08/08/2026
Așa mult m-a emoționat acest film, încât am rămas minute în șir pe gânduri și în lacrimi, după ce s-a terminat. Pierderea memoriei din cauza vârstei este o experiență sfâșietoare, nu doar pentru cei care o trăiesc direct, ci și pentru familiile, prietenii și toți cei din jurul lor.
Filmul o are ca personaj principal pe Ruth Goldman, o femeie de 88 de ani. La prima vedere, Ruth este o persoană remarcabil de sprintenă, inteligentă, creativă și activă fizic. Pare că deține pe deplin controlul asupra vieții sale, cu excepția memoriei, care se deteriorează rapid. Deși are momente de claritate deplină și își păstrează destul de bine amintirile, memoria de scurtă durată o trădează. Situația ajunge atât de departe încât Ruth nu îl mai recunoaște pe propriul ei fiu, Steve.
Pentru că nu se mai poate îngriji singură în siguranță, Ruth este mutată într-un centru de îngrijire specializat pentru persoane cu tulburări de memorie. Mutarea o surprinde complet, deși ea și Steve vizitaseră anterior azilul și stabiliseră de comun acord că acela va fi locul unde se va retrage când nu va mai fi independentă. Din acest punct, filmul urmărește adaptarea lui Ruth la noua ei viață și interacțiunile cu cei din jur : Vanessa, îngrijitoarea ei principală, Brian, medicul rezident și alți rezidenți ai centrului.
Ruth reușește să surprindă atât de bine stările mentale prin care trece o persoană cu tulburări cognitive. Ceea ce m-a impresionat la film este ideea că memoria se poate pierde, dar nevoia noastră fundamentală de relaționare, de conectare umană și de afecțiune rămâne intactă, dar și dreptul la a fi tratat cu demnitate și respect. Ruth continuă să caute legături autentice cu cei din jur, demonstrând că identitatea și dorința de a fi văzut și înțeles nu dispar odată cu amintirile.
Unul dintre cele mai mari atuuri ale producției este omagiul adus îngrijitorilor. Filmul arată răbdarea uriașă, empatia și tactul de care aceștia dau dovadă zilnic.
Într-o lume în care populația îmbătrânește, filmul oferă o perspectivă valoroasă și plină de compasiune asupra a ceea ce înseamnă să îmbătrânești și să ai grijă de cei dragi atunci când ei nu mai pot face asta. Este o operă cinematografică sensibilă, un ghid emoțional și o reamintire a faptului că, dincolo de amintiri pierdute, atingerea umană și dorința de a fi aproape de cineva rămân esențiale până în ultima clipă.
Psihoterapeut Elena Praz
