12/09/2026
Tu, cel care treci acum prin boală, teamă sau pierdere, poate te-ai întrebat: „Oare Dumnezeu mă pedepsește?”
Când suferim, mintea anxioasă încearcă să găsească repede o explicație. Apar gânduri precum: „Am făcut ceva rău”, „O să mor”, „Dumnezeu m-a părăsit”, „Dacă nu mă mântuiesc?”. Iar pentru că sunt însoțite de teamă, ele par adevărate.
Dar un gând nu este o dovadă și nici un verdict de la Dumnezeu. Este un gând născut într-o minte speriată.
Te înțeleg. Și eu am trecut prin Valea plângerii, alături de sora mea grav bolnavă. Am cunoscut durerea, neputința și întrebarea „De ce, Doamne?”. În astfel de momente, chiar și credința se poate clătina. Asta nu înseamnă că ai pierdut-o, ci că ești un om care suferă.
Și Iov a întrebat „de ce?”. Iar când ucenicii au căutat o vină în suferința omului orb, Iisus le-a răspuns:
„N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui.”
(Ioan 9:3)
Când apare gândul „Dumnezeu mă pedepsește”, oprește-te și numește-l: „Acesta este un gând anxios, nu un adevăr.” Nu te lupta cu el și nu căuta la nesfârșit certitudini. Respiră, lasă-l să treacă și întreabă-te: „Ce m-ar ajuta acum să fac un pas către viață, credință și liniște?”
Poate să te rogi. Poate să ceri ajutor. Poate să mergi la medic sau la psihoterapeut. Poate doar să-i spui cuiva: „Mi-e teamă. Rămâi puțin lângă mine.”
Iar dacă astăzi nu tu ești cel aflat în Valea plângerii, fii aproape de omul care trece prin ea. Nu-i căuta vina și nu-i judeca credința.
„Plângeți cu cei ce plâng.”
(Romani 12:15)
Tu unde te afli acum: în Valea plângerii sau lângă cineva care are nevoie de mângâierea ta?
