06/10/2026
Fiecare dintre noi poartă în interior o poveste despre mama. Uneori o spunem cu voce tare. De cele mai multe ori, însă, ea rulează în tăcere, în subconștient: „Mama nu a fost acolo pentru mine.” „Mama m-a criticat mereu.” „Mama a suferit prea mult, nu puteam să-i cer nimic.” „Nu vreau să fiu ca ea.”
Povestea aceasta s-a format devreme, când eram mici și nu aveam încă înțelegerea de acum. Era felul nostru de a da sens la ce trăiam. Doar că, trecând anii, povestea nu a rămas în trecut. Se manifestă și în relația cu corpul.
Pentru că trupul nostru vine din trupul mamei. Felul în care o privim pe ea devine, fără să ne dăm seama, felul în care ne privim pe noi. Dacă în adânc respingem ceva din mama, ajungem să respingem același lucru din noi: forma corpului, greutatea, feminitatea, nevoile, chiar și dreptul de a ne hrăni cu plăcere.
Și atunci apar întrebările pe care le aud atât de des: de ce nu reușesc să slăbesc, deși fac totul corect? De ce sunt mereu obosită? De ce nu mă simt bine în pielea mea? De ce mănânc când sunt tristă sau, dimpotrivă, nu pot să mănânc deloc?
Răspunsul nu e mereu în farfurie. Uneori e în povestea pe care ne-o spunem despre mama.
Transformarea nu vine din a schimba ce s-a întâmplat, ci din a o primi pe mama așa cm a fost: cu ce a putut să dea și cu ce nu a putut. Nu ca să justificăm ce ne-a durut, ci ca să ne eliberăm din a ne mai lupta cu ea. Pentru că lupta aceea o ducem, de fapt, cu propriul corp.
Când povestea se schimbă din „mama nu mi-a dat” în „mama mi-a dat viața, și asta e destul”, corpul nu mai e câmp de luptă. Devine cămin.
Grija pentru alimentație rămâne importantă. Dar ea funcționează cu adevărat atunci când și relația cu mama se așază.
Avem nevoie de ambele.
🌿 Te invit la o mică reflecție: ia o foaie și completează, fără să te gândești prea mult, propoziția „Mama mea a fost…”.
Apoi întreabă-te: „Cum mă raportez eu la propriul corp?” Observă dacă găsești asemănări.
