Cabinet de psihoterapie Babatie Iulian

07/10/2026

Când alcoolul devine subiect de ceartă
Când consumul de alcool începe să creeze probleme într-un cuplu, discuțiile apar și înainte, și în timpul, și după consum.
„Bei și în seara asta?”
„Cât ai de gând să bei?”
„Ai spus că reduci.”
„Iar începem?”
Cel care consumă poate simți că este permanent urmărit sau controlat. Celălalt ajunge să fie atent la cantitate, la sticle, la ora la care începe să bea sau la schimbările de comportament.
Și, încet, alcoolul ajunge să ocupe în relație mult mai mult spațiu decât timpul în care este efectiv consumat.
În conversația cu Andrew Huberman, psihologul Keith Humphreys vorbește despre importanța motivației proprii pentru schimbare. E greu să schimbi ceva doar pentru că celălalt îți repetă că trebuie să o faci. Contează ca persoana să se uite și la propriile motive: ce s-a schimbat de când bea mai des? Poate doarme mai prost, diminețile sunt mai grele, are mai puțină răbdare, apar mai multe certuri acasă sau observă că îi este tot mai greu să renunțe la alcool chiar și pentru câteva zile.
În cuplu, poate ajuta ca discuțiile importante despre consum să nu aibă loc atunci când unul dintre parteneri a băut sau când conflictul este deja pornit. E mult mai greu să negociezi ceva în acel moment.
Și mai este o diferență importantă: a pune o limită nu este același lucru cu a încerca să controlezi consumul celuilalt.
„Nu ai voie să mai bei” încearcă să controleze comportamentul celuilalt.
„Dacă ai băut, nu vreau să continuăm discuția asta acum. Vorbim mâine” spune ce voi face eu într-o anumită situație.
Pentru cel care consumă, poate fi utilă o întrebare simplă:
„Ce observ eu că s-a schimbat de când alcoolul a început să fie prezent mai des?”
Iar pentru partener:
„Ce fac eu acum pentru a gestiona consumul celuilalt și cât din asta este, de fapt, în controlul meu?”
🎧 How to Overcome Addiction to Substances or Behaviors – Dr. Keith Humphreys | Huberman Lab
Ascultă episodul pe YouTube
Cabinet psihoterapeut
Iulian Babatie

05/10/2026

Consumul regulat de alcool: când merită să ne punem întrebări
Un pahar de vin la cină, câteva beri după serviciu sau ceva „ca să mă relaxez”. Consumul poate să nu pară excesiv și să nu aibă consecințe vizibile. Tocmai de aceea, atunci când devine parte din rutina zilnică, e posibil să nu ne mai gândim prea mult la el.
Într-o discuție despre adicții la Huberman Lab, psihologul Keith Humphreys vorbește despre consumul problematic mai degrabă ca despre un continuum. Nu există doar două categorii – „am o problemă” sau „nu am o problemă”. Contează și ce loc începe să ocupe alcoolul în viața noastră. hubermanlab.com
De exemplu, dacă ajungem să îl folosim tot mai des pentru a ne relaxa, pentru a adormi, pentru a ne simți mai confortabil în anumite situații sau pentru a ne liniști după o zi grea.
Merită să fim atenți și la alte schimbări: avem nevoie de mai mult pentru același efect, ne este greu să ne imaginăm seara fără alcool, am încercat să reducem și nu ne-a fost atât de ușor sau consumul începe să producă discuții și tensiuni în relație.
Nu este nevoie să așteptăm apariția unei dependențe pentru a ne uita la felul în care bem.
O întrebare care poate spune destul de multe este:
„Dacă aș decide să nu beau deloc în următoarele două săptămâni, cât de ușor mi-ar fi?”
🎧 Podcast: How to Overcome Addiction to Substances or Behaviors | Dr. Keith Humphreys — Huberman Lab, 12 ianuarie 2026. hubermanlab.com
Ascultă episodul pe YouTube
Cabinet psihoterapeut
Iulian Babatie

18/09/2026

Când unul vrea să vorbească, iar celălalt se închide

Unul dintre parteneri simte nevoia să lămurească lucrurile atunci, pe loc. Întreabă, insistă, revine asupra subiectului. Celălalt răspunde din ce în ce mai puțin, se enervează sau pleacă din cameră.

Cu cât unul insistă mai mult, cu atât celălalt se retrage. Iar cu cât acesta se retrage, cu atât primul simte mai mult nevoia să insiste.

În terapia Imago, dinamica este descrisă sugestiv prin „Turtle” și „Hailstorm”: „broasca țestoasă” se retrage în carapace când tensiunea devine prea mare, în timp ce „furtuna” crește intensitatea, caută contactul și vrea să rezolve lucrurile pe loc.

Problema este că fiecare apasă, fără să vrea, exact butonul celuilalt.

