Irina Săcuiu Psihoterapeut

04/08/2026

Articolul din luna aceasta pentru Pagina de Psihologie a pornit din ce văd, an de an, la ușile grădinițelor: părinți care pleacă mai afectați decât copiii lor.

Am scris despre ce arată, de fapt, cercetarea din spatele acestei tranziții — dincolo de lacrimi, dincolo de „se obișnuiește el, dă-i timp”.
Pentru că prima zi la creșă sau grădiniță nu e doar despre copil. Pune în mișcare emoțiile întregii familii și așază bazele felului în care copilul va trăi, mai târziu, separarea, autonomia, independența.

Îl găsiți în primul comentariu 👇

💙 Prima zi la creșă sau grădiniță nu înseamnă doar adaptarea copilului. Este o schimbare care pune în mișcare emoțiile întregii familii. Înțelegerea a ceea ce se întâmplă în corpul și în mintea copilului poate aduce mai multă liniște și mai puțină vinovăție în această etapă.

🔗 https://buff.ly/70btjL1

26/07/2026

Cel mai greu sfert de oră al zilei nu e nici dimineața, nici ora de culcare. E primul sfert de oră după ce ajungi acasă.

Vii cu ziua încă în corp — ședința care a mers prost, drumul, lista de mâine. Iar copilul te așteaptă la ușă și are nevoie de tine acum. Nu peste zece minute, când te-ai schimbat și ai băut un pahar cu apă. Acum.

Sistemul nervos nu funcționează după programul de lucru. Funcționează după semnale. Cât timp nu primește un semnal clar că e în siguranță, rămâne în modul de vigilență — util toată ziua, epuizant seara. De asta un pahar vărsat la 18:40 doare altfel decât la 11 dimineața.

Shaki, câinele meu, are ritualul ei. Se oprește pe același drum, ridică nasul, miroase aerul câteva secunde, se scutură. Nimeni n-a învățat-o. Corpul ei știe să marcheze trecerea dintr-un loc în altul.

Noi intrăm pe ușă cu telefonul în mână și ne mirăm de ce se aprind lucrurile atât de repede.
Trei expiruri, fiecare mai lung decât inspirul, înainte să deschizi ușa. Nu rezolvă ziua. Îi spune corpului că s-a terminat.

Tu ai un moment care marchează sfârșitul zilei de muncă — sau se scurge una în alta? Scrie-mi în comentarii.

16/07/2026

Mâine e ultima noastră întâlnire înainte de examen.

Acum un an am pornit împreună la drum. De două ori pe lună, ne-am întâlnit în atelierele de dezvoltare personală – un grup de suport și un workshop, lună de lună.

Pe lângă toată munca voastră la meditațiile de pe platforma Mitocondria, v-ați făcut timp și pentru voi.
Nu pentru materie — pentru emoțiile voastre, pentru stările voastre, pentru părțile din voi care puneau presiune și cereau perfecțiune.

Ați avut curajul să vă uitați la vocea aia care spunea „nu ești / nu faci suficient" — și să nu-i mai dați ultimul cuvânt. Ați ales, pas cu pas, blândețea în locul criticii. Ați fost deschiși să vedeți și alte perspective, chiar și atunci când era incomod.

Asta nu e „soft". Asta e cea mai grea muncă.

Examenul e o zi. Ce ați construit anul ăsta rămâne al vostru — nimeni nu vă poate lua experiența.
Și asta e doar meritul vostru. 🩷

Sunt recunoscătoare că am fost alături de voi într-o etapă atât de importantă a devenirii voastre ca viitori medici.

Abia aștept să ne vedem mâine!

14/07/2026

Dacă te gândești la prima zi de creșă sau grădiniță și simți deja un nod în stomac — acest workshop e pentru tine.

Pe 27 și 30 august, eu și Adriana Apopei (consilier școlar, profesor pentru învățământul primar și preșcolar și mamă) organizăm două întâlniri online în care vorbim despre tot ce nu ți-a spus nimeni despre această tranziție.

Ce vei afla:
— ce se întâmplă în creierul copilului în momentul despărțirii
— de ce unii copii încep să plângă abia după câteva săptămâni
— cm pregătești copilul — și pe tine
— ritualuri de despărțire care funcționează

2 întâlniri x 2 ore | Online | 160 lei early bird până pe 20 iulie

Înscrieri: https://tally.so/r/b5Gdg0

08/07/2026

Zilele astea am văzut din nou tiparul: un copil e lovit, iar o parte din comentarii se grăbesc să apere adultul. „Era la capătul puterilor.” „E greu singură.”

E greu. Nu neg asta nicio secundă. Părinții epuizați merită sprijin real, nu judecată.

Dar epuizarea explică un context — nu justifică violența asupra unui copil.

Un copil de 8 ani nu se poate apăra, nu poate pleca, nu poate suna pe cineva. Tocmai de aceea abuzul asupra lui e atât de grav: se exercită asupra celui mai lipsit de apărare.

Și de multe ori nu e doar lovitura. E și ce se spune în timpul ei — cuvintele care umilesc, care îi transmit copilului că e vinovat, că a meritat, că e „prea mult”. Palma doare pe moment. Vorbele acelea se așază înăuntru și rămân.

