Psihoterapeut Diana Sorescu

Directions Website Contact the practice

Psihoterapeut Diana Sorescu Psihoterapeut | Psiholog clinician | Coach

29/07/2026

Stigma socială din jurul divorțului este încă atât de toxică.
Ne mirăm de creșterea ratei divorțurilor, când poate că ea vorbește, înainte de toate, despre un alt fenomen: conștientizarea faptului că fiecare om are propriul ritm de creștere. Iar ritmul celuilalt nu poate fi grăbit, forțat sau impus.

Poate că, dacă am privi relațiile din perspectiva dezvoltării și nu a eșecului, paradoxal, numărul divorțurilor ar scădea. Am pune mai puțină presiune unii pe alții, am accepta că oamenii se schimbă diferit și în momente diferite ale vieții, iar relațiile ar avea mai mult spațiu pentru adaptare, dialog și armonie.
Și totuși, există situații în care separarea, oricât de dureroasă ar fi, devine necesară. Nu pentru că iubirea a fost lipsită de valoare, ci pentru că, uneori, continuarea relației împiedică dezvoltarea unuia sau a ambilor parteneri. În astfel de cazuri, divorțul nu este întotdeauna un eșec. Poate fi o alegere dificilă, dar matură, prin care fiecare își recapătă responsabilitatea pentru propria creștere.

Poate că adevărata întrebare nu este de ce divorțează oamenii, ci cm putem construi relații în care doi oameni să poată crește împreună, fără să se forțeze unul pe celălalt să crească în același ritm.

22/05/2026

Suntem toți „bolnavi de dependență” de relații. Însă, neștiind mai bine, ne tratăm prin workaholism, consum de cine știe ce substanțe, jocuri de noroc sau de calculator ori printr-o relație strânsă cu vreo boală… “Schema de tratament” cea mai sigură este compusă din relații sănătoase.

Suntem cablați pentru conexiune. Izolarea activează aceleași zone cerebrale ca durerea fizică.

“Tratamentele” compensatorii — muncă excesivă, substanțe, ecrane, jocuri — sunt de fapt încercări de a umple același gol, doar cu ceva mai accesibil sau mai “controlabil” decât o relație reală, care implică risc și vulnerabilitate.

22/05/2026

Imi zice copilul de opt ani:
— E un om rău…

Zic:
— E doar foarte anxios.

— Aaa… și ce e aia „anxios”?

— E un soi de frică foarte mare. Atât de mare, încât uneori omul nu mai știe ce simte cu adevărat și începe să se poarte ca și cm toată lumea i-ar vrea răul. Dar chiar dacă cineva e speriat sau anxios, tot trebuie să învețe să nu îi rănească pe ceilalți.

Da… uneori frica poate fi atât de mare, încât omul uită să mai vadă iubirea, gluma sau binele din jur. Și atunci se apără tot timpul, chiar și când nimeni nu îl atacă.

— Dar știi ceva important? îi spun. Faptul că unui om îi este foarte frică nu înseamnă că ceilalți trebuie să accepte să fie răniți.

Când cineva este anxios, are nevoie de ajutor, de liniște și de oameni care să îl înțeleagă. Dar are și responsabilitatea să învețe să nu lovească, să nu țipe, să nu sperie și să nu îi rănească pe ceilalți din cauza fricii lui.

Putem avea compasiune pentru un om și, în același timp, să ne protejăm de comportamentele care dor.

26/04/2026

Unii îi spun misiune personală, alții îi spun nevoie de sens, alții – conștientizarea propriilor resurse.

De fapt, este despre asumarea propriei valori și a propriilor capacitati. Despre ce pot eu să fac în lumea asta ca să capăt contur. Să știu că pot, că sunt, că exist. Că trecerea mea pe aici are o însemnătate.

La polul opus este depresia. Adică neputința. Lipsa sensului. Deconectarea de la universul exterior și de la cel interior.

Sensurile acestea, însă, pot fi foarte simple: am învățat să mă bucur, știu să iubesc, am creat ceva – cât de mic –, am păstrat un echilibru într-o schemă mai mare de suflete.

