06/09/2026
APROBĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI!
De câte ori ți-ai spus:
„Ar fi trebuit să știu!”
„Cum am putut să fiu atât de prost?”
„Ce idiot sunt!”
„Nu sunt bun de nimic.”
Poate ai greșit.
Poate nu ai știut ceva ce credeai că „ar fi trebuit” să știi.
Poate ai făcut o alegere pe care astăzi ai face-o diferit.
Dar există o diferență uriașă între:
„Am greșit.”
și
„Sunt un om greșit.”
Prima propoziție te poate ajuta să înveți.
A doua te condamnă.
Și merită să te întrebi:
Cu ce mă ajută să mă atac?
Mă ajută să găsesc soluția?
Mă face mai lucid?
Mă învață ce pot face diferit data viitoare?
Mă ajută să repar ceea ce am stricat?
De cele mai multe ori, nu.
Autocondamnarea nu te educă.
Te micșorează.
Iar partea interesantă este că vocea care spune:
„Nu ești suficient de bun.”
nu vine întotdeauna din exterior.
După un timp, nici nu mai este nevoie să te critice cineva.
Ai învățat foarte bine să o faci singur.
Poate ai internalizat cândva vocile altora:
un părinte exigent,
un profesor,
un partener,
o persoană importantă pentru tine.
Dar astăzi vocea este în mintea ta.
Și tocmai de aceea poți începe să o schimbi.
Nu înseamnă să te minți.
Nu înseamnă să spui:
„Tot ceea ce fac este minunat.”
Nu.
Aprobarea de sine înseamnă să poți spune:
„Nu-mi place ceea ce am făcut, dar nu încetez să mă respect.”
„Am greșit, dar pot repara.”
„Nu știu încă, dar pot învăța.”
„Am avut un eșec, dar eu nu sunt un eșec.”
„Am defecte, limite și vulnerabilități, dar ele nu anulează valoarea mea ca om.”
Aici începe o relație mai sănătoasă cu tine.
Și poate că nu trebuie să ajungi dintr-odată la:
„Mă iubesc extraordinar de mult.”
Pentru unii oameni, propoziția aceasta este atât de departe de ceea ce simt încât devine aproape imposibilă.
Începe mai simplu:
„Încetez să mai fiu propriul meu dușman.”
Apoi:
„Învăț să mă tratez cu respect.”
Apoi:
„Îmi dau voie să fiu imperfect.”
Și, încet:
„Încep să fiu de partea mea.”
Mai există însă ceva.
Gândește-te la o persoană a cărei aprobare o dorești foarte mult.
Poate vrei să te placă.
Să te aleagă.
Să te admire.
Să spună:
„Da, ești suficient.”
Și poate că, fără să-ți dai seama, ai pus în mâinile acelui om ceva extrem de important:
verdictul asupra propriei tale valori.
Dacă mă aprobă, sunt bine.
Dacă nu mă aprobă, ceva este în neregulă cu mine.
Dar aici apare capcana.
Celălalt nu te vede niciodată complet obiectiv.
Te vede prin propria lui istorie.
Prin rănile lui.
Prin nevoile lui.
Prin fricile lui.
Prin așteptările și limitele lui.
Uneori te va aprecia.
Alteori nu.
Uneori te va înțelege.
Alteori te va interpreta greșit.
Uneori va avea capacitatea să ofere iubire și validare.
Alteori nu.
Dacă îți construiești valoarea exclusiv din aprobarea lui, îți așezi liniștea într-un loc asupra căruia nu ai control.
Și nu înseamnă că nu mai avem nevoie de oameni.
Avem.
Aprobarea, aprecierea și iubirea celor importanți ne fac bine.
Dar există o diferență între a ne bucura de ele și a depinde de ele pentru a ști cine suntem.
Poate că una dintre cele mai importante schimbări apare atunci când încetezi să întrebi permanent:
„Mă aprobă?”
și începi să te întrebi:
„Eu sunt de partea mea?”
Nu trebuie să fii perfect ca să te respecți.
Nu trebuie să nu mai greșești ca să te accepți.
Nu trebuie să fii pe placul tuturor ca să ai valoare.
Și nici nu trebuie să aștepți ca altcineva să-ți dea permisiunea de a te considera suficient.
Poți începe chiar tu.
Astăzi.
Nu printr-o declarație grandioasă.
Ci printr-o schimbare mică de limbaj:
În loc de:
„Ce prost sunt!”
încearcă:
„Am greșit. Ce pot învăța de aici?”
În loc de:
„Nu sunt suficient de bun.”
încearcă:
„Poate nu sunt încă acolo unde vreau să fiu, dar asta nu-mi anulează valoarea.”
În loc de:
„De ce nu mă aprobă?”
întreabă-te:
„De ce am nevoie atât de mult ca această persoană să decidă cât valorez?”
Poate că iubirea de sine nu începe atunci când ajungi să admiri tot ceea ce ești.
Poate începe mult mai simplu:
în ziua în care refuzi să te mai abandonezi pe tine însuți doar pentru că ai greșit.
Și începi, încet, să fii de partea ta.
Psiholog Roxana-Anca Simionescu
