, de asemenea, o sumedenie de adolescenți/e și adulți/e care sunt înspăimântați să vorbească, să se exprime, să se expună, să trăiască liber. Nu din lipsă de abilități, ci din aceeași frică de judecată, de respingere, de a nu fi suficienți/e ori de a fi penibili/e.

M-am dus la podcast. Cu frica mea de toate astea cu tot. Pentru că am înțeles ceva important în ultimii ani de lucru terapeutic și expunere constantă la ce mă îngrozește: Curajul nu este absența fricii, este capacitatea de a face ce ne propunem chiar dacă la început tremură gelatinos carnea pe noi, iar aerul nu mai știe pe unde să intre.
Și ce bine, ce eliberator s-a simțit acest „da” pe care mi l-am spus iar mie!

Dacă aveți poftă de o conversație firească despre autocunoaștere și modul în care ne transformă experiențele de viață, aici e. Servită tacticos pe tavă.
A, mai e nevoie să spun că sunt curioasă ce trezește în voi și unde vă întâlniți cu anxietatea de performanță în viața voastră cea de toate zilele?

Orice relație se bazează pe un schimb. Atât cea dintre oameni, cât și cea cu anxietatea: ea s-a hrănit cu o porție de frică și îndoială de la mine, eu am găsit astfel curajul de a-i răspunde pe măsură: vorbind despre ce fac și arătându-mă.

Îndrăzniți, scrieți-mi un gând, o emoție. Cât o să ne mai ferim să ne arătăm? Și cât o să mai tot dăm bucățele din noi, fără să primim și noi o frântură din universul lor înapoi? Sau viceversa.

Aveți grijă de voi! Preluați controlul asupra vieții voastre conștientizând ce simțiți, ce gândiți, ce câștigați și ce pierdeți în orice situație și relație. Pentru că totul este în echilibru.

MINUNILE DIN ȚARA LUI ALICE | TERAPIE PRIN ARTĂ ŞI CĂLĂTORII | SEZO...

13/05/2026

Duminică am fost la întâlnirea de primăvară a comunității de psihodramă și mi-am dat seama, încă o dată, cât de mult contează să am, să avem oameni cu care să putem vorbi despre orice: de la căutările profesionale, la zbaterile personale. Și să ne simțim în siguranță, să comunicăm cu deschidere și onestitate, fără teama de a nu fi înțeles/ă ori judecat/ă, fără măști inutile, fără frica de competiție sau comparație, fară grabă.

Îmi face atât de bine energia dată de oamenii curioși care se observă, își pun și pun și altora întrebari, oamenii cărora știu că pot să le spun mai mult decât: "Da, da, sunt bine." Cei și cele în fața cărora mă pot arăta exact cm sunt, iar ei și ele mă ascultă real, nu vor să mă schimbe, nu-mi fac sugestii de îndreptare, ba din contră, îmi oglindesc parcursul și zonele de creștere când eu le văd ca prin ceață.

Îmi vine să te întreb cm ți-e ție printre oameni?
Și să îți spun: dacă ești într-o perioadă de căutări, de neliniște, de schimbare sau dacă simți nevoia unei aprofundări personale, care îți va influența benefic toare relațiile și planurile vieții, psihodrama, numită și „metode de acțiune", este una dintre cele mai valoroase experiențe pe care le-am trăit și pe care le recomand cu toată gura.

Nu vine cu rețete magice, însă oferă ceva foarte prețios: claritate, sens, deblocare, prilejuri de întâlnire și conexiune umană, conectare la propriile resurse, precum și o comunitate care îți va deveni imediat sprijin.

Drept urmare, dacă lucrezi cu oameni și vrei să-ți îmbunătățești capacitatea de a le fi alături, ori dacă vrei pur și simplu să participi la un atelier gratuit pentru a vedea dacă ți se potrivește pentru a deveni client/ă, dă click pe link-urile din comentarii.

Dar, înainte de toate, nu uita să faci în fiecare zi ceva pentru a-ți fi mai bine. Fie și o scurtă plimbare, o respirație lungă, o pauză.

Cu încredere în tine,
Sabina.

Asociația Română de Psihodramă Clasică - ARPsiC

23/04/2026

Te-ai întrebat vreodată de ce ajungi, din nou și din nou, în același tip de relație?
Schimbi omul, însă dinamica rămâne. Crezi că ai înțeles, dar ajungi să acționezi și reacționezi la fel.

Nu pentru că nu ești suficient de conștient/ă, ci pentru că cele mai multe răspunsuri nu stau în cuvinte.

În interviul ăsta am vorbit despre cum, prin art-terapie și psihodramă, începi să vezi lucruri pe care nu ți le poți explica.
Despre cm o formă, un desen sau un moment din viața ta pus în scenă scoate la suprafață exact acele părți din tine care îți creează tiparele.
Și, din momentul în care le vezi concretizate, încep să ți se arate și alte perspective, alte opțiuni, alte soluții.