Iar opusul depresiei nu este fericirea. Este simțirea că exiști cu greutate. Că lași o urmă – chiar și invizibilă.

17/04/2026

Mulți oameni nu merg la muncă.
Se duc să mai lase acolo câte o bucată din ei.

Nu moare totul dintr-o dată.
Moare puțin câte puțin.
În fiecare dimineață în care te ridici fără chef.
În fiecare oră în care te uiți la ceas.
În fiecare vineri care nu e bucurie, ci doar ușurare că „a mai trecut o săptămână”.

Și ajungem să credem că așa e normal.

Pentru că nu ne-a învățat nimeni altceva.

Sistemul nu ne-a întrebat niciodată:
„Ce îți place?”
„Ce te face viu?”
„Unde e locul în care tu te exprimi, nu doar funcționezi?”

Ne-a învățat să ne adaptăm.
Să bifăm.
Să alegem „ce e sigur”.

Și, undeva pe drum, am preluat o convingere tăcută:
munca nu e despre plăcere.
E despre obligație.

Dar problema nu e doar sistemul.

Problema e momentul în care rămâi acolo, deși simți că te pierzi.
Momentul în care începi să te convingi că „nu contează”.
Momentul în care te rupi de tine, ca să poți continua.

Pentru că, în realitate, nu orice muncă trebuie să fie pasiune.
Dar niciuna nu ar trebui să fie trădare de sine.

Nu e nevoie să iubești fiecare zi.
Dar e nevoie să nu te abandonezi în fiecare zi.

Adevărata întrebare nu e:
„Îmi place jobul meu?”

Ci:
„Mai sunt eu în viață în ceea ce fac?”

Și, dacă răspunsul e nu…
poate nu e despre a schimba totul brusc.

Poate e despre a începe să te asculți.
Pentru prima dată, cu adevărat.

14/02/2026

Ne naștem într-o relație.
Ne traumatizăm într-o relație.
Și, paradoxal, ne vindecăm tot într-o relație.

Nu ne naștem autonomi. Creierul nostru se formează în privirea cuiva. Sistemul nervos învață siguranța din vocea cuiva. Corpul învață liniștea din prezența cuiva.

Și tot într-o relație învățăm frica. Absența. Tăcerea rece. Critica. Haosul.

De aceea vindecarea profundă nu este un act solitar de voință. Nu e doar insight. Nu e doar „înțelegere”.

Este experiență corectivă.

Este momentul în care cineva:
– te vede fără să te corecteze
– te aude fără să te minimalizeze
– îți spune un cuvânt bun și corpul tău se relaxează cu un milimetru

Și milimetrul acela contează.

Cu cât mutăm atenția către relații conștiente și vindecătoare, cu atât corpul se securizează.
Iar când corpul se securizează, tiparele încep să slăbească.

Vindecarea nu e spectaculoasă.
Nu e explozivă.
E cumulativă.

Se întâmplă de fiecare dată când suntem văzuți cu adevărat.

Și, poate cel mai important, începe în momentul în care învățăm să ne oferim nouă acea privire pe care am așteptat-o o viață întreagă.

12/02/2026

Relațiile nu sunt doar emoție. Sunt biologie aplicată.

Există cercetări solide care arată că modul în care ne raportăm la partener influențează direct procesele de vindecare din corp.

În studiul realizat la Ohio State University, cuplurile participante au fost supuse unui protocol controlat: li s-au aplicat mici leziuni cutanate standardizate, iar cercetătorii au măsurat viteza de vindecare și markerii inflamatori.

Fiecare cuplu a trecut prin două tipuri de interacțiuni:
– conversații suportive
– conversații conflictuale

Ce s-a observat?

• Cuplurile care interacționau ostil prezentau o vindecare semnificativ mai lentă.
• Nivelurile de inflamație erau mai crescute în contextul conflictului.
• Indicatorii de stres (precum cortizolul) erau mai mari în timpul interacțiunilor tensionate.

Diferențele nu erau metaforice. Erau măsurabile biologic.

Ce înseamnă asta la nivel fiziologic?

