Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Psiholog Roxana-Anca Simionescu Contact information, map and directions, contact form, opening hours, services, ratings, photos, videos and announcements from Psiholog Roxana-Anca Simionescu, Psychotherapist, B-dul Timișoara nr 32 sector 6, Bucharest.

Psiholog clinician ● Psihoterapie individuală, de cuplu și familie ● Evaluare & avizare psihologică
Spațiu sigur pentru înțelegere, schimbare și echilibru Te susțin să înțelegi, să vindeci și să reconstruiești relația cu tine

APROBĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI!De câte ori ți-ai spus:„Ar fi trebuit să știu!”„Cum am putut să fiu atât de prost?”„Ce idiot su...
06/09/2026

APROBĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI!

De câte ori ți-ai spus:

„Ar fi trebuit să știu!”
„Cum am putut să fiu atât de prost?”
„Ce idiot sunt!”
„Nu sunt bun de nimic.”

Poate ai greșit.

Poate nu ai știut ceva ce credeai că „ar fi trebuit” să știi.

Poate ai făcut o alegere pe care astăzi ai face-o diferit.

Dar există o diferență uriașă între:

„Am greșit.”

și

„Sunt un om greșit.”

Prima propoziție te poate ajuta să înveți.

A doua te condamnă.

Și merită să te întrebi:

Cu ce mă ajută să mă atac?

Mă ajută să găsesc soluția?

Mă face mai lucid?

Mă învață ce pot face diferit data viitoare?

Mă ajută să repar ceea ce am stricat?

De cele mai multe ori, nu.

Autocondamnarea nu te educă.

Te micșorează.

Iar partea interesantă este că vocea care spune:

„Nu ești suficient de bun.”

nu vine întotdeauna din exterior.

După un timp, nici nu mai este nevoie să te critice cineva.

Ai învățat foarte bine să o faci singur.

Poate ai internalizat cândva vocile altora:

un părinte exigent,

un profesor,

un partener,

o persoană importantă pentru tine.

Dar astăzi vocea este în mintea ta.

Și tocmai de aceea poți începe să o schimbi.

Nu înseamnă să te minți.

Nu înseamnă să spui:

„Tot ceea ce fac este minunat.”

Nu.

Aprobarea de sine înseamnă să poți spune:

„Nu-mi place ceea ce am făcut, dar nu încetez să mă respect.”

„Am greșit, dar pot repara.”

„Nu știu încă, dar pot învăța.”

„Am avut un eșec, dar eu nu sunt un eșec.”

„Am defecte, limite și vulnerabilități, dar ele nu anulează valoarea mea ca om.”

Aici începe o relație mai sănătoasă cu tine.

Și poate că nu trebuie să ajungi dintr-odată la:

„Mă iubesc extraordinar de mult.”

Pentru unii oameni, propoziția aceasta este atât de departe de ceea ce simt încât devine aproape imposibilă.

Începe mai simplu:

„Încetez să mai fiu propriul meu dușman.”

Apoi:

„Învăț să mă tratez cu respect.”

Apoi:

„Îmi dau voie să fiu imperfect.”

Și, încet:

„Încep să fiu de partea mea.”

Mai există însă ceva.

Gândește-te la o persoană a cărei aprobare o dorești foarte mult.

Poate vrei să te placă.

Să te aleagă.

Să te admire.

Să spună:

„Da, ești suficient.”

Și poate că, fără să-ți dai seama, ai pus în mâinile acelui om ceva extrem de important:

verdictul asupra propriei tale valori.

Dacă mă aprobă, sunt bine.

Dacă nu mă aprobă, ceva este în neregulă cu mine.

Dar aici apare capcana.

Celălalt nu te vede niciodată complet obiectiv.

Te vede prin propria lui istorie.

Prin rănile lui.

Prin nevoile lui.

Prin fricile lui.

Prin așteptările și limitele lui.

Uneori te va aprecia.

Alteori nu.

Uneori te va înțelege.

Alteori te va interpreta greșit.

Uneori va avea capacitatea să ofere iubire și validare.

Alteori nu.

Dacă îți construiești valoarea exclusiv din aprobarea lui, îți așezi liniștea într-un loc asupra căruia nu ai control.

Și nu înseamnă că nu mai avem nevoie de oameni.

Avem.

Aprobarea, aprecierea și iubirea celor importanți ne fac bine.

Dar există o diferență între a ne bucura de ele și a depinde de ele pentru a ști cine suntem.

Poate că una dintre cele mai importante schimbări apare atunci când încetezi să întrebi permanent:

„Mă aprobă?”

și începi să te întrebi:

„Eu sunt de partea mea?”

Nu trebuie să fii perfect ca să te respecți.