Dacă vrei să citești mai multe, îți las link către interviu.
Iar dacă simți că a venit momentul să lucrezi concret, îți poți programa o sesiune 1:1 cu mine.

Sunt curioasă: ce tipar din viața ta simți că te ține departe de ceea ce vrei să faci?

12/12/2025

Am respins o vreme programarea neurolingvistică, NLP-ul.

Ce noroc pe mine însă că am o gândire paradoxală și o curiozitate fără căpăstru. Curiozitatea, nu întâmplător, este „cea mai bună stare a minții.”

Până azi, am fost însă de două ori la cursul NLP Practitioner. A doua oară, în calitate de asistentă.

A fost o cu totul altă experiență: mult mai bogată în perspective, în conștientizări și înțelesuri. Am putut să observ tranziția de la un tip de mentalitate la alta în fiecare participant în parte, precum și dimensiunea schimbării prin care am trecut eu în cei doi ani care s-au evaporat de la primul contact cu acest program de „psihologie practică”: printre altele, o conștientizare a impactului pe care-l au cuvintele, rostite sau gândite, asupra minții și a acțiunilor mele.

Am înțeles că felul în care mă simt și rezultatele pe care le obțin au la bază limbajul pe care-l folosesc. Și așa am reușit să nu-mi mai fiu dușman sau bolovan în calea propriilor reușite.

Mai mult, pricepând că nu-mi puteam rezolva problemele având gândirea cu care le-am creat, am început să fac schimbări. M-am uitat la care-mi era tiparul de funcționare, mi-am răsfoit colecția de convingeri și decizii limitative, mi-am strâns bagajele de scuze și m-am mutat de la efect la cauză, punându-mi astfel focusul pe rezultat, nu pe victimizare, am conștientizat proiecțiile pe care le-am făcut asupra celorlalți, m-am aliniat cu ideea că nu există emoții negative, ci că au efect negativ păstrarea emoțiilor grele și reprimarea, precum și a ideii conform căreia valoarea unui om rămâne aceeași indiferent cm se simte.

N-a fost o călătorie decupată din broșurile turistice, ci una cu multe hârtoape emoționale și bariere psihice, însă așa am învățat să leg o relație sănătoasă cu mintea mea și să preiau conducerea ei, să nu o mai las să mă ducă unde vrea.

De la tine cm se vede NLP-ul Spune-mi într-un comentariu.

12/10/2025

Am avut nevoie de o săptămână pentru a așeza cele două zile petrecute la prima ediție a Festivalului de Sănătate Emoțională, TIMID.

Timp de 35 ore, am ascultat, absorbit și împărtășit doar informații și conținuturi despre terapii, psihologie și comportamentul uman.
Am participat la discuții îndrăznețe, la ateliere pe diferite metode, m-am legănat pe versuri special alese pentru acest eveniment și am ținut, la rândul meu, un atelier de îmbrățișat timiditatea. Prin art-terapie și psihodramă.
Participanții au fost adulți care, preponderent, s-au întâlnit pentru prima oară cu ei într-un context terapeutic.
Beneficiind de siguranță, încredere și susținere, au putut da glas trăirilor reprimate de-a lungul unui șir de ani de rușine, lipsă de acceptare, singurătate, fugă, izolare și frică de a nu fi judecați/e pentru ceea ce nu mai pot duce.

După o perioadă de pandemie care ne-a îndesat atât între pereții casei, cât și spațiul asfixiant al propriilor frici și gânduri, cuibăreala într-un grup de oameni cu căutări și simțiri asemănătoare este pentru mulți și multe ocazia de reconectare la viață. Deopotrivă la cea interioară și exterioară.
Așa s-a așezat în mine, cel puțin, experiența acestor întâlniri care mi-au adus bucuria conectării și surpriza unor conștientizări, dar și neliniștea că încă simt cm mă zgârie teama de a nu fi greșit înțeleasă.
E bine. Mă învață multe aceste situații care îmi oglindesc ce se întâmplă real cu mine.

Mulțumesc încă o dată pentru invitație, mă onorează gândul că am fost de față la nașterea unui demers care scoate la lumină importanța sănătății și a stării de mai bine.
Să crească curajos și cu încredere TIMID-ul!

Felicitări buzoienilor care au participat, girând astfel proiectul, și celor care au făcut posibil să se întâmple!




#

29/09/2025

Mă uit la imaginea asta, care m-a izbit ca o stâncă când am deschis Facebook-ul, și gândul mă duce la cât de singuri și de lipsiți de speranță ne simțim uneori.

Și apoi îmi amintesc că, atunci și de acolo de unde ne așteptăm cel mai puțin, se pot întinde brațe pentru a ne cuprinde și a ne aduce înapoi la noi, la senzația de încredere și la speranță.
Sentimentul de a fi împreună e vindecător. Mizez pe conștientizarea lui de fiecare dată când lucrez cu mine și cu ceilalți, adolescenți și adulți.