Vindecarea unei răni presupune:
1. activarea răspunsului inflamator controlat
2. proliferare celulară (fibroblaste, sinteză de colagen)
3. remodelare tisulară

Stresul relațional activează axa hipotalamo–hipofizo–adrenală.
Crește cortizolul.
Se modifică echilibrul citochinelor.
Inflamația devine mai puțin eficient reglată.

Rezultatul: regenerarea încetinește.

Concluzia importantă

Nu statutul marital contează, ci calitatea interacțiunii.

Un mediu relațional sigur reglează sistemul nervos autonom, reduce activarea de stres și permite corpului să își folosească optim resursele de reparare.

Relația nu este doar context emoțional.
Este context biologic.

Și da, modul în care vorbim unul cu celălalt poate ajunge până la nivelul sintezei de colagen.

04/02/2026

Constelațiile familiale pornesc de la o idee simplă și profundă:
nu trăim doar cu istoria noastră personală, ci și cu istoria emoțională a familiei din care provenim.

În fiecare familie există legături invizibile de loialitate.
Iubiri neexprimate. Pierderi neplânse. Excluși. Roluri inversate.
Toate acestea pot fi preluate inconștient de generațiile următoare.

Într-o constelație, o persoană își aduce o temă.
Această temă este „pusă în spațiu” prin reprezentanți pentru membri ai familiei sau pentru elemente esențiale (copil, boală, relație, destin).

Ce este surprinzător nu este simbolistica, ci reacția reprezentanților:
ei accesează senzații corporale, emoții, impulsuri de mișcare, fără să cunoască povestea.

Constelația nu explică.
Nu interpretează.
Nu judecă.

Ea arată dinamicile reale așa cm funcționează ele în profunzime.

Ce se întâmplă, de fapt?
– se vede unde cineva duce ceva ce nu îi aparține
– se vede cine a fost uitat sau exclus
– se vede unde iubirea a fost legată de suferință
– se vede ce ordine a fost răsturnată

Când lucrurile sunt așezate la locul lor, sistemul se liniștește.
Nu prin magie.
Ci prin recunoaștere.

Constelațiile nu schimbă trecutul.
Schimbă modul în care trecutul trăiește în noi.

De aceea, ele nu sunt despre „a da vina pe familie”,
ci despre a elibera generația următoare de poveri care nu îi aparțin.

Și poate cel mai important lucru:
constelațiile nu forțează nimic.
Ele arată atât cât poate fi primit.

Restul se așază în timp.

04/02/2026

Tot mai mulți copii sunt anxioși, fragili emoțional, ușor de destabilizat.
Tot mai mulți părinți sunt epuizați, confuzi, nesiguri pe rolul lor.

Nu pentru că părinții nu iubesc.
Ci pentru că, de multe ori, au renunțat la poziția de adult.

În multe familii, copilul ajunge să decidă prea devreme:
ce mănâncă,
când doarme,
cât stă pe ecrane,
ce acceptă și ce refuză.

Iar adultul negociază lucruri care ar trebui să fie clare.

Problema nu este libertatea copilului.
Problema este lipsa structurii.

Copiii nu au nevoie de părinți-perfecți.
Au nevoie de părinți stabili.

Un copil nu se simte în siguranță când conduce.
Se simte în siguranță când cineva mai mare, mai așezat, ține direcția.

Frustrarea moderată nu distruge copilul.
Îl organizează.

Limitele clare nu rănesc.
Confuzia da.

Când adultul se teme să spună „nu”, copilul învață că lumea e instabilă.
Când adultul vrea să fie prieten, copilul rămâne fără sprijin.

Iubirea fără structură obosește.
Structura fără relație rănește.
Copilul are nevoie de amândouă.

Poate cea mai importantă întrebare pentru un părinte nu este:
„Fac suficient pentru copilul meu?”

Ci:
„Sunt eu un reper suficient de sigur pentru el?”

Address

Bucharest

Opening Hours

Monday 10:00 - 18:00
Tuesday 10:00 - 13:00
Wednesday 10:00 - 18:00
Thursday 09:00 - 18:00
Friday 10:00 - 18:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psihoterapeut Diana Sorescu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Psihoterapeut Diana Sorescu:

Shortcuts

Share

Category