Nu trebuie să nu mai greșești ca să te accepți.

Nu trebuie să fii pe placul tuturor ca să ai valoare.

Și nici nu trebuie să aștepți ca altcineva să-ți dea permisiunea de a te considera suficient.

Poți începe chiar tu.

Astăzi.

Nu printr-o declarație grandioasă.

Ci printr-o schimbare mică de limbaj:

În loc de:

„Ce prost sunt!”

încearcă:

„Am greșit. Ce pot învăța de aici?”

În loc de:

„Nu sunt suficient de bun.”

încearcă:

„Poate nu sunt încă acolo unde vreau să fiu, dar asta nu-mi anulează valoarea.”

În loc de:

„De ce nu mă aprobă?”

întreabă-te:

„De ce am nevoie atât de mult ca această persoană să decidă cât valorez?”

Poate că iubirea de sine nu începe atunci când ajungi să admiri tot ceea ce ești.

Poate începe mult mai simplu:

în ziua în care refuzi să te mai abandonezi pe tine însuți doar pentru că ai greșit.

Și începi, încet, să fii de partea ta.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

06/09/2026
AU, FICATUL MEU!...Un bărbat cunoscut în sat ca fiind serios, tăcut și foarte muncitor, obosit de niște dureri abdominal...
06/09/2026

AU, FICATUL MEU!...

Un bărbat cunoscut în sat ca fiind serios, tăcut și foarte muncitor, obosit de niște dureri abdominale care îl chinuiau de multă vreme, hotărăște să-l consulte pe bătrânul înțelept la care oamenii locului mergeau atunci când aveau nevoie nu doar de un răspuns, ci și de o altă perspectivă asupra vieții lor.

Bătrânul locuia sus, pe una dintre crestele muntelui, într-o cabană simplă. În fața ei se afla o mică fântână din piatră, iar sunetul apei îi făcea pe cei care ajungeau acolo să simtă, încă înainte de a intra, că pot lăsa puțin din povară jos.

Ajuns în fața ușii, bărbatul ridică mâna să bată.

Dar, înainte să o atingă, ușa se deschise.

În prag apăru bătrânul.

— Intră. Așază-te. Spune-mi ce te aduce aici.

Bărbatul începu să-i povestească despre durerile lui, despre starea de oboseală și despre toate lucrurile pe care le încercase până atunci.

— Unde te doare?

Omul își duse mâna în partea dreaptă a abdomenului.

— Și ce mai simți?

— Uneori am gura amară. Nu mai am pofta de mâncare de altădată. Sunt obosit. Parcă nu mai am energie.

Bătrânul îl privi îndelung.

— Înțeleg.

Apoi îi spuse:

— Pentru ceea ce se întâmplă în corpul tău, ai nevoie de îngrijirea potrivită și de un medic care să afle cauza durerii. Dar eu cred că există și o altă parte pe care merită să o privești.

Bărbatul îl privi nedumerit.

— Cealaltă parte?

— Da.

De cât timp îți înghiți amarul?

Omul rămase tăcut.

— De cât timp ești supărat și spui că nu ești?
De cât timp te irită lucruri despre care alegi să nu vorbești?
De cât timp ceri de la ceilalți ceea ce ei poate nu pot sau nu vor să-ți ofere, iar apoi porți singur frustrarea?

Bărbatul coborî privirea.

Bătrânul continuă:

— Te-ai obișnuit să taci atât de bine, încât ceilalți probabil te consideră un om foarte liniștit.

Dar liniștea din afară nu înseamnă întotdeauna liniște înăuntru.

Uneori, omul care nu se ceartă cu nimeni duce în el cele mai multe certuri.

Fără să-și dea seama, bărbatul începu să plângă.

— Simt că nu mai pot... Am încercat toată viața să fiu un om bun. Nu m-am certat cu nimeni. Chiar dacă nu-mi plăceau anumite lucruri, tăceam. Nu voiam să supăr. Nu voiam conflicte.

Se opri.

— Dar pe dinăuntru... era altceva.

Bătrânul îl privi cu blândețe.

— Și cine ți-a spus că, pentru a fi bun, trebuie să nu te superi niciodată?

Bărbatul ridică ochii.

— Atunci trebuie să devin rău?

— Nu.

Trebuie să înveți să fii sincer.

Să te superi nu înseamnă că ești rău.

Să spui că ceva te deranjează nu înseamnă că ești rău.

Să nu fii de acord cu cineva nu înseamnă că ești rău.

Să spui „nu” nu înseamnă că ești rău.

Să pui o limită nu înseamnă că ai încetat să iubești.

Multă vreme te-ai negat pe tine de teamă să nu fii respins de ceilalți.

Și, încercând să eviți respingerea lor, ai ajuns tu primul să te respingi pe tine.