În astfel de momente, continuarea discuției cu orice preț nu ajută neapărat. Se poate face o pauză, dar nu una în care unul pleacă, iar celălalt rămâne fără să știe dacă sau când se mai vorbește despre asta.

Un mod sănătos de a cere o pauză poate suna astfel:

„Acum sunt prea tensionat ca să pot continua. Am nevoie de 30 de minute și apoi reluăm discuția.”

Pentru „broasca țestoasă”, pauza oferă timp să se liniștească. Pentru cel care insistă, faptul că există un moment clar de revenire face ca pauza să nu fie trăită ca respingere sau abandon.

Pauza nu înseamnă evitarea conflictului atunci când există un acord clar că ne întoarcem la discuție.

17/09/2026

„Nu pot.”

Auzim destul de des asta de la copii. Și nu întotdeauna e vorba despre neputință. Poate fi frica de a greși, de a nu se descurca la fel de bine ca ceilalți, de a fi criticat sau pur și simplu teama de o situație nouă.

Ca părinți, e firesc să vrem să îi ajutăm. Doar că ajutorul poate lua uneori forma evitării: „Bine, nu mai mergem”, „Lasă că vorbesc eu”, „Fac eu pentru tine”.

Copilul se liniștește, dar învață și ceva din experiența asta: Când mi-e frică, mă retrag.

Putem încerca altceva. Să recunoaștem mai întâi ce simte, fără să ne grăbim să îl convingem că n-are de ce să îi fie frică. Apoi să vedem împreună care ar fi un pas suficient de mic încât să îl poată face singur.

Nu trebuie să îi luăm fiecare teamă. E mai important să îl ajutăm să descopere că poate face lucruri chiar și atunci când îi este teamă.

16/09/2026

Nu tot ce gândești este adevărat.

Uneori, un gând apare atât de repede și pare atât de convingător, încât nici nu ne mai trece prin minte să îl punem la îndoială.

„O să mă fac de râs.”
„Sigur s-a supărat pe mine.”
„Nu sunt suficient de bun.”
„Dacă se întâmplă ceva?”
„N-o să mă descurc.”

În terapia cognitiv-comportamentală le numim adesea gânduri automate. Ele apar spontan și pot influența puternic ceea ce simțim și ceea ce facem mai departe.

Problema nu este că avem astfel de gânduri. Cu toții le avem. Problema apare atunci când le tratăm ca pe niște fapte.

Poate că primul pas nu este să încercăm să scăpăm de ele, ci să le observăm și să ne întrebăm: „Este un fapt sau este felul în care interpretez eu, acum, situația?”

Nu putem opri fiecare gând care apare. Dar putem învăța să nu credem automat tot ceea ce ne spune mintea.

14/09/2026

Fugit irreparabilis tempus...

Timpul trece, indiferent dacă îi simțim sau nu trecerea. Ne trezim des gândindu-ne la ce urmează, la planurile pe care ni le facem, la ce va fi săptămâna viitoare, luna viitoare, și mai rar la ce se întâmplă aici si acum.
E un lucru firesc, pentru că mintea caută siguranță și ”vrea” să controleze viitorul, însă plătim cu faptul că prezentul ne scapă printre degete, uneori aproape neobservat.

În ședințele de terapie vedem asta adesea: cupluri care amână pentru „peste câțiva ani”, "in concediul viitor", "cand vor crește copiii" și uită să se uite unul la altul azi, oameni care amână bucuria pentru „atunci când”, ca și cm clipa de acum ar fi doar o etapă de trecut cât mai repede spre altceva mai bun.
Dar viața chiar se întâmplă acum, în conversația asta, în seara asta, în gestul mic pe care poate îl amânăm fără să ne dăm seama, sau alteori intenționat.

Nu e de dorit să renunțăm la planuri sau la viitor, ci să nu trăim exclusiv acolo. Câteva minute pe zi, în care suntem cu adevărat prezenți, fără telefon, fără liste, fără amânări, doar atenți la ce e în fața noastră, pot schimba felul în care simțim trecerea timpului.

Sigur nu putem încetini timpul, dar putem fi mai prezenți în el.
Carpe diem!

27/08/2026

Iubirea vie

Uneori, cuplurile nu se despart. Doar încetează, încet, să mai fie împreună.

Își împart responsabilitățile, plătesc facturile, cresc copiii și rezolvă problemele.

Totul funcționează.

Dar între doi oameni poate rămâne foarte puțin din ceea ce i-a făcut, cândva, să se aleagă.

Aici începe diferența dintre o relație care doar funcționează și una care încă trăiește.

Sunt cupluri care, deși se au unul pe celălalt, continuă să se cucerească. Nu din teamă, ci pentru că nu se consideră niciodată definitiv câștigate.

Se vede în lucrurile mici:

-într-o privire care zăbovește,

-într-un sărut care nu se grăbește,

-într-o îmbrățișare care spune: „Mai stai puțin lângă mine.”