Întâmplător sau nu, singurătatea este și tema primei ediții a Festivalului TIMID, dedicat sănătății emoționale, care se va întâmpla week-end-ul acesta la Buzău.

Dacă știți persoane adulte cărora le-ar prinde bine un moment prelungit de împreună, dați-le, vă rog, de veste.
Duminică voi ține și eu un atelier de art-terapie și psihodramă pe această temă. Emoționată de grija și generozitatea organizatoarelor de a pune costuri modice acestor prilejuri blânde de întâlnire cu sinele și cu ceilalți.
Las link-ul în primul comentariu, cm am înțeles că se face.

Numai liniște și bine să aveți în acest început de săptămână!

26/09/2025

Scurtul drum de la timiditate la curaj.

M-am perceput mai mereu timidă. Am înțeles însă mai acum că am confundat bunul simț, discreția, rușinea și absența sentimentului de apartenență cu timiditatea.

Am început să îmi schimb imaginea de sine în momentul în care am luat parte la primul grup de psihoterapie. Prin metoda psihodramei.
Acolo mi s-a arătat o altă latură: cea asumat vulnerabilă, cea obosită de suferința autoprelungită, cea dornică să facă schimbări și să închege relații într-o manieră mult mai sănătoasă și mai atentă. Cea care nu mai avea răbdare să aștepte ca ceilalți să o vadă exact așa cm este și să îi ofere, în sfârșit, ce avea mai mare nevoie.
Așa am ajuns să înțeleg că nu e nimeni responsabil pentru starea mea de sănătate și de bine. Nimeni în afară de mine. Așa cm nici eu nu am putut, oricât am vrut, am încercat, m-am sacrificat și zbătut, să determin o schimbare în altcineva din dorința de a-i fi sau a ne fi mai bine.

Am învățat însă, prin repetiții dese, să nu mai forțez lucrurile, iar eforturile să le direcționez înspre mine. Să înțeleg ce se ascunde în spatele acestor nevoi de control, de schimbare. Ce durere? Pentru că, de fapt, o durere personală îmi dădea elanul de a-i modifica pe cei de lângă mine.
N-a fost ușor să stau cu descoperirea asta, pentru că mă percepeam până atunci altruistă, salvatoare. Însă a fost încă un pas spre vindecare și spre mine.

De ce m-am lăsat atâția ani deoparte pe mine, depunând eforturi colosale pentru sprijinirea celorlalți? Și fără a mi se cere?
Pentru că nu aveam antrenamentul de a mă uita real la mine și nici încrederea că meritam, de fapt, să mi se întâmple lucruri bune. Și atunci căutam, inconștient, să fac ceva bun pentru oameni în speranța că vor face și ei, la rândul lor, ceva bun pentru mine.
Așa am ajuns să îmi las bucuria, deciziile, destinul, în cârca altora. Din frică și neîncredere în propriile puteri, capacități. De fapt, eu eram cea care aștepta să fie salvată. Văzută, apreciată, acceptată, iubită.

E drumul lung până atât de departe pe cât mi-am setat eu așteptările nerealiste. Cu toate astea, pasul conștient, deliberat, de a mă despărți de ceea ce mă ținea pe loc și a mă îndrepta cu fermitate și răbdare spre zona mea reală de mai bine, l-am putut face doar atunci când am găsit un mediu susținător. Un grup de oameni care nu știa mai nimic despre mine și în fața căruia mi-am putut da voie să mă arăt cm nu mai îndrăznisem până atunci: autentică. Fără măști, fără dorința de a fi acceptată sau plăcută.
A fost o mare lecție să descopăr că, de atunci, relațiile mele cu oamenii s-au schimbat considerabil. Iar diferența am făcut-o eu. Cu pasul care m-a trecut de la așa zisa timiditate la pofta de a trăi și curajul de a fi eu.

P.S.: Am pornit cu gândul de a scrie o scurtă postare despre TIM!D, primul Festival dedicat sănătății emoționale din Buzău, unde am fost invitată să țin un atelier de art-terapie și psihodramă. Dându-mi voie însă să mă exprim liber, mi-a ieșit, de fapt, o dezvăluire care mă face să mă simt și mai aproape de mine.
Mna, dacă veți fi în Buzău week-end-ul viitor, sau dacă știți adulți care locuiesc acolo, dați-le de veste că lucrurile încep să se miște și că îi așteptăm să facă pasul înspre ei. Dacă vor.

Vă las mai multe informații în primul comentariu. Mulțumesc.

Haideți să nu mai lăsăm timiditatea să ne țină departe de noi!

Festival TIMID

Centrul Cultural Alexandru Marghiloman Buzau