28/05/2026
Mi-a apărut Ilinca, fetița de clasa a 5-a care a avut curajul să vorbească în fața unei mulțimi de adulți cu autoritate. Care a vorbit din suflet, fără mesaje scrise pe foi, fără notițe în telefon, fără căști în urechi.
A spus cu voce tare suferința copiilor de azi, dar să fim sinceri și asumați... și a noastră și a voastră. Doar că ea a venit în fața unor "imensități" să-și spună durerea, să-și manifeste nemulțumirea și să se vulnerabilizeze, sperând că o să fie în sfârșit auzită. Că o să conteze.
Și? Oare a contat? Nu știm... Știm însă reacția ministrului care stătea pe telefon și aplauda în tandem cu ceilalți. Fără pic de emoție. Doar pentru că trebuie, pentru că așa fac și ceilalți. Imediat ce a terminat de aplaudat, și-a reluat activitatea, s-a reîntors la telefonul lui.
Același telefon care se dorește a fi interzis. Exact pentru asta se afla Ilinca acolo.
Și pentru părinții de azi care se îngrijorează pentru generația de mâine, pentru cm se vor descurca copiii lor... am o propunere simplă: să ne uităm întâi la noi. Noi aveam curajul să spunem nu? Să argumentăm, să cerem, să ne vulnerabilizăm în fața unei persoane cu autoritate? Darămite în fața unei întregi săli? Ce i-am transmis noi, prin exemplul nostru, despre cât contează vocea lor?
Ceea ce Ilinca a spus acolo, suferința,singurătatea, nevoia de a fi văzută și auzită, o aud atât de des în cabinet. La copii, la adolescenți, la adulți care încă poartă în ei fetița sau băiețelul care n-a fost ascultat la vremea lui.
Las mesajul ăsta aici pentru copiii și adolescenții care poate îl citesc și pentru părinții lor.
Sunteți auziți. Sunteți văzuți. Nu sunteți singuri. 🤍