Bărbatul tăcea.

— Mai este ceva, spuse bătrânul. Ai muncit mult.

— Foarte mult.

— De ce?

— Ca familiei mele să nu-i lipsească nimic.

— Și când era suficient?

Omul rămase pe gânduri.

— Nu știu... Parcă niciodată.

— Exact.

Ai muncit din ce în ce mai mult și te-ai odihnit din ce în ce mai puțin.

Nu numai din responsabilitate.

Ci și din frică.

Frica de lipsuri.

Frica de a nu rămâne fără bani.

Frica de a nu-ți putea proteja familia.

Frica de a nu fi suficient.

Și, fără să observi, ai început să trăiești mai mult încercând să previi ceea ce ți-era teamă că s-ar putea întâmpla decât bucurându-te de ceea ce exista deja.

Bărbatul oftă.

— Și ce trebuie să fac?

Bătrânul zâmbi.

— Să începi să observi.

Să observi când spui „nu-i nimic”, deși este ceva.

Când spui „nu sunt supărat”, deși ești.

Când accepți ceva numai pentru că îți este teamă să nu dezamăgești.

Când muncești nu pentru că este nevoie, ci pentru că frica îți spune că niciodată nu este suficient.

Când îi critici pe ceilalți și să te întrebi ce anume din tine este atins de ceea ce fac ei.

Dar să nu cazi nici în cealaltă extremă.

Ceilalți nu sunt întotdeauna „oglinda ta”.

Uneori ceea ce fac ei chiar este nedrept, nepotrivit sau dureros.

Important este să înveți să deosebești ceea ce le aparține lor de ceea ce se trezește în tine.

Și, mai ales, să nu mai transformi bunătatea în abandon de sine.

Bărbatul îl asculta fără să mai spună nimic.

— Ai grijă de corpul tău, continuă bătrânul. Dar ai grijă și de felul în care trăiești în el.

Odihnește-te.

Spune ce simți.

Pune limite.

Nu încerca să fii pe placul tuturor.

Lasă-i pe ceilalți să fie uneori nemulțumiți de tine.

Și învață să fii de partea ta fără să devii împotriva lor.

Poate că aceasta este partea pe care ai neglijat-o cel mai mult.

La plecare, durerea bărbatului nu dispăruse ca prin minune.

Dar ceva se schimbase.

Pentru prima dată în foarte mulți ani, înțelesese că sănătatea lui merita îngrijită din mai multe direcții și că, dincolo de investigații, tratament și grija pentru corp, exista o întrebare pe care nu și-o pusese aproape niciodată:

„Cum trăiesc eu cu mine?”

Pentru că emoțiile nu trebuie transformate în diagnostice și nici bolile explicate simplist prin ceea ce simțim.

Dar felul în care trăim — stresul prelungit, lipsa odihnei, frica, suprasolicitarea, conflictele pe care le purtăm ani întregi — poate influența profund starea noastră de bine.

Iar uneori vindecarea începe și cu permisiunea de a spune:

„Da, sunt supărat.”
„Da, m-a durut.”
„Nu sunt de acord.”
„Nu mai pot.”
„Am nevoie.”
„Nu.”

Nu pentru a deveni mai răi.

Ci pentru a înceta să mai credem că trebuie să ne abandonăm pe noi înșine pentru a putea fi considerați oameni buni.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Dacă cineva te judecă, nu înseamnă că are dreptate.Dacă cineva spune despre tine că ești prost, egoist, urât, incapabil,...
06/09/2026

Dacă cineva te judecă, nu înseamnă că are dreptate.

Dacă cineva spune despre tine că ești prost, egoist, urât, incapabil, prea mult, prea puțin sau „nu suficient”, ceea ce spune nu devine automat adevăr.

Este, înainte de toate, părerea unui om despre tine.

Și totuși, unele păreri ne ating atât de tare încât simțim nevoia să ne apărăm, să explicăm, să demonstrăm, să convingem.

De ce?

Uneori pentru că ating exact o nesiguranță pe care o avem deja.

Dacă în mine există întrebarea:

„Și dacă nu sunt suficient de bun?”

va fi mult mai greu să aud pe cineva spunând:

„Nu ești suficient de bun.”

Dar alteori ne doare pur și simplu pentru că suntem nedreptățiți, respinși sau judecați de cineva a cărui părere contează pentru noi.

Problema nu este că ne afectează.

Problema începe atunci când ajungem să credem că liniștea noastră depinde de obligația tuturor de a avea o părere bună despre noi.

Și aici merită să ne punem o întrebare simplă:

Ție îți plac toți oamenii?

Toți?

Probabil că nu.

Unii îți plac foarte mult.

