23/04/2026
“Puțini știu că domnul profesor Codruț Munteanu, pe lângă numele de Codruț, a primit la botez și numele de Gheorghe. Poate că acest nume i-a fost predestinat, pentru că, de-a lungul vieții, s-a luptat cu mulți „balauri” și i-a învins cu demnitate și curaj.
Astăzi îi urez la mulți ani celui care îmi este alături ca un frate mai mare, ca un sfătuitor de o rară valoare și un model autentic de urmat.
De la dânsul am învățat și continui să învăț lecția modestiei.
La mulți ani, domnule profesor! 🥂🙏”
Fragment dedicat din cartea “FII TU”, de Octavian Bărbuleț:
“Capitolul 28,
Profesorul Dr. Codruț Munteanu - fratele mai mare
Și demnitatea, în vremuri tulburi, e o formă rară de curaj.
Există oameni pe care viața ți-i trimite nu pentru a te schimba, ci pentru a-ți arăta ce ești deja capabil să devii. Profesorul Dr. Codruț Munteanu este pentru mine un astfel de om. Nu mentor, nu superior, ci frate mai mare. Prieten de drum lung. O lecție vie despre cm să trăiești demn, cu sens și cu rost. Iar dacă am reușit să văd mai departe, e pentru că am stat pe umerii unui uriaș, blând și tăcut, așa cm doar marile caractere pot fi. Un uriaș care nu te strivește cu greutatea lui, ci te înalță cu blândețea.
(…)
Viața a făcut în așa fel încât să ne fim alături în cele mai grele clipe din anii recenți. Parcă Dumnezeu a ținut să ne aducă în același loc exact atunci când durerile vieții își făceau simțită prezența. Iar această coincidență a fost darul care a întărit legătura noastră.
Ne revedem des și o facem cu drag. Eu, poate prea zeflemitor, poate prea impulsiv. El, trecut prin toate vânturile vieții, echilibrat și înțelept. De la domnia sa am învățat și încă învăț, să ascult fără să emit judecăți, să tac, să înțeleg și să merg mai departe.
E o liniște în el care nu vine din resemnare, ci din înțelepciune.
Și o smerenie care nu cere aplauze.
Împreună am jucat un fel de „joc al generațiilor”. Mi-a predat opera vieții sale, un simbol viu, un spațiu născut din viziune și luptă: primul spital privat din România, născut în același an cu mine. Mă gândesc de multe ori că trebuie să fi fost o nebunie să încredințeze un asemenea proiect unui tânăr de 25 de ani. Norocul lui și, poate, și al meu. A fost un succes.
Dar putea să nu fie. Puteam greși. Puteam să ruinez tot. Dar încrederea lui nu era oarbă, era vizionară.
Însă cred că în viață este o formă de curaj suprem atunci când vezi în celălalt ce el nu poate încă să vadă. Să ai încredere. Iar dacă ai încredere, poți redresa orice. Asta nu mai e doar putere. E formă de apreciere. Iar eu, azi, mă întreb cât de mult valorează o mână întinsă, exact când nimeni altcineva nu ți-ar fi întins-o. Răspunsul e: enorm.
Îl admir pentru apropierea sa de Dumnezeu și de Biserică, pentru blândețea cu care îi privește pe cei în nevoie, pentru faptul că a ales să rămână activ, în slujba celorlalți. Ar fi putut să-și trăiască liniștit bătrânețea, în grădina lui dragă. Dar a ales să rămână în mijlocul vieții. Să ajute, să construiască, să se implice. Nu pentru faimă. Nu pentru imagine. Ci pentru că, pur și simplu, așa e el.
Îl admir. Și îmi doresc să mă pot bucura de învățăturile lui măcar încă 100 de ani. Măcar. Sau cât o fi cu putință. Iar dacă nu va fi aici, știu că vor rămâne cuvintele lui în sufletul meu, ca un fel de busolă tăcută.”