Și mai e ceva: când mâna care lovește e chiar mâna în care copilul are cea mai mare încredere, rana nu rămâne doar pe piele. Un copil poate uita durerea fizică; dar mai greu înțelege de ce cel care ar trebui să-l țină în siguranță i-a făcut rău.

Și mai e o întrebare care mă urmărește: cm va ști copilul ăsta, adult fiind, să se apere de abuzatori, dacă învață de mic că abuzul e ceva firesc? Dacă normal înseamnă să fii lovit de cel care te iubește, atunci ce alarmă să-i mai sune mai târziu, când altcineva îi face rău?
Uneori pericolul e chiar invers: crescut în violență, poate ajunge, la rândul lui, să o repete.

Când, după ce lovim, dăm vina pe copil — „m-a scos din sărite”, „nu asculta” — mutăm responsabilitatea pe victimă. E aceeași mecanică pe care o recunoaștem imediat în alte forme de violență și o respingem.
Empatia și responsabilitatea nu se bat cap în cap. Putem înțelege că un părinte e la pământ și, în același timp, să spunem clar: violența nu e o opțiune, iar ajutorul se cere înainte, nu după.

Tu ce crezi că ne face să apărăm, uneori, adultul în locul copilului? 💬

07/07/2026

Mi se pare că iertarea a devenit un fel de temă cu deadline: „iartă, ca să te vindeci”. Repede, curat, fără să te murdărești de furie.

Doar că iertarea fără judecată e, cred eu, imposibilă. Nu poți ierta ceva ce refuzi să privești. Ca să iert, trebuie să văd răul făcut — să-l numesc, să-l cântăresc, să las să doară. Furia care apare atunci nu e un eșec moral. E felul în care psihicul spune: „asta nu era în regulă”.

Când sărim direct la iertare, de fapt evităm. Iar evitarea nu vindecă — doar amână. În terapie, ordinea e alta: întâi recunoaștem ce s-a întâmplat, apoi simțim ce e de simțit, apoi înțelegem. Iertarea, dacă vine, vine la final. Ca alegere, nu ca obligație.

Și un lucru important: a ierta nu înseamnă a te împăca, a uita sau a lăsa persoana înapoi în viața ta. Sunt decizii separate.

Ție ți s-a cerut vreodată să ierți înainte să apuci să fii furios/oasă? 💬

03/07/2026

„Nu e prea devreme să vorbim despre asta?” — e întrebarea pe care o aud cel mai des de la părinți.

Dar copiii au deja întrebări despre corp, limite și relații.
Când noi tăcem, ei caută răspunsuri în altă parte — pe internet sau în grupul de prieteni. Rămân fără ghidaj sănătos.

Educația s*xuală nu înseamnă să-i învățăm pe copii să facă s*x. Înseamnă să știe ce atingere e în regulă și ce nu, că pot spune „nu” și că pot cere ajutor. Asta e protecție, nu încurajare.

Am scris pe larg pe Pagina de Psihologie despre mituri, datele din România și de unde poți începe conversația acasă 👉 https://www.paginadepsihologie.ro/educatia-s*xuala-nu-inseamna-incurajarea-s*xului-ci-protectie-limite-si-siguranta-emotionala/

Tu cm ai aflat, la rândul tău, despre aceste lucruri?

Educația s*xuală nu începe cu informații despre actul s*xual. Începe cu învățarea limitelor personale, a consimțământului, a siguranței și a curajului de a cere ajutor atunci când ceva nu este în regulă.

Un articol despre protecția copiilor, responsabilitatea adulților și nevoia unor conversații pe care nu le mai putem amâna.

🔗 https://buff.ly/oCJp4wW

28/06/2026

Am văzut și eu videoul cu fata de clasa a VIII-a care spera la un 4 sau un 5 la evaluarea națională.

Ca terapeut care lucrează cu adolescenți — unii pregătindu-se pentru admiterea la medicină, alții trecând prin evaluarea națională — m-a durut altceva decât matematica.

M-a durut ce transmitem noi, adulții, când vorbim despre ei.

22/06/2026

Azi am stat lângă un copil care plângea.

Nu i-am spus să se liniștească. Nu i-am oferit soluții. Am pus mâna pe spatele lui și am rămas acolo.

Atât.

După câteva momente, s-a oprit din plâns. S-a aplecat după o jucărie — și când nu a mai simțit mâna mea, s-a întors și s-a lipit înapoi de palma mea cu spatele.
Nu căuta cuvinte. Căuta prezență.

Apoi a vrut să meargă să se joace. S-a uitat la mine înainte să plece — ești acolo? mă vezi? rămâi? I-am dat din cap: du-te, eu sunt aici. A plecat zâmbind.

Mai târziu și-a amintit de tati și a plâns din nou. Am stat iar. Cu mâna pe spate, el cu plușul său în brațe, oftând: ta… ti…

Și s-a liniștit din nou. Singur — pentru că nu era singur.

Asta se cheamă co-reglare. Sistemul nervos al unui copil nu știe să se calmeze singur — are nevoie de un adult reglat care să fie prezent, nu să rezolve. Corpul tău liniștit devine busola lui.

Nu trebuie să spui cuvintele perfecte.
Trebuie doar să fii acolo — cu adevărat.

🤍

Lucrezi cu copii sau ești părinte? Spune-mi în comentarii cm arată “prezența” pentru tine.