Pe alții îi apreciezi doar în anumite privințe.

Cu alții nu rezonezi deloc.

Și este firesc.

Atunci de ce ar trebui ca toți oamenii să te placă pe tine?

Mai mult decât atât:

Ție îți place de tine în fiecare zi, în fiecare moment?

Ai aceeași încredere în tine 24 de ore din 24?

Probabil că nici asta nu se întâmplă.

Există zile în care te îndoiești.

Zile în care greșești.

Zile în care nu te placi prea mult.

Zile în care te simți puternic și zile în care te simți vulnerabil.

Atunci poate că adevărata întrebare nu este:

„Cum fac să mă placă toată lumea?”

Este:

„De ce am nevoie atât de mult ca toată lumea să mă placă?”

Pentru că aceasta este partea asupra căreia poți lucra.

Nu poți controla gura lumii.

Nu poți controla cine te aprobă.

Nu poți controla interpretările oamenilor.

Nu poți controla ce proiectează ei asupra ta.

Și, foarte important, părerea celuilalt spune uneori la fel de mult despre istoria, valorile, frustrările, prejudecățile și așteptările lui cât spune despre tine.

Dar nici extrema cealaltă nu este sănătoasă:

„Orice critică spune ceva despre celălalt și nimic despre mine.”

Nu.

Uneori oamenii ne spun lucruri pe care merită să le ascultăm.

Maturitatea nu înseamnă să ignori toate părerile.

Înseamnă să poți face diferența dintre:

feedback și atac,
adevăr și proiecție,
o greșeală pe care o poți corecta și o etichetă pe care nu ești obligat să o porți.

Poți auzi:

„Nu mi-a plăcut ceea ce ai făcut.”

fără să traduci imediat:

„Nu valorez nimic.”

Poți afla că cineva nu te place fără să pornești o campanie pentru a-i schimba părerea.

Poți fi criticat fără să intri într-un proces imaginar în care trebuie să-ți demonstrezi nevinovăția întregii lumi.

Poți chiar să te întrebi:

„Există ceva util pentru mine în ceea ce spune acest om?”

Dacă da, iei ce îți folosește.

Dacă nu, mergi mai departe.

Asta mi se pare una dintre formele reale ale maturizării emoționale:

să nu mai ai nevoie ca lumea întreagă să confirme cine ești.

Să-ți cunoști valorile.

Să-ți vezi și calitățile, și limitele.

Să poți repara atunci când greșești.

Dar să nu-ți predai identitatea în mâinile fiecărui om care are o opinie despre tine.

Pentru că oamenii vor avea păreri.

Bune.

Rele.

Drepte.

Nedrepte.

Contradictorii.

Astăzi cineva te poate considera „prea mult”.

Mâine altcineva te va considera „prea puțin”.

Dacă încerci să te modifici după fiecare privire din exterior, la un moment dat nu vei mai ști cine ești.

Dragă om, nu ești părerea celorlalți despre tine.

Ascultă.

Discernă.

Corectează ceea ce merită corectat.

Dar nu-ți petrece viața încercând să convingi fiecare om că trebuie să te placă.

Tu ai o viață de trăit.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Cum putem recunoaște rănile de relaționare din viața noastră?Felul în care ne apropiem de oameni, punem limite, cerem aj...
05/09/2026

Cum putem recunoaște rănile de relaționare din viața noastră?

Felul în care ne apropiem de oameni, punem limite, cerem ajutor, ne exprimăm emoțiile sau trăim intimitatea nu apare din senin.

O parte dintre aceste tipare se construiesc devreme, în relațiile semnificative din copilărie și adolescență. Dar este important să spunem de la început ceva esențial:

Nu putem stabili vârsta la care s-a produs o traumă doar privind un comportament adult.

Putem însă observa anumite dificultăți recurente și ne putem întreba ce nevoie de dezvoltare a rămas insuficient susținută: siguranța, autonomia, identitatea, competența sau capacitatea de intimitate.

1. SIGURANȚĂ ȘI ATAȘAMENT

„Pot avea încredere că celălalt va rămâne?”

Poate merită explorată această zonă dacă recunoști frecvent:

• teamă intensă de abandon;
• dificultatea de a avea încredere chiar și în oameni consecvenți;
• anxietate atunci când trebuie să îți exprimi nevoile;
• teamă de apropiere emoțională sau fizică;
• nevoia permanentă de reasigurare;
• tendința de a calma disconfortul prin mâncare, fumat, alcool sau alte comportamente compulsive.

Uneori, în spatele acestor comportamente există întrebarea:

„Este sigur să depind de cineva?”

2. AUTONOMIE ȘI LIMITE

„Pot fi eu fără să pierd relația?”

