09/08/2026
Înaltpreasfințite Părinte Arhiepiscop Ioachim,
Am primit cu o emoție greu de pus în cuvinte poezia pe care Înaltpreasfinția Voastră mi-a dăruit-o de ziua mea. Am citit-o nu doar cu ochii, ci mai ales cu sufletul, pentru că am simțit în fiecare vers nu numai frumusețea cuvântului, ci și dragostea, rugăciunea și binecuvântarea unui Părinte duhovnicesc.
M-am regăsit în imaginea muntelui îmbrăcat în codri seculari, dar, cu smerenie, mărturisesc că muntele adevărat nu este omul, ci **Hristos**, " Piatra cea din capul unghiului", iar noi nu suntem decât cei chemați să urcăm, cu pași uneori șovăielnici, spre lumina Lui.
Cuvintele Înaltpreasfinției Voastre despre medic și despre vindecare m-au făcut să mă gândesc încă o dată la taina profesiei pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o. Medicina poate trata trupul, poate extirpa o tumoră, poate opri o hemoragie, poate reface un organ și poate reda unui om puterea de a merge mai departe. Dar **vindecarea deplină a omului nu aparține decât lui Dumnezeu**. Noi, medicii, suntem doar instrumente în mâna Marelui Doctor, iar știința noastră rămâne neputincioasă fără har, fără discernământ și fără iubire.
De aceea, primesc versurile Înaltpreasfinției Voastre ca pe o mare responsabilitate. Când spuneți că sunt un „hambare cu daruri alese”, mă gândesc că adevăratul hambar este inima omului, iar darurile nu ne aparțin. Ele sunt primite și trebuie întoarse lui Dumnezeu prin slujirea aproapelui.
În sala de operație am învățat că uneori o fracțiune de milimetru poate despărți viața de moarte. În fața suferinței am învățat însă că există și o altă anatomie — **anatomia sufletului** — pe care niciun stetoscop, niciun CT și niciun microscop nu o poate cuprinde pe deplin. Acolo lucrează rugăciunea, nădejdea, iertarea și iubirea.
Poate că aceasta este adevărata legătură dintre medicină și teologie: **medicul caută să redea viața biologică, iar Biserica ne învață să căutăm Viața cea adevărată, care este Hristos.** Una îngrijește trupul, cealaltă luminează sufletul; iar atunci când cele două se întâlnesc în iubirea față de om, suferința devine mai ușor de purtat.
Înaltpreasfințite Părinte, vă mulțumesc pentru cuvintele atât de generoase, dar și pentru că, dincolo de poezie, mi-ați oferit un dar mult mai mare: **o binecuvântare**.
O primesc cu smerenie și cu conștiința faptului că, dacă în viața mea a fost vreun bine, vreun om pe care am reușit să-l ajut, vreun copil căruia i-am putut reda speranța, vreun bătrân căruia i-am putut alina suferința sau vreun bolnav căruia i-am putut prelungi drumul vieții, toate acestea nu sunt numai rodul pregătirii mele medicale. Sunt și rodul oamenilor pe care Dumnezeu i-a așezat în calea mea, al rugăciunilor primite și, mai presus de toate, al **harului dumnezeiesc**.
Vă mărturisesc că pentru mine întâlnirea cu Înaltpreasfinția Voastră a însemnat și înseamnă mai mult decât o simplă întâlnire între doi oameni. Este întâlnirea dintre un om care caută să vindece trupul și un Părinte care ne amintește neîncetat că, dincolo de trup, există sufletul, iar dincolo de această viață există veșnicia.
Vă mulțumesc pentru paternitatea duhovnicească, pentru cuvântul bun, pentru încurajare și pentru acea Lumină pe care un ierarh o poate aprinde în sufletul unui om atunci când îi vorbește cu sinceritate și cu dragoste.
Dacă uneori am reușit să fiu „doctor” pentru trupul unui om, mă rog lui Dumnezeu să mă învrednicească să nu uit niciodată că **adevărata vindecare începe prin iubire**. O mână care operează trebuie să fie o mână care mângâie, un ochi care diagnostichează trebuie să fie un ochi care vede omul în întregimea lui, iar mintea medicului trebuie să fie luminată de responsabilitatea că înaintea lui nu se află un caz clinic, ci **o persoană zidită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu**.
Vă mulțumesc, Înaltpreasfințite Părinte, pentru că mi-ați reamintit prin această poezie că viața este, în fond, o urcare. Uneori urcăm prin suferință, alteori prin bucurie, uneori purtând crucea, alteori sprijinindu-ne pe cei care ne iubesc. Dar, indiferent de drumul pe care îl avem de parcurs, **Taborul rămâne înaintea noastră**, iar Lumina lui Hristos este cea care ne călăuzește.
La ceas aniversar, mi-ați oferit nu doar o poezie, ci o oglindă în care am fost chemat să-mi privesc viața și să mă întreb dacă am folosit cu adevărat darurile primite de la Dumnezeu în slujba aproapelui.
Pentru toate acestea, vă mulțumesc din adâncul inimii.
Vă rog să primiți, Înaltpreasfințite Părinte, recunoștința mea, respectul meu și dragostea mea de fiu duvovnicesc. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să vă dăruiască **sănătate, putere, pace în suflet, discernământ și ani mulți de arhierie roditoare**, spre binele Bisericii și al credincioșilor pe care îi păstoriți.
Iar mie îmi rămâne o singură dorință: ca, atât cât îmi va îngădui Dumnezeu, să pot continua să slujesc omul cu mâinile medicului, cu mintea omului de știință și, mai ales, **cu inima creștinului**.
Căci, în cele din urmă, între bisturiu și cruce există un adevăr pe care îl înțelegem cu adevărat abia după ani de slujire:
**medicul poate deschide trupul pentru a salva viața,
dar numai iubirea poate deschide sufletul către Dumnezeu.**
Vă mulțumesc, Înaltpreasfințite Părinte, pentru această binecuvântare înveșmântată în poezie.
Cu aleasă prețuire și recunoștință,
Dr. Codruț Munteanu