Asta face diferența dintre o relație dusă din inerție și una care încă respiră.

Poți fi „al lui” sau „a ei” de ani de zile și, totuși, să fii ales în fiecare zi.

Nu rutina, facturile sau programul strică o relație. Devine o problemă atunci când ajung să fie tot ce mai rămâne.

Cel mai frumos nu este să fii sigur că îl ai pe celălalt, ci să simți că încă te vede, încă te dorește aproape și încă alege să te cucerească.

Chiar și atunci când n-ar mai fi nevoie.

Iubirea vie nu înseamnă să-l ai pe celălalt.
Înseamnă să continui să fii prezent conștient lângă el.

03/06/2026

26/05/2026

Vasele nespălate, rufele lăsate în mașină, tema copilului neîncepută până târziu, seara.

Certuri care par mărunte. Dar oare sunt chiar atât de mărunte?
În spatele lor se află, de multe ori, un partener care poartă zilnic o greutate pe care ceilalți nu o văd întotdeauna.
Gestionează casa, copiii, lucrurile administrative ale familiei, micile urgențe care nu apar pe liste, dar care trebuie rezolvate.
Și uneori face asta în tăcere, pentru că așa au ajuns să funcționeze lucrurile.
Oboseala este reală. Presiunea este reală. Dar efortul depus nu este întotdeauna observat.

💬 Ce cere, de fapt, un partener când se ceartă legat de vasele nespălate sau de marunte lucruri casnice?
Cere o relație perfectă, cere ca partenerul să devină altcineva, sau cere să fie văzut, auzit? Avem nevoie să simtim că ceea ce facem contează, că efortul nostru nu este invizibil, că nu suntem singuri în relatia noastră.

Atunci când spunem: „Nu ai spălat vasele”, uneori reproșul poate ascunde și alte lucruri:
„Am obosit.” „Am nevoie de ajutor.” „Simt că duc foarte mult.” „Am nevoie să simt că suntem împreună în asta.”

❤️ Prezența conștientă și aprecierea exprimată nu sunt lucruri mici.
A fi prezent înseamnă uneori să observi înainte să ți se atragă atenția.
Să recunoști efortul.
Să vezi munca din spatele lucrurilor care par că merg de la sine.
Iar uneori un simplu „Mulțumesc” spus la momentul potrivit poate însemna mai mult decât credem.

Poate că vasele vor fi și mâine în chiuvetă.
Dar atunci când oamenii se simt văzuți, apreciați și susținuți, multe dintre aceste conflicte își pierd din intensitate și fac loc unui sentiment de siguranță și apropiere în relație.

30/04/2026

A fost o vreme când nu apucai să termini o propoziție.
Întrebări peste întrebări. „De ce?” după fiecare răspuns.
Povești fără pauză. Secrete șoptite la ureche. Râsete care umpleau casa.

A fost o vreme când nu apucai să termini o propoziție.

Întrebări peste întrebări. „De ce?” după fiecare răspuns.
Povești fără pauză. Secrete șoptite la ureche. Râsete care umpleau casa.

Copilăria e zgomotoasă. E plină de cuvinte spuse pe nerăsuflate, de brațe care te trag de mânecă și de ochi care te caută din două în două minute. Atunci, părintele este centrul universului. E publicul, eroul, sprijinul, răspunsul la toate.

Și apoi, într-o zi aproape pe neobservate, copilul care nu se mai oprea din vorbit începe să tacă.
Nu din lipsă de gânduri.
Nu din lipsă de trăiri.
Ci pentru că adolescența aduce o lume nouă – una în care părintele nu mai este singurul reper.
Tăcerea lui nu e neapărat îndepărtare. De multe ori e căutare. E nevoia de spațiu. E dorința de a-și construi propria voce fără să o simtă suprapusă peste a noastră.
Pentru părinți, schimbarea doare. Ne întrebăm unde am greșit. De ce nu mai povestește? De ce răspunde scurt? De ce închide ușa camerei?
Adevărul este că relația nu dispare. Se transformă.

Copilăria înseamnă apropiere fizică.

Adolescența înseamnă apropiere prin încredere.

Dacă în primii ani eram cei care explicam lumea, acum suntem cei care trebuie să învățăm să ascultăm fără să judecăm, să fim prezenți fără să invadăm, să oferim sprijin fără să controlăm.
Tăcerea adolescentului e un test pentru răbdarea noastră.
Dar și o invitație:
Să rămânem acolo. Calmi. Deschiși. Disponibili.
Pentru că, într-o seară târzie, când nu te aștepți, ușa se va deschide și vei auzi din nou:
„Pot să-ți spun ceva?”
Iar atunci vei ști că, dincolo de toate etapele, legătura a rămas.
Doar că a crescut odată cu el.