Poate fi util să privești această zonă dacă:

• îți este foarte greu să spui „Nu”;
• accepți lucruri pe care nu le dorești, de teamă să nu fii respins;
• îți este dificil să pui limite partenerului, familiei, colegilor sau superiorilor;
• simți că trebuie să repari imediat starea emoțională a unei persoane importante;
• îți ascunzi emoțiile și opiniile pentru a evita conflictul;
• apropierea celuilalt te poate face uneori să te simți sufocat.

Întrebarea profundă poate fi:

„Pot rămâne în relație și atunci când sunt diferit de tine?”

3. IDENTITATE ȘI VALOARE PERSONALĂ

„Este în regulă să fiu cine sunt?”

Această zonă poate merita explorată atunci când apar:

• respingerea propriului corp;
• autocritică severă și rușine;
• perfecționism accentuat;
• dificultatea de a-ți susține punctul de vedere;
• nevoia de a demonstra permanent că ești suficient de bun;
• folosirea s*xualității ca principal sau unic mijloc de apropiere;
• critică excesivă față de tine sau față de ceilalți.

În spatele lor se poate afla întrebarea:

„Pot fi acceptat așa cm sunt sau trebuie să devin altcineva pentru a merita iubire?”

4. COMPETENȚĂ ȘI ÎNCREDERE ÎN PROPRIILE CAPACITĂȚI

„Pot să fac față?”

Merită poate explorată această dimensiune dacă observi:

• sentiment persistent de inadecvare;
• dificultatea de a finaliza proiectele începute;
• teamă puternică de eșec;
• dificultatea de a-ți stabili obiective profesionale;
• frică intensă de evaluare sau de vorbit în public;
• comparație constantă cu ceilalți;
• tendința de a controla sau critica alegerile celor din jur;
• comportamente repetate prin care îți sabotezi stabilitatea sau succesul.

Întrebarea din spate poate suna astfel:

„Sunt capabil să reușesc sau voi descoperi, inevitabil, că nu sunt suficient?”

5. INTIMITATE ȘI IDENTITATE RELAȚIONALĂ

„Pot fi aproape de cineva fără să mă pierd?”

Această zonă poate deveni importantă dacă apar:

• evitare constantă a intimității fizice sau emoționale;
• nevoie excesivă de validare și aprobare;
• dificultatea de a ști ce vrei într-o relație;
• comportamente relaționale contradictorii – apropiere urmată rapid de retragere;
• preocupare disproporționată pentru felul în care ești perceput;
• folosirea alcoolului sau a altor substanțe pentru a gestiona anxietatea socială ori relațională;
• dificultatea de a rămâne autentic atunci când te îndrăgostești.

Întrebarea poate fi:

„Pot iubi și pot fi iubit fără să renunț la mine?”

Nu orice dificultate de relaționare înseamnă traumă.

Și niciun comportament izolat nu ne spune cu certitudine ce s-a întâmplat în copilărie.

Dar tiparele care se repetă, relație după relație, pot deveni indicii importante.

Uneori nu ne vindecăm întrebând doar:

„Ce este în neregulă cu mine?”

Schimbând întrebarea:

„Ce am învățat, cândva, că trebuie să fac pentru a fi în siguranță, iubit, acceptat sau pentru a nu pierde legătura cu ceilalți?”

Pentru că multe dintre strategiile care astăzi ne încurcă au fost, într-un anumit moment al vieții, încercări de adaptare.

Iar ceea ce a fost cândva o soluție poate deveni, la maturitate, o limitare.

Vindecarea începe atunci când putem observa tiparul fără să ne condamnăm pentru el și putem construi, treptat, un alt mod de a fi în relație:

cu mai multă siguranță,
mai multe limite,
mai multă autenticitate
și mai puțină teamă de a pierde iubirea atunci când alegem să fim noi înșine.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

ATAȘAMENTUL – firul invizibil dintre „am nevoie de tine” și „nu pot fără tine”Te-ai întrebat vreodată de ce plecarea une...
05/09/2026

ATAȘAMENTUL – firul invizibil dintre „am nevoie de tine” și „nu pot fără tine”

Te-ai întrebat vreodată de ce plecarea unei persoane poate durea atât de mult?

De ce uneori știm că o relație ne rănește și, totuși, nu reușim să plecăm?

De ce distanța, tăcerea sau respingerea celuilalt pot trezi în noi frică, neliniște, furie sau un gol greu de dus?

Unul dintre răspunsuri poate fi găsit în atașament.

Atașamentul nu este ceva rău.

Avem nevoie de legături. Avem nevoie să iubim, să fim iubiți, să simțim că putem conta pe cineva.

Încă din primele relații importante învățăm, treptat:

„Sunt în siguranță.”
„Cineva răspunde când am nevoie.”
„Pot conta pe celălalt.”
„Merit să fiu iubit.”

Dar învățăm și opusul.

Uneori învățăm că apropierea poate dispărea.

Că iubirea poate fi retrasă.

Că trebuie să fim într-un anumit fel pentru a nu fi abandonați.

Că nevoile noastre deranjează.

Că dacă depindem de cineva, putem fi răniți.

Și atunci, în relațiile adulte, nu reacționăm întotdeauna doar la ceea ce se întâmplă acum.

Uneori reacționăm și la ceea ce situația actuală trezește în noi.

Pentru un om, distanța partenerului poate însemna:

„Are nevoie de puțin spațiu.”

Pentru altul poate însemna:

„Mă va părăsi.”

Pentru unul, un conflict este doar un conflict.

Pentru altul devine imediat:

„Relația noastră este în pericol.”

Aici firul atașamentului poate începe să se strângă.

Nu pentru că iubim „prea mult”.

Ci pentru că se activează frica de a pierde legătura.

Și atunci putem ajunge să:

• cerem permanent reasigurări;
• verificăm sau controlăm;
• acceptăm lucruri care ne rănesc numai pentru a nu pierde relația;
• ne fie foarte greu să spunem „nu”;
• punem nevoile celuilalt mereu înaintea propriilor nevoi;
• rămânem într-o relație mult după ce știm că nu ne mai face bine.

Dar aceeași teamă poate apărea și în forma opusă.

Unii oameni se retrag.

Evită apropierea.

Devind reci atunci când relația devine prea intimă.

Spun:

„Nu am nevoie de nimeni.”

În timp ce, undeva mai adânc, poate exista mesajul:

„Dacă am nevoie de tine, înseamnă că mă poți răni.”

De aceea, soluția nu este să ne eliberăm de orice atașament.

Nu toate firele trebuie tăiate.

Unele fire ne leagă sănătos de oamenii pe care îi iubim.

Problema apare atunci când firul devine atât de strâns încât nu ne mai putem mișca liber.

Când pentru a păstra relația trebuie să ne pierdem pe noi.

Când apropierea se transformă în control.

Când dorința de a rămâne împreună devine frica permanentă că celălalt va pleca.

Maturizarea emoțională înseamnă să putem spune:

„Te iubesc, dar nu mă abandonez pe mine pentru a te păstra.”

„Îmi doresc să rămâi, dar pot continua să exist și dacă alegi să pleci.”

„Pot avea nevoie de tine fără să te transform în singura mea sursă de siguranță.”

„Pot fi aproape de tine fără să mă pierd pe mine.”

A lucra cu propriul atașament înseamnă să observăm ce se activează atunci când celălalt se îndepărtează.

Să recunoaștem frica fără să o transformăm imediat în control.

Să învățăm să tolerăm distanța fără să o confundăm automat cu abandonul.

Să punem limite chiar și oamenilor pe care îi iubim.

Și să construim suficientă siguranță în interiorul nostru încât relația să fie locul în care două persoane întregi se întâlnesc, nu locul în care una trebuie să dispară pentru ca legătura să supraviețuiască.

Poate că adevărata libertate nu înseamnă să nu ne atașăm de nimeni.

Înseamnă să putem spune:

„Sunt legat de tine prin iubire, nu legat de tine prin frică.”

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

MAIMUȚA IMO – sau despre puterea celui care îndrăznește să facă primul ceva diferitÎn 1953, cercetătorii care studiau ma...
05/09/2026

MAIMUȚA IMO – sau despre puterea celui care îndrăznește să facă primul ceva diferit

În 1953, cercetătorii care studiau macacii japonezi de pe insula Koshima le ofereau, printre altele, cartofi dulci.

Cartofii ajungeau pe nisip.

Maimuțele îi mâncau așa cm erau sau încercau să îndepărteze nisipul de pe ei.

Până când o femelă tânără, de aproximativ un an și jumătate, numită Imo, a făcut ceva diferit.

A dus cartoful la apă și l-a spălat.

Un individ a găsit o soluție nouă la o problemă veche.

Apoi s-a întâmplat ceva foarte important.

Alte maimuțe au început să învețe comportamentul.

Nu toate. Nu instantaneu. Treptat.

Mai ales cele tinere, cele care se jucau împreună și cele aflate în relații apropiate.

În timp, comportamentul s-a transmis mai departe și către generațiile următoare.

Și povestea nu s-a oprit aici.

La început, cartofii erau spălați pentru îndepărtarea nisipului.

Ulterior, unele maimuțe au început să-i ducă în apa mării și chiar să-i scufunde din nou în apă sărată după ce mușcau din ei.

Cercetătorii au descris acest comportament ca pe un fel de „asezonare” cu apă sărată.

O idee a dus la alta.

Un comportament nou a devenit ceva ce putea fi observat, învățat, modificat și transmis mai departe.

Și tocmai aici mie mi se pare că începe adevărata lecție.

Ne întrebăm adesea:

„Ce pot schimba eu singur?”

Poate foarte mult.

Dar nu neapărat printr-un mecanism misterios prin care gândurile noastre se transmit la kilometri distanță.

Ci prin ceva mult mai concret: oamenii ne văd.

Copiii ne văd.

Partenerii ne văd.

Prietenii ne văd.

Colegii ne văd.

Uneori cineva observă că ai avut curajul să spui pentru prima dată:

„Nu.”

Și descoperă că poate spune și el.

Cineva te vede ieșind dintr-o relație în care te pierdeai pe tine și începe să se întrebe:

„Dacă și eu aș putea?”

Cineva te vede cerând ajutor fără să te rușinezi.

Punând o limită.

Recunoscând o greșeală.

Începând din nou la 40, 50 sau 60 de ani.

Alegând să nu mai perpetuezi un comportament pe care familia ta l-a repetat generații întregi.

Și ceea ce pentru tine a fost o alegere individuală poate deveni, pentru altcineva, dovada că există și o altă variantă.

Nu știm întotdeauna cine ne observă.

Nu știm ce gest al nostru va deveni pentru altcineva permisiunea de a încerca.

Și poate că adevărata schimbare colectivă nici nu începe atunci când apare „a o suta maimuță”.

Poate începe mult mai devreme.

Cu prima.

Cu omul care spune:

„În familia mea toți au făcut așa. Eu voi încerca altfel.”

Cu părintele care spune:

„Așa am fost crescut, dar nu vreau să-mi cresc copilul la fel.”

Cu femeia care spune:

„Am fost învățată să mă sacrific pentru toată lumea. Încep să învăț să exist și eu.”

Cu bărbatul care spune:

„Am fost învățat să nu-mi arăt emoțiile. Aleg să nu mai confund vulnerabilitatea cu slăbiciunea.”

Cu omul care, pur și simplu, spală primul cartoful.

Poate ceilalți nu îl vor urma imediat.

Unii nu îl vor urma niciodată.

Dar cineva îl va vedea.

Cineva va încerca.

Și apoi altcineva.

Așa se nasc multe schimbări reale: nu prin magie, ci prin exemplu, relație, învățare și transmitere.

De aceea, când îți vine să spui:

„Ce pot face eu de unul singur?”

amintește-ți de Imo.

Uneori este suficient să ai curajul să fii primul .

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

05/09/2026

Până nu vei vindeca rănile trecutului, vei sângera. Îți poți bandaja sângerarea cu mâncare, cu alcool, cu droguri, cu muncă, cu țigări, cu s*x; dar până la urmă se va prelinge încet și îți va păta viața.
E nevoie să găsești puterea să-ți deschizi rănile, să-ți bagi mâinile și să scoți miezul durerilor care te țin în trecut, amintirile, și să faci pace cu ele.

Via Quantum World: Awaken Your Mind

Un copil își privea bunicul în timp ce acesta scria o scrisoare. Îl urmărea atent, curios să afle ce așternea pe hârtie,...
05/09/2026

Un copil își privea bunicul în timp ce acesta scria o scrisoare. Îl urmărea atent, curios să afle ce așternea pe hârtie, iar la un moment dat nu s-a mai putut abține și l-a întrebat:

— Bunicule, scrii despre ceva ce ni s-a întâmplat nouă? Sau poate scrii o poveste despre mine?

Bunicul s-a oprit pentru câteva clipe, a zâmbit și i-a răspuns:

— Da, într-un fel scriu despre tine. Dar, mai important decât cuvintele pe care le scriu, este creionul pe care îl țin în mână. Mi-ar plăcea ca, atunci când vei fi mare, să ajungi să semeni cu el.

Copilul a privit nedumerit creionul. L-a întors pe toate părțile, încercând să descopere ce putea fi atât de special la el, dar nu a găsit nimic.

— Este doar un creion, bunicule. Arată la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut până acum.

— Așa este, i-a răspuns bunicul. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna doar ceea ce par. Totul depinde de felul în care alegem să le privim. Creionul acesta are câteva lucruri să ne învețe despre viață.

Mai întâi, privește-l atunci când scriu cu el. Creionul poate lăsa pe hârtie cuvinte, desene, idei și povești, dar nu se mișcă singur. Există întotdeauna o mână care îl conduce. Și în viața noastră este la fel. Putem face planuri, putem lua decizii, putem construi și putem visa, dar trebuie să ne amintim că nu avem control asupra tuturor lucrurilor care ni se întâmplă. Pentru cei care cred, există o Mână mai presus de noi, pe care o numim Dumnezeu. Poate că una dintre cele mai grele lecții ale vieții este tocmai aceasta: să facem tot ceea ce ține de noi și, în același timp, să acceptăm că nu putem controla întregul drum.

Apoi, din când în când, creionul trebuie ascuțit. Dacă l-ai putea întreba, probabil că nu i-ar plăcea deloc. Ascuțitoarea îi ia câte puțin din lemn, îl micșorează și îl schimbă. Și totuși, după ce trece prin ea, creionul poate scrie din nou mai bine.

Și noi trecem prin momente care dor. Pierdem oameni, relații, lucruri în care am crezut, planuri pe care le făcuserăm pentru viitor. Uneori viața ne obligă să renunțăm la ceva ce am fi vrut să păstrăm. Dar nu cred că suferința, prin ea însăși, ne face automat mai buni sau mai puternici. Uneori suferința doar doare. Ceea ce ne poate transforma este ceea ce facem cu ea. Felul în care reușim, în timp, să o înțelegem, să o procesăm, să îi găsim un sens și să descoperim cine devenim după ce am trecut prin ea.

Bunicul a continuat să scrie și, la un moment dat, a greșit un cuvânt. A luat guma și l-a șters.

— Uite încă ceva important, i-a spus copilului. Creionul îți permite să corectezi ceea ce ai scris greșit.

Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase libertăți pe care le avem și noi. Putem greși fără ca greșeala să devină întreaga noastră identitate. Putem spune „am greșit” fără să credem că „sunt un om greșit”. Putem reveni asupra unei decizii. Putem cere iertare. Putem repara, atunci când mai este ceva de reparat. Putem învăța și putem alege altfel data viitoare.

Viața nu ne cere să scriem fiecare rând perfect. Ne cere, poate, să avem suficientă onestitate încât să vedem când am greșit și suficient curaj încât să încercăm să îndreptăm.

Apoi bunicul i-a arătat copilului interiorul creionului.

— Privește-l. Ceea ce face creionul cu adevărat valoros nu este lemnul frumos de la exterior și nici culoarea lui. Ceea ce scrie este mina din interior.

La fel se întâmplă și cu oamenii. Petrecem mult timp îngrijindu-ne exteriorul, imaginea, cariera, succesul, felul în care ne văd ceilalți. Și nu este nimic rău în asta. Dar ceea ce ne definește cu adevărat se află mult mai adânc.

Felul în care gândim atunci când nu ne vede nimeni. Valorile după care alegem să trăim. Felul în care iubim. Modul în care îi tratăm pe cei care nu ne pot oferi nimic în schimb. Felul în care ne purtăm cu noi înșine atunci când greșim. Curajul de a rămâne oameni chiar și atunci când viața nu ne tratează întotdeauna cu blândețe.

Și, în cele din urmă, bunicul a tras o linie pe hârtie și i-a spus:

— Mai este ceva. Oriunde trece, creionul lasă o urmă.

La fel facem și noi.

Trecem prin viețile oamenilor și lăsăm urme, chiar și atunci când nu ne dăm seama. Uneori prin gesturi mari, dar de cele mai multe ori prin lucruri aparent mărunte: un cuvânt spus la momentul potrivit, o promisiune respectată, o mână întinsă, un „îmi pare rău”, un „sunt aici”, o limită pusă atunci când înainte am fi tăcut, o încurajare oferită unui om care era aproape să renunțe.

Uneori nu vom afla niciodată cât de mult a însemnat pentru cineva un lucru pe care noi aproape că l-am uitat.

Poate că aceasta este, până la urmă, lecția creionului.

Viața noastră se scrie în fiecare zi. Uneori mâna ne este sigură, alteori tremură. Unele rânduri ne plac, altele am vrea să le ștergem. Uneori avem nevoie să ne oprim și să ne „ascuțim” din nou. Alteori descoperim că trebuie să schimbăm direcția în care scriam.

Dar cât timp mai avem o pagină în față, povestea noastră nu este terminată.

Putem corecta. Putem învăța. Putem schimba ceva. Putem avea mai multă grijă de ceea ce purtăm în interior și putem deveni mai conștienți de urmele pe care le lăsăm în ceilalți.

Pentru că, la sfârșit, poate că nu va conta doar cât de frumoasă a fost povestea pe care am scris-o.

Va conta și ce am lăsat în sufletele oamenilor prin care am trecut.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Address

B-dul Timișoara Nr 32 Sector 6
Bucharest
061135

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psiholog Roxana-Anca Simionescu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Psiholog Roxana-Anca Simionescu:

Shortcuts

Share